marți, 30 ianuarie 2018

Heraclit din Efes, Fragmente

         Nefiind istoric, filosof sau filolog după profesie, nimic altceva decât o muncă de diletant această traducere nu o pot numi, totuşi pasiunea şi interesul pentru istoria şi filosofia antică îşi au impactul asupra lucrării de faţă. Pe lăngă aceasta, am fost motivat de faptul că, în română online nimic destoinic nu se găseşte; ceea ce este, în opinia mea sunt nişte traduceri literare care nu sunt întru totul aproape de adevăratul conţinut şi stilistica lui Heraclit.
         Traducerea a fost făcută după textul rus a lui V. Nilender, Moscova 1910 (care la rândul său a fost tradus după Hermann Alexander Diels, Herakleitos von Ephesos, 2. aufl. Berlin 1909) cu rectificări după traducerea rusă a lui A. Macovelschi (care la rândul său are şi ea o înclinaţie mai mult literară) şi traducerea engleză a lui W. Harris.



 FRAGMENTE

1. Sextus Empiricus: ”Necătând că Logosul (= Cuvântul) există, veşnic, -- neînţelegători sunt oamenii: şi până a-l auzi -- și auzindu-l pentru prima dată. Căci (unii) -- chiar de totul se-ntâmplă în concordanţă cu acest Logos -- sunt asemeni celor nepricepuţi, încercând şi în epos, şi în munci să înţeleagă ceea, ce eu enunţ: totul deosebind după natură şi tâlcuind, după cum apare. Iar altor oameni le scapă şi ceea ce fiind treji fac, precum şi ceea, ce ațipind”.
2. de aceea trebuie de urmat ”comunul adică” obştescul. Căci ceea ce-i comun -- este obeştesc. ”Măcar că Logosul este comun, trăiesc majoritatea, de parcă au propria înţelegere”.
3. Aetius: [despre mărimea soarelui] ”lăţimea -- piciorului omenesc”.
4. Albert cel Mare: ”Dacă fericirea ar fi în desfătarea trupului -- fericiţi am numi noi boii, când găsesc ei mazăre de mâncare”.
5. Aristocrit: ”Dar se curăţă degeaba, cu sânge spurcându-se: de parcă cineva nimerind în noroi, -- cu noroi ar începe să se spele. Și nebun ar părea el, dacă alt om l-ar observa făcând aceasta. Şi idolilor acestora se roagă -- de parcă cineva cu casele vorbeşte -- nimic neştiind despre zei și eroi: cine sunt ei în esenţă.”
6. Aristotel: soarele -- cum spune Heraclit -- nu este doar ”ziua tânăr” dar mereu, el este tânăr necontenit.
7. iar unii cred, că fumul mirositor emanat la ardere este mirosul, comun şi pământului, şi aerului. Şi toţi tind spre el datorită mirosului. De aceea şi Heraclit a spus, că ”dacă tot ce există s-ar face fum -- nările ar recunoaşte”.
8. Heraclit: ”Cele ce se bat cap în cap -- se îmbină” și ”din diversitate -- cea mai frumoasă armonie” și ”totul are loc datorită discordiei”.
9. ”măgarii paiele ar prefera -- nu aurul”.
10. dar, bineînţeles, natura se trage spre contrariu și din el primește ea un fel de sintonie -- și nu spre seamăn; astfel, fără îndoială, ea a legat bărbătul cu femeia, nu una sau alta cu seamănul său, şi prima soglăsuire ea a făcut-o cu ajutorul contrariilor, și nu prin asemănări. Dar se pare, că şi arta, imitând natura, face aceleaşi lucruri. Căci pictura, amestecând special culorile albă, şi neagră, şi galbenă, şi roşie -- primeşte imagini, ce se potrivesc cu natura exemplelor deduse de ea. Iar muzica, unind împreună glasurile înalte, şi joase, lungi şi scurte -- primeşte din diverse sunete o armonie unitară. Iar gramatica, cotrapunând consoanele şi vocalele, -- alcătuieşte din ele o artă întreagă. Astfel au fost şi cele spuse de Heraclit Obscurul: ”relaţiile: întregul şi neîntregul, cele ce se unifică şi cele ce se diversifică, melodiosul şi nemelodiosul și din toate unitarul* și din unitar tot.”
11. iar animalul -- şi sălbatic, şi domestic, şi ce se hrăneşte în văzduh, şi pe pământ, şi în apă şi se dezvoltă, şi moare, supunându-se poruncilor lui Dumnezeu: ”căci fiecare dihanie cu biciul lui ”Dumnezeu” se paşte”, cum spune Heraclit.
12. Arius Didymus: Zenon spune, că sufletul este o emanație de fum simţibilă -- ca şi Heraclit: anume, dorind a explica că sufletele ce se emană mereu devin raţionale -- el le-a asemănat cu şuvoaie, spunând aşa: ”către cei ce intră în aceleaşi şuvoaie -- alte şi alte ape se scurg. Aşa şi sufletele din vlagă se emană”.
13. Athenaeus: Căci un om plăcut nouă nu trebuie să fie murdar sau nespălat, sau, după Heraclit ”iubitor de baligă”.
14. Clement al Alexandriei: aşa deci cui îi proroceşte Heraclit din Efes? ”rătăcitorilor în noapte, magilor, menadelor, miştilor”, pe ei el îi ameninţă cu osânda după moarte, lor le proroceşte focul ”căci misterelor stabilite pentru oameni necistit se dedau”.
15.”căci, de nu în cinstea lui Dionis ar organiza marşuri şi ar cânta imnuri în cinstea lui Falus -- ar fi făcut şi mai ruşinos! căci Hades în sine -- e acelaşi Dionis, în faţa căruia se nebunesc în Linae”.
16. căci, poate, reuşim a scăpa de lumina perceptibilă, dar de cea raţională  -- imposibil; sau -- cum spune Heraclit: ”de ceea ce nu apune niciodată -- cum să scape cineva?”
17. ”căci nu înţeleg majoritatea: ce e ceea ce li se nimereşte? şi studiind nu ştiu, dar singuri cred” (că ştiu).
18. ”dacă nu nădăjdueşti -- ceea ce nu nadăjdueşti nu vei pătrunde, de-o fi de nepătruns şi inaccesibil”.
19. Heraclit spune, ocărând, că sunt aşa necredincioşi care: ”nu pot nici a asculta, nici a spune”.
20. aşa deci, este clar, că Heraclit socoate naşterea un rău, când spune: ”cei născuţi -- a trăi doresc şi moartea a o primi; mai corect -- liniştirea; şi copiii îi lasă -- ca (şi), ei să moară”.
21. şi oare nu numeşte Heraclit moartea -- naştere? ... spunând aşa cuvinte: ”moartea -- tot ce fiind treji vedem, iar ce aţipind {vedem} -- vis”.
22. ”căci cei ce caută aur - mult pământ sapă, şi găsesc puțin”.
23. ”Adevărului nume nu ar fi cunoscut, dacă el nu ar fi existat”.
24. ”pe cei căzuţi în luptă îi cinstesc zeii şi oamenii”.
25. ”căci cu cât mai măreaţă este moartea -- cu atât mai măreaţă-i partea dobândită la moarte”.
26. ”omul în noapte (de moarte) lumina îşi aprinde singur; şi nu este mort el (stingându-şi ochii), ci viu; dar el contactează cu cei morţi -- aţipind (stingându-şi ochii), fiind treaz -- contactează cu cei ce aţipesc”.
27. ”pe oamenii morţi îi aşteaptă tot, la ce nu speră, ce nu gândesc”.
28. căci ”părerile cel mai chibzuit le află, păstreză; dar totuşi Adevărul îi va lua pe ziditorii şi martorii minciunii”.
29. ”căci aleg una, din tot cei muritor -- doar cei mai buni: slava veşnic curgătoare; iar majoritatea -- sunt îndopaţi, asemeni vitelor”.
30. ”acest cosmos, este acelaşi pentru toţi, nimeni din zei sau oameni nu l-a creat; ci a fost veşnic şi este şi va fi un foc veşnic viu -- ce cu măsură se aprinde şi cu măsură se stinge”.
31. ”treptele focului: în primul rând -- marea, iar marea -- pe jumătate pământ, iar pe jumătate -- vârtej”. Anume, el spune (adică Heraclit) despre însemnătatea lui, că focul, datorită cârmuitorului ”Logos” şi Dumnezeu -- cu ajutorul aerului se preface în vlagă -- într-un fel într-o oarecare sămânţă a ordinii mondiale, pe care el o numeşte ”marea”; iar din ea din nou se naşte pământul şi cerul şi cel ce-i cuprinde (aerul). Iar cum cosmosul din nou revine la sine şi cum i-a foc -- clar arată aceste cuvinte ale lui: ”el [focul atotcuprinzător]  se revarsă şi se retrage ca marea corespunzător aceluiaşi Logos, care a fost înainte să apară pământul”.
32. ”Unitarul doar înţelepciune a se numi nu doreşte -- şi doreşte numele lui Zeus”.
33. ”Legea: şi unitarului voinţe se supune”.
34. ”auzind nu înţeleg, asemeni surzilor; proverbul despre ei mărturiseşte; fiind prezenţi lipsesc”.
35. după Heraclit”anume, trebuie în destul de multe pricepuţi să fie filosofii”.
36. ”sufletelor -- le este moarte apă să devină, iar pentru apă moarte e -- pământ să devină; dar din pământ apă iese, dar din apă -- suflet”.
37. Columella: dacă doar să-l credem pe Heraclit din Efes, care spune, că ”purceii în glod, iar păsările de curte în praf sau cenuşă se scaldă”.
38. Diogene: dar unii cred, că el a fost primul astronom (=astrolog) ... despre acestea mărturiseşte Heraclit şi Democrit.
39. ”În Priene Bias s-a născut, fiul lui Tentamos, slava lui e mai mare ca a altora”.
40. ”Multă ştiinţă nu învaţă minte şi nici nu o dă. Căci ar fi învăţat şi pe Pitagora şi apoi pe Xenofan şi Hecateus”.
41. căci există ”înţelepciune unitară -- să ajungi la aşa o cunoştere, este ca şi cum ai conduce tot -- tot timpul”.
42. nu odată el spunea, că ”şi Homer merită de la competiţii alungat şi biciuit şi Arhiloh la fel”.
43. ”îngâmfarea trebuie stinsă mai repede, decât incendiul”.
44. ”poporul trebuie să lupte pentru lege, ca pentru ziduri {ale cetăţii}”.
45. ”mergând spre limitele sufletului -- nu le vei găsi -- şi tot drumul parcurgând: întratât de adânc -- se întinde -- Logosul”.
46. şi el spunea, că trufia-i -- ”poceală”**, şi că vederea -- minte.
47. ”nu ne face faţă despre cele măreţe să judecăm”.
48. Etimolog. ”aşa deci, numele arcului -- viaţă, iar lucrul -- moarte”.
49. Galenus ”unul pentru mine -- miriadă {se egalează la zece mii}, dacă el este cel mai bun”.
49*. Heraclit. Alegorie:  ”în unele şi aceleaşi şuvoaie şi intrăm şi nu intrăm, şi existăm şi nu existăm”.
50. Hipolit: aşa deci, Heraclit spune, că totul este unitar: divizibil -- indivizibil, născut -- nenăscut, muritor -- nemuritor, Logos -- Veşnicie, Tată -- Fiu: Dumnezeu cel Drept. ”Nu pe mine, ci Logosul auzind -- de acord a fi e înţelept: unitar este totul”.
51. ”{ei}nu înţeleg, cum cele ce diferă cu sine înseşi se acordă, ca o armonie (= unitar, ἕν) pornită invers, de parcă la arc şi liră”.
52. ”Veşnicia este un copil, ce se joacă cu zarurile -- împărăţia este a copilului”.
53. ”Războiul este a tot tată şi a tot împărat; şi pe aceştia zei îi prezintă, iar pe ceilalţi -- oameni şi pe aceştia robi îi face, iar pe ceilalţi -- liberi”.
54. ”armonia (= unitar, ἕν) ascunsă e mai bună decât cea la vedere”.
55. ”ceea, a ce văzul, auzul -- sunt învăţători, eu preţuiesc întâi de toate”.
56. minţiţi sunt oamenii în cunoaşterea vizibilului, asemeni lui Homer. Iar el a fost din toţi elenii mai înţelept! Şi anume, l-au dus de nas şi pe el băieţaşii, nimicind păduchi, și vorbind: ”tot, ce am văzut şi luat -- am aruncat, iar ce nu vedem şi nu luăm -- purtăm”.
57. ”iar învăţătorul majorităţii -- Hesiod; se crede, că el a cunoscut mai mult de toţi el, care Ziua şi Noaptea nu a înţeles-o, doar ele sunt unitare”.
58. şi binele şi răul [sunt una şi aceiaşi]. ”Dar cer medicii, tăind, cauterizând”, torturând pe cei ce bolesc rău, ”răsplată”; nu sunt demni ei a o primi deloc, ” muncind asupra celuiaşi lucru” -- binelui şi bolilor.
59. ”Filetul are un drum drept şi curb” ({în textul iniţial în loc de filet era folosit alt mecanism care nu are analog în română, pentru comoditate în final s-a ales filet}adică el merge totodată şi vertical şi pe circumferinţă)  -- spune Heraclit -- ”unul şi acelaşi”.
60. ”drumul în sus şi în jos -- este unul şi acelaşi”,
61. ”marea -- apa cea mai curată şi cea mai murdară, băutură şi salvare pentru peşti -- pentru oameni băutură păguboasă”.
62. ”nemuritorii -- sunt muritori, muritorii -- nemuritori: cei ce trăiesc odată cu moartea lor -- odată cu viaţa lor mor”.
63.  și la fel vorbeşte despre învierea acestui trup vizibil, în care noi suntem născuţi şi ştie, că Dumnezeu este vinovatul acestei învieri, spunând astfel ”acolo renasc în faţa Celui existent și cu voioşie strajnici se fac al celor vii şi morţi”, și încă mai spune, că există judecata cosmosului şi a tot cei în el -- cu ajutorul focului.
64. spunând astfel: ”cârmuitorul a tot -- {este} Fulgerul”, adică, că el îndreptă totul -- spunând, că focul veşnic -- {este} Fulgerul. Mai spune, că acest foc este raţional, şi că el este pricina a toată ordinea mondială.
65. şi îl numeşte ”neîndestulare şi săturare”; și neîndestularea după el -- ordonarea cosmosului, iar aprinderea -- saturarea.
66. el spune: ”căci focul totul, când va veni, va judeca şi va înghiţi”.
67. ”Dumnezeu: ziua -- noaptea, iarna -- vara, război -- pace, săturare -- foame” (toate contrariile, iar El singur -- Raţiunea.) ”Şi se schimbă precum focul, când, fiind amestecat cu arome, se numeşte după simţul fiecăruia”.
67*. Hisdos-scolastic: aşa deci, căldura vieţii, emanată de soare, dă viaţa la tot, ce trăieşte. Mulţumindu-se cu acest gând, Heraclit face o minunată comparaţie a păianjenului -- cu sufletul şi a pânzei de păianjen -- cu trupul. El spune: ”Cum păianjenul, stând în mijlocul pânzei -- observă, dacă musca rupe un oarecare fir şi cum el repede fuge acolo, de parcă deplângând firul fost întreg, așa și sufletul omului la lovitura unei oarecare părţi a corpului -- se grăbeşte acolo, de parcă nu ar suporta nici o lovitură pe corpul, cu care ea este strâns şi în egală măsură legată”.
68. Iamblichus: Şi, probabil, datorită acestuia Heraclit numeşte aceasta ”leacuri” -- căci ele pot lecui de orori şi cu bine să scape sufletele de nenorociri la naştere.
69. aşa deci, eu cred, că sunt două tipuri de jertfe: unele -- de la oameni care sau curăţit totalmente, ”care, poate, şi de la (un om) în parte câteodată au loc” -- cum spune Heraclit; sau de la unii oameni, nu mulţi la număr; altele -- materiale ș.m.d.
70. aşa deci, cât de bine, a spus Heraclit, că ”jocurile copiilor sunt esența opiniilor omeneşti”.
71. Marc Antoiu: ”dar aduţi aminte şi de cel ce uită, unde duce calea”.
72. ”cu El, cu care ei mai mult de toate, sunt strâns legaţi -- cu Logosul”, care conduce totul, -- ”Cu El se despart; şi ceea; ce li se-ntâlneşte zi de zi*** -- aceia lor străin li se pare”.
73. ”nu se cuvine asemeni celor ce dorm a proceda şi a vorbi”, doar şi atunci {când dormim} noi credem, că procedăm şi vorbim.
74. ”nu se cuvine a proceda ”ca” copiii părinților”, adică din simplu motiv, că am preluat aceasta de la ei.
75. cred, că Heraclit îi numeşte pe cei ce dorm ”muncitorii şi copărtaşii evenimentelor cosmice”.
76. Maximus Tyrius: ”Focul trăieşte cu moartea pământului -- şi aerul trăieşte cu moartea focului, apa trăieşte cu moartea aerului, pământul -- apei”. Plutarh; ”moartea focului -- naşterea aerului, şi moartea aerului -- naşterea apei”. Marc Antoniu: că ”moartea pământului -- să devină apă şi moartea apei -- să devină aer, şi aerului -- foc, şi invers”.
77. Numenius (din Porphyriu): de aceea a și declarat Heraclit, că ”sufletelor plăcere sau moarte le este să devină umede”; dar plăcerea pentru ele - este căderea în naștere; iar în altă parte el a declarat, că ”noi trăim cu moartea lor și ei trăies cu moartea noastră”.
78. Origene: ”căci firea omului nu are cuget (?), iar cea Dumnezeiască -- are”.
79. ”bărbatul fără cuvinte pare pentru Dumnezeu -- ca copilul pentru bărbat”.
80. ”dar trebuie să cunoaştem, că războiul este comun şi că adevărul -- ceartă, şi că totul se naşte datorită cerţii şi necesităţii”.
81. Philomedus: dar îndrumărea oratorilor toate dispoziţiile şi le îndreaptă spre asta; şi după Heraclit eceasta ”este iniţiatoarea junghierii”.
82. Platon: ”O maimuţă frumoasă e hidoasă, dacă cu genul omenesc am compara-(o)”.
83. ”din oameni şi cel mai înţelept în faţa lui Dumnezeu va fi maimuţă -- şi prin înţelepciune, şi frumuseţe şi tot restul”.
84. Plotin [focul?] (aspectul său) ”schimbându-şi se odihneşte”. Şi ”istovitor -- la unii şi aceeaşi să te chinui şi sub cârma lor să fii”.
85. Plutarh: ”cu inima să lupţi e greu, căci dacă vrea ceva -- cu preţul sufletului cumpără”.
86. dar, după Heraclit, o mare parte a lucrărilor Dumnezeieşti ”din neîncredere scapă: şi nu se află”.
87. ”un om prost de la orice cuvânt e bucuros a-şi ieşi din minţi”.
88. ”una şi aceiaşi e un singur lucru: viul şi mortul, şi treazul şi adormitul, şi tânărul şi bătrânul; căci prima -- este cealaltă deja scuturată, -- şi cealaltă-i din nou scuturata prima”.
89. Heraclit spune că: ”pentru cei treji există un singur şi comun cosmos”, iar cei ce dorm -- ”fiecare apelează la propriul {cosmos}”.
90. ”şi totul se schimbă în foc, şi focul -- în tot: cum aurul pe bunuri, şi bunurile -- pe aur”.
91. după Heraclit, ”nu poţi intra în acelaşi şuvoi” şi de esenţa muritoare, nimeni nu se va atinge de două ori, dat fiind proprietăţilor ”ei”; dar datorită iuţimii şi rapidităţii schimbării ”împrăştie şi din nou strânge” (mai corect nu ”din nou”, ci deodată se strânge şi dispare) ”şi vine şi pleacă”.
92. ”dar Sibila cu un grai înaripat” -- după Heraclit -- ”fără râs şi fără vorbe-n plus şi fără a se emoţiona prevesteşte viitorul” şi pentru mii de ani se întinde glasul ei, ”datorită lui Dumnezeu”.
93. ”cârmuitorul, a cărui oracol există în Delphi -- nu spune şi nici nu ascunde, dar înseamnă”.
94. ”căci soarele nu va întrece măsura: de nu Eriniile, gărzile lui Dike, îl vor găsi”.
95. ”căci neştiinţa e mai bine a o ascunde; dar e greu fiind desfrânat şi după vin”.
96. ”căci cadavrele trebuie aruncate mai repede, ca găinaţul”.
97. ”căci cîînii latră, dacă nu cunosc pe cineva”.
98. ”sufletele se miros în Hades”.
99. dacă nu ar fi soarele -- necătând la alte stele -- noapte ar fi fost”
100. ... perioadele ”învăţătorul şi observatorul lor este soarele: pentru a şi limita, şi indica, şi provoca diferite schimbări şi ”ceasurile, care aduc totul”, după Heraclit ş.m.d.,
101 ”eu m-am cercetat pe mine însumi”.
101*. Polybius: măcar că noi avem de la natură două careva organe -- auzul şi văzul, cu care noi tot examinăm şi cu interes cercetăm -- dar, după Heraclit, văzul e puţin mai veridic: ”căci ochii, nu urechile, sunt martori mai precişi”.
102. Prophyry: pentru Dumnezeu -- totul este frumos şi bun şi drept, iar oamenii -- ba nedrept socot, ba drept”.
103. ”căci comun este şi începutul şi sfârşitul la periferie [cercului]”.
104. Proclus: ”căci ce fel de minte sau cuget au ei, aezilor populari cred, şi învăţătorul mulţimii -- {este}oracolul lor: nu ştiu, că ”majoritate -- {sunt} răi, puţini -- C buni””.
105. Scholie Hom.: (în aceeaşi noapte sau născut ei). Heraclit conchide de aici, că ”Homer a fost astronom” (= astrolog) şi aşa spune: ”iar Moirae{ursita}, spun eu, nimeni din oameni nu a evitat-o”.
106. Seneca: ”o zi -- este egală cu alta”.
107. Sextus: răi martori sunt ochii şi urechile pentru omul ”cu un suflet barbar”.
108. Stobaeus: din Heraclit: ”câte cuvântări aud eu -- nici unul (nici una?) nu ajunge la aceea, de a cunoaşte, că înţelepciunea este detaşată de tot”.
109. ”a ascunde ignoranţa e mai bine, decât a o da pe faţă”.
110. ”oamenilor, -- dacă li se îndeplineşte tot, ce vor, -- nu le e bine”.
111. ”boala -- sănătatea o face dulce, răul -- binele, foamea (este) săturarea, epuizarea -- liniştea”.
112. ”cugetarea e cel mai mare din avantaje, şi înţelepciunea -- adevărul a spune şi a proceda în acord cu natura -- imitând-o”.
113. ”un lucru comun îl au toţi: cugetarea”.
114. ”cei ce vorbesc cu cap trebuie să se sprijine pe ceea ce-i comun pentru toţi, precum oraşul pe lege -- şi mult mai trainic. Căci se hrănesc toate legile omeneşti din unitar -- harul Dumnezeiesc. Căci {acesta} domneşte atât, cât doreşte -- şi e suficient pentru tot şi întrece pe toate”.
115. ”sufletului îi este caracteristic Logosul -- singur pe sine ce se creşte”.
116. ”tuturor oamenilor le este caracteristic a se cunoaşte pe sine şi a cugeta”.
117. ”când un bărbat se îmbată -- îl conduce un copil mic, -- el se clatină, neauzind, unde calcă: suflet umed are el”.
118. ”străluci -- suflet uscat, cel mai înţelept şi bun”.
119. ”firea pentru om -- a lui divinitate”.
120. Strabon: ”hotarul lui Eos şi a lui Hesperus -- Arct {Ursa mare}, iar vizavi de Arct -- muntele strălucitorului Zeus”.
121. ”trebuia, ca Efesenii maturi să se spânzure şi celor mici (ai lor) să le lase oraşul: ei care pe Hermodorus, un om foarte de folos, l-au alungat, zicând: din noi nimeni cel mai de folos nu este; şi dacă  este -- atunci las să fie în alt oraş şi altor oameni”.
122. Seida: Heraclit: ”avansare”.
123. Themistius: iar ”natura iubeşte a se ascunde” după Heraclit.
124. Teofrast: dar şi aceasta ar fi părut iraţional, dacă întreg cerul şi fiecare parte a lui -- toate acestea ar fi fost în regulă şi raţional şi imaginar şi practic şi periodic {în timp}, -- dar la începuturi nu a fost nimic aşa; ci ”asemeni gunoiului împrăştiat e cel mai frumos cosmos”, spune Heraclit.
125. și kykeonul**** se descompune, nefiind amestecat”.
125* Tzetzes: dar el arată bogăţia ca ceva orb -- motiv nu a virtuţilor, ci a viciului; de aceea Heraclit din Efes blestemă, şi nu imploră Efesenii, când spune: ”să nu vă lepede Bogăţia, Efesenilor, -- pentru a vă demasca făcătorilor de rele”.
126. ”recele -- se încălzeşte, fierbintele -- se răceşte, umedul -- se zvântează, uscatul -- se înmoaie”.
127. Aristocrit: el a şi spus Egiptenilor: ”dacă zei există -- pentru ce îi deplângeţi” iar de îi deplângeţi -- atunci nu îi mai socotiţi de zei”.
128. ce a spus Heraclit, văzând, că elenii acordă daruri zeităţilor: ”statuelor surde a zeilor, se roagă ” -- de parcă acestea aud; nu jertfesc -- de parcă nici nu cer.
129. Diogene: Pitagora, fiul lui Mnesarchus, în cunoştinţe s-a antrenat mai mult de toţi oamenii şi, alegând pentru sine (acele scrieri), şi-a creat ştiinţă: cunoaștere de multe, obiceiuri rele”.
130. Gnomologie (Munich): ”nu trebuie să fii întratât de batjocoritor, încât singur să-ţi pari o batjocoră”, -- a spus Heraclit.
131. Gnomologie (Paris): dar anume Heraclit spunea, că însăşi trufia -- este un obstacol pentru reuşită.
132. Gnomologie (Vatican): ”onorurile zeilor și oamenilor înrobesc”.
133. ”oamenii răi -- vrăjmaşii adevărului”.
134. ”educaţia -- este al doilea soare pentru cei educaţi”.
135. el spunea, că ”cel mai scurt drum spre o slavă bună -- să devii bun”.
136. Scolie către Epictet: ”sufletele, decedate în lupte, sunt mai curate, ca cele de boli”.
137. Stobaeus: aşa deci, el scria: ”căci este predestinare pentru tot...”
138. Codex 1630 (Paris): a filosofului Heraclit depsre viaţă. ”Ce fel de mod de viaţă ar fi ales”... ş.m.d.
139. Codex (Modena) [Catalogul codexurilor astrologilor greci] Filosofului Heraclit: ”Despre începutul stelelor”.

*Unitar-ul - traducere adaptată a termenului rus единое/единого, din păcate în română termenul nu are aceeaşi bogăție de sens ca în rusă, după dex reiese că unitarul semnifică un tot întreg, pentru o înţelegere adecvată a contextului (cuvântul se va regăsi şi în fragmentele următoare) acest termen trebuie înţeles ca un tot întreg care înglobează tot şi toate.
**poceală - se face aluzie la epilepsie.
*** li se-ntâlneşte zi de zi - text după a doua traducere rusă.
**** kykeon - (Кикеон, gr. κυκεών) băutură ce se presupune a fi făcută din grâu și mentă care se servea de participanții la misterele din Eleusis înaintea ritualului de inițiere.

126a. Anatolie Анатолій: "но, по закону времянъ седьмирица сочетается (воедину) въ Селенѣ, но она распадается надвое въ медвѣдицахъ -- обоихъ знакахъ безсмертной Мнэмэ".
127b. Анонимъ къ Платону: [NB. Возстановленіе текста сомнительно.]  omise 

În {} acolade sunt menţionate însemnările traducătorului, celelalte paranteze sunt din traducerea iniţială. Semnele de punctuaţie au fost păstrate după ediţia tradusă. Textul nu poate fi preluat fără acordul autorului.

vineri, 29 septembrie 2017

Procopius din Cezareea, Războaiele Iui Iustinian, Războiul cu Goții, Cartea V, fragment

     
Belisarie de Francois-Andre Vincent, sursa

         8. Lăsând garnizonele în Siracuza și Panonius, Belisarie a trecut cu toată armata din Mesana în Regio (unde din spusele poeților a fost Scila și Caribda); aici zi de zi lui i se alăturau locuitorii din împrejurimi. Locurile lor întărite, care de mult timp stăteau fără pereți, ei nu le apărau din ură față de goți: evident, fiind împovărați de conducerea lor. Dintre goții dezertori s-a înfățișat la Belisarie Ebronius, cu tot anturajul său; el era ginerele lui Theodatahad; soția lui era fiica lui Theodatahad, Theodinathe. Fiind îndată trimis împăratului, el a primit multe onoruri, pe lângă acestea fiind ridicat în rang de patrician. Din Regio armata s-a pornit pe uscat prin ținutele Bruttium și Lucania, iar flota din numeroase corăbii îi urma aproape de mal. Când ei au ajuns în Campania, ei s-au pomenit aproape de un oraș maritim numit Napoli, întărit natural și ocupat de o mare garnizonă a goților. Corabiilor Belisarie le-a poruncit să ancoreze în port mai departe de dinstanța de împușcătură, iar el, amenajând lagăr în apropiere de oraș, datorită predării voluntare a ocupat întăritura din fața acestuia. Apoi, locuitorilor orașului, la rugămintea lor, li s-a permis să trimită în lagăr pe cineva din oamenii cunoscuți pentru a enunța ce doresc, și la rându-l său ei auzindu-i răspunsul (lui Belisarie), să-l transmită mulțimii. Napolitanii îndată l-au trimis pe Stephanus. Înfățișânduse lui Belisarie, el a spus următoarele: „ Nu faci drept, comandantule, mergând cu război împotriva noastră, romanilor, care nu au făcut nici o crimă. Noi populăm un orășel mic; în el stă o garnizonă a cârmuitorilor noștri barbari, astfel că nu-i în puterea noastră, chiar de am vrea, să ne opunem lor măcar în ceva. Dar și acești soldați din garnizonă au fost nevoiți să vină aici să ne păzească, lăsându-și în mîinile lui Theodatahad copii, soțiile și tot ce au mai scump. Deci, dacă ei ar fi făcut ceva în folosul vostru, va fi clar, că ei tradează nu orașul ci pe ei înșiși. Dacă trebuie să spun adevărul, fără a ascunde nimic, atunci războiul dus împotriva noastră este în detrimentul intereselor voastre personale. Dacă voi veți cuceri Roma, atunci fără mari eforturi și Napoli vi se va preda, dar dacă veți fi respinși de Roma, desigur, nu veți stăpâni liniștit nici Napoli. Așa că degeaba cheltuiți aici timpul pentru asediu”. Acestea au fost spuse de Stephanus.
          La cele spuse, așa a răspuns Belisarie: „Că o fi bine sau rău că ne-am înfățișat aici, vom oferi să judece nu Napolitanilor. Ceea ce ține însă, de lucrurile care urmează a fi discutate de voi, am vrut, ca gândind totul, să procedați astfel ca acțiunile voastre să urmeze a vă aduce folos pe viitor. Așa deci, primiți în oraș oastea împăratului, venită pentru eliberarea voastră și a altor italieni, și nu alegeți pentru voi din toate opțiunile pe cea mai dezastruoasă. Cei, care fugind de robie sau de orice altceva la fel de rușinos, intră în luptă, dobândind câștig în această luptă, au o dublă alinare, primind odată cu câștigul și libertatea de toate năpastele; iar cei învinși, au alinarea, că nu de sine stătător au mers după soarta mai rea. Cei ce și fără de nici o luptă ar fi putut deveni liberi, dar aleg să lupte, pentru a-și spori și mai tare condiția de robie, chiar și în cazul unei victorii, dacă aceasta ar fi avut loc, se mint singuri pe ei despre cel mai important lucru, iar ieșind din luptă înfrânți, pe lângă toate năpastele li se mai adaugă și înțelegerea speranțelor pierdute. Transmite acest lucru napolitanilor din numele meu, goților ce se află aici le oferim posibilitatea de a alege, fie împreună cu noi pe viitor slujesc împăratului preamărit, fie, fără a înfrunta nici un rău, se întorc direct acasă. Dacă însă ei împreună cu voi o să refuze aceste propuneri și o să îndrăznească să ridice armele împotriva noastră, atunci și noi după necesitate vom fi nevoiți cu ajutorul lui Dumnezeu, să procedăm cu fiecare ce ni se va întâlni ca cu un dușman. Dacă napolitanii vor dori să treacă de partea împăratului, astfel izbăvinduse de robia împovărătoare, atunci eu vă garantez și vă asigur, că din partea noastră veți primi, ceea, la ce nadăjduiau sicilienii când au trecut de partea noastră, și care până acum nu au avut nici un temei a spune că jurământele noastre au fost false”. Acestea Belisarie a poruncit să fie spuse poporului de către Stephanus. Din ochi în ochi el i-a promis multe foloase, dacă va putea înclina napolitanii de partea împăratului. La întoarcere în oraș, Stephanus a enunțat cuvintele lui Belisarie, iar de la sine a menționat, că lupta cu împăratul - este un lucru periculos. Împreună cu el acționa Antioh, originar din Siria care trăia de mult timp în Napoli, făcând negoț pe mare și folosinduse de o slavă mare pentru minte și onestitate. Dar erau acolo și doi ritori - Preotul și Asclepiodotus, foarte respectați de napolitani, ambii foarte prietenoși cu goții și nedoritori de a schimba situația existentă. Ambii gândind a pune în impas tratativele, convingeau poporul să înainteze lui Belisarie multe cerințe și să i-a jurământ de pe el că ele vor fi imediat realizate. Înșirând pe o pagină lista cerințelor, unele din ele, nimeni nici nu credea că vor fi acceptate de Belisarie, ei i le-au dat lui Stephanus. Când el a revenit în lagărul împărătesc, el i-a arătat conducătorului lista și a întrebat dacă dorește să îndeplinească toate aceste cerințe înaintate de napolitani și dacă acceptă să jure că o va face. Belisarie a promis că va îndeplini cele cerute. Auzind aceasta, napolitanii erau practic gata să primească aceste condiții și în grabă au propus armatei împăratului să intre în oraș; ei erau convinși că nimic neplăcut nu li se va întâmpla; în acest sens lor le era suficient exemplul sicilienilor, care nu demult au schimbat tirania barbarilor pe supunerea împăratului Iustinian, iar datorită acestui fapt ei pe bune au reușit să devină liberi și să scape de dificultăți. Așa deci, cu zgomot mare ei s-au aruncat spre porți pentru a le deschide. Goților lucrurile ce se îmtâplau nu le aduceau multe bucurii, și ei, neavând posibilitatea de a stopa cele ce se întâmplă, stăteau la o parte. Atunci preotul și Asclepiodotus, chemând într-un loc poporul și goții au spus următoarele: „Faptul că localnicii simpli se pun pe prim plan pe ei și salvarea sa este un lucru natural, mai ales, dacă fară a se sfătui cu cineva din primele persoane ale orașului, ei deodată de sine stătător decid vizavi de lucrurile ce țin de toți, și până când încă nu ne amenință pierzania comună, noi socotim necesar, cum ne dictează datoria și dragostea de patrie, să dăm următoarele ordine. Noi vedem, cetățeni, că voi în orice mod posibil vreți să vă dați pe voi și orașul în mîinile lui Belisarie, care vă promite munți de foloase și este gata în confirmarea celor spuse să dea cele mai solemne jurăminte. Desigur, dacă el vă mai promitea, că va obține câștig în acest război, nimeni nu mai protesta, că a accepta condițiile lui vă este cu folos. A nu face ceea, ce poate fi plăcut viitorului împărat, desigur, este o nebunie vădită. Dar, dacă acestea sunt cuprinse de-un întuneric nedeslușit și nimeni din oameni, cu bună-credință nu poate garanta soarta finalului, atunci priviți, câte năpaste grăbiți a chema peste voi. Dacă goții vor ieși învingători din război, ei vă vor pedepsi ca pe dușmani, care, pe lângă toate, au înfăptuit cele mai cumplite crime față de ei. Căci nu împinși de necesitate, ci din proprie voință criminală, voi v-ați înclinat spre trădare. În rezultatul acestora și Belisarie, dacă va ieși învingător, vă va socoti suspecți și trădători ai conducătorilor voștri și evident asemeni unor robi fugari împăratul vă va ține în vizor tot timpul. Căci, cel ce are de a face cu un trădător, la moment de biruință se bucură de ajutoru-i acordat, ulterior însă în ciuda modului în care acesta a procedat i se nasc suspiciuni, și el începe a detesta și a se teme de binefăcătorul său, având în ochi dovezi ai infidelității sale. Și invers, dacă în momentul de față noi vom fi credincioși goților, cu noblețe ținând piept pericolului, ei, învingând dușmanii ne vor face mult bine, dar și Belisarie dacă din voia sorții va ieși învingător, ne va manifesta indulgență. Loialitatea, chiar și în caz de nenorocire, de nimeni din oameni nu se pedepsește, dacă numai el nu este chiar nebun. De ce năpaste vă temeți la asaltul dușmanului? Voi nu duceți lipsă de hrană, voi nu sunteți tăiați de aprovizionarea cu toate cele necesare, sunteți acasă, păziți de întăriri și această garnizonă, vă puteți simți precis în siguranță. Avem curajul de a crede, că dacă Belisarie avea măcar o oarecare nădejde de a lua orașul cu forța, el nu ar fi încheiat cu noi o astfel de înțelegere. Căci dacă el ar fi vrut să acționeze corect și cu folos pentru noi, ar fi trebuit să nu insufle frica în napolitani și să nu încerce a-și întări forța cu crima noastră împotriva goților, ci să intre în luptă decisivă cu Theodatahad și goții, pentru ca fără nici un pericol pentru noi și trădarea noastră, orașul să treacă în mîinile celor ce au câștigat”. Așa au spus Pastorul și Asclepiodotus; ei au scos în fața adunării poporului iudeii, care afirmau, că orașul nu va simți nici o lipsă în lucruri de primă necesitate; și goții, cu hotărâre au enunțat, că vor păzi minuțios zidurile. Sub influența lor  napolitanii i-au propus lui Belisarie cât de curând să plece de aici. Atunci el a pornit asediu. Încercând de mai multe ori de a cuceri zidurile, el a fost repsins pierzând mulți luptători din cei, care nu odată s-au remarcat prin curajul său. Întăriturile napolitanilor dintr-o parte erau apărate de mare, iar din altă parte inaccesibilie din cauza condițiilor dificile de relief, și celor, ce ar fi gândit în aceste condiții să urce, le-ar fi fost imposibil din motiv că locul era prea abrupt. Belisarie nu prea i-a speriat pe napolitani tăindule apeductul, care livra apa în oraș, căci în interiorul zidurilor erau fântâni; ele asigurau suficient locuitorii și nu au dat voie să se simtă lipsa apeductului.

          9. Cei asediați în taină de dușmani nu odată au trimis la Roma, la Theodatahad, ceârnd cât de curând să li se trimită ajutor. Theodatahad însă, foarte rău ducea pregătirile militare, fiind, cum am spus mai sus, după natura sa nu un om războinic. Se spune, că cu el s-a îmtâmplat un alt lucru, care l-a frapat și cufundat într-o frică și mai mare. Eu nu prea cred în aceste povestiri, dar totuși le voi transmite. Theodatahad și înainte era înclinat să apeleze la cei, care spuneau că pot prevesti viitorul, iar acum, fiind în circumstanțele grele parvenite și nevăzând ieșire din situație, lucru ce de obicei împinge oamenii la preziveri și povestiri, a întrebat pe unul din evrei, ce se bucura în acest context de mare slavă, care va fi rezultatul războiului început. El i-a propus lui Theodatahad să încuie trei partide de porci a câte zece fiecare în trei încăperi și să dea fiecărei partide nume: uneia - goți; alteia - romani; și celei din urmă - soldați împărătești, apoi să-i lase în voie un anumit număr de zile. Theodatahad așa a și făcut. Când a ajuns ziua stabilită, cei doi, intrând în aceste încăperi, au început a cerceta purceii, și au găsit că, din cei cu numele goți, vii au rămas doar doi, restul pierând, invers, cu mici excepții vii erau toți la cei cu numele de soldați împărătești; celor care au fost numiți romani li s-a îmtâmplat să le cadă tot părul iar vii au rămas aproximativ jumătate. Când Theodatahad a văzut acestea, el a tras concluzii despre finalul războiului, se spune, că asupra lui s-a abătut o frică mare: el clar a înțeles, că romanilor le este sortit în genere să piară în jumătate și să-și piardă toate averile, că tribul goților, învins în război, va fi restrâns la un număr foarte mic; iar împăratul pierzând nu mulți din soldații săi, va obține o victorie absolută a războiului. În rezultatul acestora, se spune, că Theodatahad nu a manifestat nici un fel de energie în lupta cu Belisarie. Fie ca despre toate acestea fiecare să judece așa cum lui i se pare, posibil sau imposibil.
        Asediind napolitanii și de pe mare și de pe uscat, Belisarie era foarte furios. El nu credea, că ei mai devreme sau mai târziu se vor preda lui, și mai mult el nu spera că va putea săi i-a cu forța, având împotriva sa în mod principal condițiile nevaforabile de relief. El se necăjea, că degeaba își pierde timpul aici, gândinduse ca nu cumva să fie nevoit să meargă împotriva lui Theodatahad și Romei iarna. El deja se pregătea să ordoneze armatei să se strângă, având de gând să plece de aici cât se poate de curând. Însă când el era în dificultate crainică, în ajutor i-a venit următoarea întâmplare norocoasă. Unuia din isaurieni i-a apărut dorința să vadă construcția apeductului, pe el îl interesa, în ce mod era de acesta dusă apa în oraș. Mergâm într-o parte de oraș, acolo unde Belisarie a întrerupt apeductul, el fără careva efort a intrat în acesta, deoarece era deteriorat și apă nu era. Când el, mergând prin apeduct a ajuns la fortificații, a dat de o piatră mare, pusă acolo nu de mâna omului, dar în ciuda naturii locului: cei care au construit demult apeductul, creând această construcție, au făcut prin piatră o trecere, una însă, care nu permitea trecerea unui om, ci dădea curs doar apei. Astfel lățimea apeductului nu era peste tot aceiași, fiind mai îngustă în locul trecerii, fapt ce nu permitea deplasarea unui om în special cu armură sau având cu el și scut. Isaurianul a înțeles, că pentru armată apare deloc imposibil să pătrundă în oraș, dacă această trecere ar fi lărgită puțin. Fiind un om simplu, care niciodată nu a vorbit cu un conducător important, el , venind în lagăr, a raportat despre acestea lui Paucaris, de origine isaurian, care ocupa un loc important în garda personală a lui Belisarie. Paucaris îndată despre toate acestea l-a anunțat pe Belisarie. Bucuros de cele raportate Belisarie din nou a început a răsufla liniștit, și, promițând că-l va remunera pe acest om cu o sumă mare de bani, el a stat al motiva a trece la treabă și i-a ordonat a chema în tovarăși pe cineva din isarieni pentru a face cât de curând o tăietură în această stâncă, dar le-a mai spus să bage de seamă pentru ca să nu dea cuiva să observe acest lucru. Paucaris, selectând toți isaurienii care erau mai potriviți pentru acest lucru, în taină, împreună cu ei a intrat în apeduct. Ajungând la locul, unde stânca face trecerea îngustă, ei s-au apucat de lucru, tăind stânca, nu cu topoare și axe pentru ca odată cu zgomotul să nu dea de știre dușmanului despre ceea ce se întâmplă, dar cu careva scule ascuțite de fier ei fără încetare o scobeau. Și în scurt timp  au făcut lucrul, astfel ca un om îmbrăcat în armură cu scut să poată trece.
         Când toate aranjamentele erau gata, lui Belisarie  i-a dat în gând, că dacă armata va pătrunde în Napoli cu luptă, atunci și oameni vor trebui să moară și, printre altele, se va întâmpla totul, ce de obicei are loc cu un oraș asediat de vrăjmași. Îndată chemându-l pe  Stephanus, el i-a spus următoarele: „De multe ori am văzut eu orașe asediate și din experință știu acolo ce se-ntâmplă: pe toți bărbații apți de luptă îi ucid, iar pe femei, care singure imploră moartea, nu socot de cuviință a le ucide, dar le supun violenței și impun să treacă prin diferite momente de groază, demne de orice regrete. Copiii, lipsiți de hrană și educație, sunt nevoiți în sila necesităților să devină robi, robi ai oamenilor, detestați mai mult de toate, mîinile cărora le-au văzut pătate de sângele propriilor părinți. Eu nu mai vorbesc, dragă Stephanus, de incendiu, care va nimici toate bogățiile, tot lustrul și frumusețea orașului. Ceea, ce au înfruntat mai înainte orașele asediate, acestea, văd ca prin oglindă, vor trebui înfruntate și de Napoli, și eu regret și de oraș și de voi. Împotriva  acestuia, de mine sunt făcute așa pregătiri, că el nu poate să nu cadă. Eu deloc nu m-aș fi bucurat, dacă o astfel de soartă o avea un oraș străvechi, de mult timp având locuitori creștini și romani, mai ales când eu sunt conducătorul principal al romanilor: căci la mine în lagăr sunt mulți barbari, care au pierdut sub aceste ziduri frați și rude; dacă ei ar fi luat orașul cu luptă, eu nu aș fi fost în stare să le înfrânez furia. De aceea, până când în puterea voastră vă stă a vă alege și face, ceea ce va fi mai bine pentru voi, primiți o hotărâre chibzuită și încercați a evita nefericirea. Dacă însă ea va avea loc, cum trebuie de așteptat, atunci de toată nedreptatea învinuiți nu soarta, dar propria voință”. Cu aceste cuvinte Belisarie i-a dat drumul lui Stephanus. Stephanus a cuvântat în fața poporului napolitan, cu lacrimi în ochi, și cu plânsete și gemete el le-a spus totul ce a auzit de la Belisarie. Dar, din câte se vede, nu le-a fost dat napolitanilor să devină supuși ai împăratului, fără a suporta pedepse crunte: napolitanii nu s-au speriat și nu au manifestat dorința de a se preda lui Belisarie. 

luni, 26 iunie 2017

Plutarh, Vieți Paralele, Galba

          1. Atenianul Iphicrates socotea, că un mercenar trebuie să fie lacom după bani și plăcere - atunci, căutând surse pentru a-și stinge și îndupleca patimile, el va lupta cu mai mult curaj. Majoritatea cer însă, ca armata să fie asemeni unui corp puternic care nu-și are propriile porniri, astfel fiind supus doar voinței conducătorului. Iată de ce Paulus Emilius preluând conducerea în Macedonia și constatând că soldații sunt prea vorbăreți și curioși, amestecându-se în treburile conducătorului a dat, după cum spun, ordinul, ca fiecare să-și țină mîinile în gardă și să-și ascute sabia, iar de restul  va avea grijă el. Un comandant militar bun este oricum neputincios dacă-n armată nu există supunere și unanimitate. Platon (în „Republica”, II), observând perfect acest lucru credea, că arta de a te supune este asemeni artei de a guverna și că ambele necesită predispunere de la natură precum și educație filosofică care cultivă blândețea și iubirea de oameni astfel, foarte bine potolind obrăznicia și fervoarea excesivă. Opinia lui Platon este confirmată de o mulțime de exemple diverse, inclusiv și năpaste, abătute asupra romanilor după moartea lui Nero; luate la un loc ele trădează, că nu este nimic mai strașnic ca o forță militară pătrunsă până-n adânc de patimi obscure și barbare, atunci când ea este la putere.
           Demades după moartea lui Alexandru a comparat armata macedoniană cu un Ciclop orb, observând cât de multe mișcări dezordonate și inutilea ea face. Imperiul Roman însă trăia zguduiri și suferințe, asemeni chinurilor cântate în basme și luptei Titanilor - dezbinată în multe părți odată*, răzvrătită singură-mpotriva sa, -  nu atât din ambiția celor proclamați împărați, cât din lăcomia și desfrâul soldaților, care detronau un împărat cu ajutorul altuia, exact cum pana cu pană se dezbate. Dionis a  numit împăratul originar din Fera** care a condus  Tesalia timp de zece luni; tiranul din tragedie, luând în derâdere durata-i de cârmuire scurtă. Palatul Cezarilor, Palatin*** însă, într-o perioadă mult mai scurtă a găzduit patru împărați****, care, într-adevăr erau duși și aduși ca actorii în teatru. Și doar un singur lucru liniștea nefericiții cetățeni romani - că nu trebuia să caute răzbunare pentru cei vinovați în nenorocirile lor, căci ei singuri se stârpeau unul pe altul. Primul a gustat pe dreptate pedeapsa cel, ce a răzvrătit armata, a învățat-o să aștepte de la schimbarea Cezarului foloase, pe care singur și le promitea, astfel ponegrind și pângărind o faptă măreață, prefăcând răscoala împotriva lui Nero într-o simplă trădare.

*(Ca Titanii căzniți în Tartar) în perioada dintre domnii, anii 68-69 e.n., practic fiecare armată de hotar a imperiului, înainta propriul pretendent la tronul împărătesc.
**Aparent merge vorba de Polydorus, fratele și succesorul de scurtă durată al lui Alexandru din Fera (370 î.e.n.)
***Începând cu August împărații au început a-și construi aici case, și treptat practic tot Palatinul s-a transformat în reședință împărătească.
**** Nero, Galba, Otho, Vitellius

         2, Când situația lui Nero a devenit iremediabilă și a stat clar, că el e pe cale de a pleca în Egipt, Nymphidius Sabinus, care, după cum se spune*, ocupa împreună cu Tigellinus funcția de șef al gardei Pretoriene, a convins soldații - de parcă Nero era deja plecat din Roma - să-l proclameze pe Galba împărat, promițându-le fiecărui din gardă câte 7500 de drahme, iar celor din afara Romei câte două sute cincizeci; totuși pentru a aduna așa surse era nevoie de pus pe umerii poporului o povară cu mult mai grea decât cea de pe timpul lui Nero. Pe Nero astfel de promisiuni l-au dus la pierzanie îndată, în scurt timp l-au păgubit și pe Galba. Pe primul soldații l-au lăsat în voia sorții, sperând a obține cele promise, pe cel din urmă l-au ucis, fiindu-le înșelate speranțele, apoi , căutând un lider nou, care i-ar răsplăti din plin, și-au pierdut toate forțele în răscoale și trădări, fără a obține nimic. A povesti despre acestea amănunțit și minuțios - este sarcina istoriei, ce descrie eveniment după eveniment, dar pe lângă circumstanțele din viețile Cezarilor demne de a fi memorate nu pot trece nici eu.



*Se enunță biografia lui Nero ce nu a ajuns până în zilele noastre. Situația lui Nero a devenit iremediabilă când după Vindex sau răsculat Galba în Spania și Clodius Macer în Africa, iar armata a refuzat să-l sprijine.

            3. Este general acceptat că Servius Sulpicius Galba a fost cea mai bogată persoană privată care a ajuns în palatul Cezarilor. Fiind descendent al Familiei Servius* el era la un nivel cu nobilii cei mai de vază, singur însă se mândrea mai mult de rudenia cu Catulus (Quintus Catulus Capitolinus), care îi întrecea pe toți contemporanii săi în slavă și demnitate morală, iar întâetatea în putere și potență o ceda benevol altora. Într-o oarecare rudenie era Galba și cu Livia, soția lui August, și datorită protecției ei a ajuns de la funcția în palatul Palatin în funcția de consul. Se spune, că el a condus foarte bine armata din Germania și a dobândit laude considerabile în postul de conducător al Africii. Însă ulterior, când a devenit împărat, simplitatea modului de viață pe care îl ducea, modestia și limitarea în cheltuieli a atras asupra lui acuzații de zgârcenie, astfel încât vorba despre dragostea lui Galba pentru ordine și dezgustul pentru excesul de cheltuieli a avut un gust amar. Nero l-a trimis guvernator în Spania - încă până a uita de frica față de oamenii ce se bucură de autoritate în Roma. Printre altele, Galba părea că are un temperament liniștit, iar vârsta înaintată impunea a crede, că comportamentu-i va fi precăutat și vigilent.

*În familia Sulpicius practic toți bărbații purtau numele de Servius

          4. Ispravnicii împărătești*, acești nelegiuiți adevărați, cu cruzime chinuiau și furau  provincia, Galba nu era în stare să ajute poporul, în schimb, dădea deschis de înțeles că împărtășește durerea și supărările locuitorilor, astfel alinând cât de cât pe cei condamnați de a fi vânduți în robie. În cinstea lui Nero se alcătuiau verseturi țepoase, care se împăștiau și cântau peste tot. Galba nu împiedica răspândirea acestora, iar la vorbele pline de nedumerire ale ispravnicilor răspundea cu deplină nepăsare. Pentru acestea locuitorii îl iubeau și mai mult. Ei au dovedit să-l cunoască pe Galba suficient de aproape, când, în al optulea an al conducerii lui, s-a ridicat împotriva lui Nero Iulius Vindex, Pretorul Galiei. Se spune, că încă până la rebeliune Galba a primit scrisori de la Vindex, la care nu a dat nici un răspuns, însă nici nu a pârât Romei, ca alți guvernatori, care au trimis scrisorile primite lui Nero, făcând astfel tot posibilul pentru a strica începuturile lui Vindex, deși ulterior au luat nemijlocit parte la răscoală, astfel recunoscând, că l-au trădat nu doar pe Vindex, dar și pe ei înșiși. Când Vindex a început războiul deschis, i-a scris lui Galba,  chemându-l a accepta conducerea, astfel întărind corpul puternic care caută un cap - să preia Galia care deja are o sută de mii de luptători înarmați și poate da mai mult. Galba și-a chemat prietenii la sfat. Unii din ei credeau că trebuie să aștepte până va fi clar cum va răspunde Roma la această răscoală. Dar Titus Vinius, căpitanul cohortei Praetoriene, fără a medita mult, a strigat: „ Care sfaturi, Galba! Doar judecând să păstrăm loialitate lui Nero sau nu, noi deja îl trădăm! Iar dacă Nero de acum înainte ne este inamic, nu trebuie ratată prietenia lui Vindex. Sau, în caz contrar, trebuie imediat să ieșim împotriva lui cu acuzații și forțe militare, din motiv că vrea să salveze Roma de tirania lui Nero, în schimb oferindu-le împărat pe tine!”.

*Procuratori, funcționarii ce se ocupau de finanțe și strângeau impozitele în caznaua privată a împăratului fiind independenți de guvernatorii locali.

           5. După acestea, Galba a stabilit ziua în care a promis a elibera o bună parte din prizonieri; vorba și zvonurile despre aceasta sau împrăștiat din timp și au adunat o mulțime de oameni ce râvneau răscoala. Nu dovedi Galba să apară pe urcuș(în fața oamenilor), cum toți într-un glas l-au proclamat împărat. Titlu de împărat Galba atunci nu l-a acceptat, enunțând o cuvântare împotriva lui Nero și deplângând pe cele mai puternice și cunoscute victime ale lui, el a căzut deacord să servească patria, numindu-se, însă, nu Cezar și nici împărat, ci conducător al senatului și poporului roman.
          Că Vindex a procedat corect și prevăzător, propunând conducerea supreme lui Galba, denotă însuși Nero. El arătă că-l disprețuiește pe Vindex și că nu-i pasă de evenimentele din Galia, dar aflând de trădarea lui Galba - aceasta a avut loc în timpul micului dejun, după baie, - a răsturnat masa. Totuși, când senatul a luat hotărârea de a-l numi pe Galba dușman, împăratul urmărind a ieși în evidență, a observat glumeț, că lui, i se deschide o perspecetivă nu rea de a scăpa de probleme financiare: în primul rând, el va prăda până la piele Galii odată ce ei vor fi liniștiți, până când însă, se putea de vândut averea lui Galba, odată ce stăpânul e calificat drept dușman al statului. Și pe bune, el a poruncit ca toate proprietățile lui Galba să fie vândute. Galba, în răspuns la acestea, a anunțat vânzarea proprietățilo lui Nero în Spania, găsind cu ușurință numeroși cumpărători.

          6. Mulți guvernatori se depărtau de Nero, practic toți luând partea lui Galba, doar Clodius Macer în Africa și conducătorul armatei germane din Galia Virginius Rufus au acționat diferit, plus, fiecare în felul lui. Codius s-a împotmolit în omoruri și jafuri, fiind clar, că, obsedat de ferocitate și lăcomie, el nu se hotărăște a ceda puterea, dar și a o ține în mâini nu e în stare; Virginius, fiind cârma uneia din cele mai bune și puternice legiuni, care nu o dată a încercat a-l proclama împărat împotriva voii lui, spunea, că singur nu va primi conducerea supremă și nu va permite nimănui să o preia decât, reieșind din voia și alegerea senatului. Deja de la sine această circumstanță îi pricinuia o neliniște simțitoare lui Galba. Când armatele lui Vindex și Virginius mai că nu cu forța și-au impus generalii - asemeni conducătorilor de car, care nu mai pot ține frâurile, - să lupte încăierându-se într-un măcel crâncen, când Vindex, pierzând morți  douăzeci de mii de Gali, s-a sinucis și au apărut zvonuri că după o astfel de biruință toți soldații, unanim, doresc ca Virginius să accepte puterea imperială, în caz contrar amenințând a trece de partea lui Nero, - atunci Galba zbuciumat cu totul i-a scris lui Virginius, propunându-i să se unească, și cu foțe comune să le păstreze romanilor patria și libertatea. Apoi el împreună cu prietenii s-a întors în orașul spaniol Colonia, petrecându-și zilele în regrete de cele întâmplate și melancolie după deprinsa inerție - în loc de a lua măcar cele mai necesare măsuri.

          7. Odată-nspre seară, la început de vară, din Roma, făcând tot drumul în șapte zile, a ajuns libertul Icelus. Aflând, că Glaba se odihnește, el în fugă s-a îndreptat spre apartamentele lui, a deschis, necătând la împotrivierea slugilor, ușa dormitorului, și intrând, a spus, că când încă Nero era în viață, când el fugise din palat, întâi armata, iar apoi și cetățenii și senatul l-au proclamat împărat pe Galba*. Curând după aceasta, continua Icelus, el a aflat de moartea lui Nero, însă nu a crezut vorbelor străine și a purces la cale doar după ce cu proprii ochi a zărit trupul neînsuflețit - această veste l-a îmbărbătat osebit pe Galba; în fața casei s-a adunat o mulțime, căreia el i-a insuflat cele mai temeinice și luminoase speranțe în viitor. Și totuși viteza cu care a călătorit Icelus, multora le trezea neîncredere. Cu două zile mai târziu însă, din lagăr a sosit Titus Vinius cu câțiva oameni și amănunțit a povestit despre hotărârile senatului. Vinius a primit în dar o funcție înaltă, iar libertului, Galba i-a dat un inel de aur**, ulterior, acesta cu numele de Marcianus Icelus, se folosea de cea mai mare putere și autoritate printre toți liberții.

* 8 iunie 68, Nero s-a sinucis a doua zi după aceasta.
** Un inel de aur era înmânat de împărații romani asemeni unui ordin decernat de conducătorii de acum. Pe vremea republicii acesta era un semn distinctiv al ordinului ecvestru.

          8. Printre altele în Roma, Nymphidius Sabinus a concentrat puterea în propriile mîini, și nu treptat, puțin câte câte puțin, ci deodată. Galba, cugeta Sabinus, este un bătrân putred, în ai lui 73 el cu greu va găsi puteri să ajungă în Roma, chiar și cu lectica, iar armatele capitalei și până erau loiale lui Sabinus, iar acum după darurile împărțite nici de auzit de nimeni altul nu vor să audă, socotindu-l pe Sabinus binefăcătorul lor, iar pe Galba datornicul lor. Fără a pierde timpul în zadar el a poruncit lui Tigellinus, tovarășul lui de funcție, să predea armele, și a început a găzdui petreceri, primind foști consuli și comandanți (drept că, invitațiile erau trimise încă din numele lui Galba), iar în lagăr*, la îndemnul lui, mulți vorbeau că, uite trebuie lui Galba să-i trimitem soli cu rugămintea de a-l numi pe Nymphidius unicul și irevocabilul conducător al curții. La sporirea puterii și influenței lui Nymphidius a contribuit și senatul, care, dându-i titlul de „binefăcător”, se întrunea zilnic la ușile casei lui, oferindu-i dreptul de a propune și aproba orice decizie a senatului, acest lucru i-a întărit și mai tare obrăznicia și samavolnicia, astfel, foarte curând el fiind detestat și temut chiar de cei care se lingușeau pe lângă el. Când consulii** au însărcinat câțiva robi statali să ducă împăratului ordinile primite și le-au înmânat așa numitele carte duble***, sigilate cu pecete consulară pentru ca cârmuitorii orașelor să nu rețină solii, ci iute să le schimbe trăsurile și caii - Sabinus s-a mâniat strașnic că nu au folosit - nici pecetea lui, nici soldații, și chiar se spune, că se consulta cu apropiații cum să pedepsească pe „vinovați”, pentru ca mai apoi însă, ascultând scuzele și rugile lor să-și schimbe mânia în milă. Căutând aprobarea poporului, el nu îl stopa brutal să nimicească oricare apropiat al lui Nero nimerit în mîinile mulțimii. Pe Spicillus gladiatorul, l-au aruncat sub statuia lui Nero care o târau prin forum, pisându-l, pe Aponius, unul din informatori, l-au zvârlit pe pământ călcându-l cu carele în care se încarcă pietrele, pe mulți i-au sfâșiat în bucăți, pe unii chiar fără nici o vină, astfel Mauriscus senatorul ce se bucura de mare și bine meritat respect, a observat în senat: „Mă tem, că curând să nu regretăm de Nero”.

* În lagărul praetorienilor
**Merge vorba de Silius Italicus (Consul, orator și poet cunoscut pentru poema Punica) și Publius Galerius Trachalus
*** Prezintă două plăcuțe puse împreună și sigilate cu pecete - în greacă diplomata. Semnifică un fel de mandat, ce vine din partea conducerii și presupune o recomandare, oferire de careva beneficii posesorului

         9. Astfel Nymphidius se îndrepta tot mai aproape de țintă și de aceea deloc nu stăruia să dezmintă zvonuriloe că chipurile el este fiul lui Gaius Cezar, care a domnit după Tiberius. Întradevăr, când Gaius era încă adolescent, părea că era apropiat cu mama lui Nymphidius, care, avea o înfățișare plăcută și a fost născută din libertul lui Cezar numit Callisto și o oarecare cusătoreasă care lucra cu ziua. Dar, mai degrabă că, relația ei cu Cezar se referă la un timp mai târziu ca nașterea lui Nymphidius, tatăl căruia mai des se credea a fi gladiatorul Martianus. Nymphidia fiind atrasă de slava răsunătoare a acestuia s-a îndrăgostit de el și, judecând după asemănarea exterioară, Nymphidius și Martianus, întradevăr, aveau legătură de sânge. Pe Nymphidia el, totuși, o accepta drept mamă, printre altele, înfățișând detronarea lui Nero ca merit exclusiv al său, el toate premiile primite - și onoruri și bogății și pe Sparus, iubitul lui Nero, după care a trimis încă stând lângă focul funerar, când corpul împăratului încă mai ardea, și cu care dormea, tratându-l ca pe o soție legitimă, numind-o  Poppaea, - le socotea insuficiente și treptat își croia drum spre puterea împărătească. O parte din pașii în această direcție el îi întreprindea în Roma singur, o parte cu ajutorul prietenilor, careva femei de rang înalt și senatori contribuiau tainic și ei, ba chiar pe un adept al său, Gellianus, la trimis în Spania ca iscoadă.

          10. Totuși lui Galba, după moartea lui Nero, lucrurile îi mergeau cât se poate de bine. Adevărat că, Virginius Rufus cu ezitările sale îi tot pricinuia bătăi de cap: stând în fruntea unei armate numeroase și foarte curajoase, el, puterii sale a adăugit și slava victoriei împotriva lui Vindex, și suplimentar a liniștit și cucerit Galia, care prezintă o parte semnificativă a imperiului Roman, dare care totalmente era cuprinsă de răscoală. Galba se temea ca Virginius să nu asculte în sfârșit glasul celor cel chemau să preia puterea. Întradevăr, nu exista atunci un nume mai răsunător și o slavă mai strălucitoare, căci truda și meritele lui Virginius au adus Romei scăparea de tiranie și război cu galii. El însă rămânea fidel deciziei sale inițiale și stăruitor recunoștea dreptul de a alege împăratul doar după senat, măcar că, în lagăr când au aflat de moartea lui Nero, nu doar soldații s-au adresat insisten lui Virginius cu aceeași rugăminte, dar și unul din tribunii militar aflat în cortul conducătorului și-a scos sabia din teacă și a strigat: „Sau primești puterea, sau sabia în piept!” După ce Fabius Valens, comandantul unei legiuni, primul și-a pus oamenii să jure credință lui Galba și din Roma a venit scrisoarea cu deciziile senatului, Virginius, măcar că cu greu dar și-a convins luptătorii să-l recunoască pe Galba împărat. Singur el cu bucurie a primit succesorul numit de Galba, Hordeonius Flaccus, i-a transmis armata și ieșind în întâmpinarea împăratului, care era deja aproape s-a alăturat escortei lui. L-au primit pe el fără careva ostilități dar și fără mari onoruri; prima se datorează faptului că Galba însuși se temea puțin de el, a doua  - apropiaților lui, și în mare parte lui Titus Vinius care îl invidia pe Virginius și socotea că la umilit, dar fără a-și da seama, aceștia l-au ajutat, înlăturându-l din lupte, ei l-au lipsit de frământări și nenorociri, care au trecut pe caput altor comandați și l-au păstrat pentru o viață liniștită și o bătrânețe plină de pace și ocupații tihnite.

          11. În apropiere de orașul galic Narbo, Galba a fost întâlnit de trimișii senatului, care l-au salutat și rugat să apară mai repede în fața poporului roman, care poftește să-și vadă împăratul. El a primit senatorii în cel mai blând mod posibil, a vorbit cu ei prietenos și simplu, iar la ospățul organizat, nu s-a folosit de nimic din abundența de vase regești, și de nimeni din multitudinea de slugi trimise de Nymphidius din palatul lui Nero - totul de la ospăț îi aparținea lui, iar acest lucru îndată i-a adus laude și slava unui om destoinic, care stă mai presus de ispite și vanitate. Însă modestia nobilă și curtenia manifestată, Vinius a putut-o înfățișa drept lașitate și artificiu egoist de a măguli mulțimea, care singură nu se socoate demnă de măreție, și l-a convins pe Galba să se folosească de bogățiile lui Nero, iar primind oaspeții , să nu ascundă de ochii lor luxul regesc. Odată cu acestea devenea clar, că bătrânul, încet cu încet, cade sub influența lui Vinius.

           12. Acest Vinius era așa de lăcomos, ca nimeni altul pe lume, și strașnic de pofticios, lucru ce-l împingea câteodată la crime. Astfel, fiind încă tânăr, slujind sub începutul lui Calvisius Sabinus și participând pentru prima dată la o companie, el, noaptea a aduso-n lagăr pe soția lui Sabinus, o femeie desfrânată și destrăbălată, învelind-o într-o mantie soldățească s-a cuplat cu ea chiar în fața cortului comandantului - în locul, pe care romanii îl numesc principia*. Pentru aceasta Caius Cezar l-a întemnițat. Dar Vinius a avut noroc - Caius a decedat, și el a ieșit la libertate. Odată, luând prânzul la împăratul Claudius, el a furat o cupă de argint. Împăratul a aflat despre aceasta și a doua zi l-a invitat din nou la prânz, iar slugilor le-a poruncit; când v-a veni, să-i aducă și pună în față tacâmuri nu din argint, ci toate până la ultimul din lut. Astfel, datorită cumpătării și iubirii de glume, Vinius a fost socotit mai degrabă demn de râsete, decât de mânie. Dar, ceea ce își permitea să facă în goana după avuție pe timpul când Galba era la cheremul lui, folosindu-se de o putere imensă, a stat motiv nu de glume, ci începutul unor evenimente cu adevărat tragice și nefericite.

*Locul unde era situat altarul zeilor și steagurile de lupta, se considera un loc sacru.

           13. Odată ce s-a întors trimisul lui Nymphidius de la Galba, Gellanius, s-a aflat că căpetenia curții și strajei a fost numit Cornelius Laco și că cu totul orânduește Vinius. Gellanius nu a putut vorbi cu Galba ochi la ochi, ba nici măcar să se apropie de el, odată ce toți îl priveau cu neîncredere și suspiciune. Auzindu-le pe toate, Nymphidius s-a tulburat pe bune. Adunând conducătorii armatei, el le-a vorbit că Galba-i un bătrân blând și moale, care practic nu-i în stare să cugete rațional, iar Vinius și Laco îl folosesc cum vor. De aceea, înainte ca ei să agonisească putere, precum cea a lui Tigellinus, trebuie trimiși soli împăratului care să-i insufle că, îndepărtând din apropierea sa doar pe acești doi, el va deveni pentru toți și mai plăcut și prețuit. Cuvântarea lui Nymphidius nu a impresionat pe nimeni, căci părea straniu și stupid să sfătui un împărat în vârstă, asemeni unui băiețel care tocmai a aflat gustul puterii și să-i impui alegerea prietenilor. Atunci Nymphidius a ales alt mod de a acționa, și a încercat a-l speria pe Galba. Ba el scria că în Roma totu-i instabil și plin de ostilități ascunse, ba că Clodius Macer reține vasele cu grâne din Africa, apoi, că legiunile germanice se revoltă și că noutăți similare ajung din Siria și Iudeea. Galba însă, nu atrăgea mare atenție scrisorilor lui și nu avea încredere în ele, atunci, Nymphidius a hotărât a lovi primul. Drept că, Clodius Celsus din Antiohia, un om chibzuit și un prieten adevărat, îl îndemna să nu o facă, asigurându-l, că nici un cartier roman, nu-l va numi pe Nymphidius împărat. Mulți însă îl luau în derâdere pe Galba, în special Mithridates din Pontus, care luând în râs pleșul și ridurile acestuia, spunea: „Acum el încă înseamnă ceva pentru romani, dar lăsații să-l vadă cu proprii ochi - și ei îndată vor întelege, că Galba, v-a purta rușinea veșnică a acelor zile în care a fost Cezar”

           14. Așa deci, s-a hotărât ca în jur de jumătate de noapte Nymphidius, să fie adus în lagăr și proclamat împărat. Însă seara, primul din tribuni, Antonius Honoratus, și-a adunat soldații și a început a dojeni și pe sine și pe ei, pentru că într-un interval de timp scurt ei așa de des și radical și-au schimbat calea, fără nici un tolc și sens, nici măcar căutând ceva mai bun, de parcă un duh rău îi mână de la trădare la trădare, „Inițial - continua el - am avut temei - fărădelegile lui Nero. Însă acum, fiind gata al trăda pe Galba, îl putem oare acuza de ucidere de mamă și soție, vom spune din nou, că roșeam de rușine pentru împăratul nostru care evolua în teatru? De altfel, noi și pe Nero, necătând la toate, nu l-am fi lăsat, doar că Nymphidius ne-a insuflat, că el singur ne-a lepădat fugind în Egipt. Oare alături de Nero îl vom jertfi și pe Galba, oare, alegându-l Cezar pe fiul Nymphidiei, vom ucide ruda Liviei , cum am ucis deja fiul Agrippinei? Sau din contra, îl vom pedepsi după merite pe Nymphidius și vom fi răzbunătorii lui Nero și apărătorii adevărați ai lui Galba”. Luptătorii unanim au susținut opinia tribunului său, iar apoi au mers la ceilalți soldați înduplecându-i să rămână loiali împăratului. O bună parte din lagăr a trecut de partea lor, au răsunat strigăte, și Nymphidius, poate că, cum spun unii, imaginând că soldații deja îl cheamă, poate că grăbindu-se a predispune către sine pe cei ce murmurau și șovăiau, s-a pornit înainte în lumina făcliilor, luând cu el sulul cu cuvântarea scrisă pentru el de Cingonius Varro și pe care a învățat-o pe de rost, pentru a o spune în fața soldaților. Văzând porțile încuiate, iar pe ziduri o mulțime de oameni înarmați, el s-a speriat, dar totuși s-a apropiat și a întrebat,ce s-a întâmplat și cine a ordonat să se ridice armele. Toți, într-un glas au răspuns, că-l recunosc împărat doar pe Galba, și Nymphidius, exprimând aprobare, s-a alăturat strigătelor comune și a poruncit supușilor săi să facă același lucru. Totuși, îndată ce portarii l-au lăsat să intre cu o mică grupă din însoțitori, în el a zburat o suliță. Sulița s-a înfipt în scutul cu care a dovedit să-l acopere Septimius, în același timp însă alți luptători s-au aruncat asupra lui cu săbiile, Nymphidius a dat să fugă, dar a fost ajuns într-o căsuță soldățească și ucis. Trupul său a fost scos într-un loc deschis și îngrădit, iar a doua zi expus pentru orice doritor de a vedea tabloul.

         15. Primind vestea despre moartea lui Nymphidius, Galba a poruncit să fie executați toți complicii care încă nu s-au sinucis singuri. Printre căzuți erau Cingonius Varro, care i-a scris lui Nymphidius cuvântarea și Mithridates din Pontus. Romanii socoteau că, trimițând la moarte fără judecată oameni deloc anonimi, împăratul proceda dacă nu contrar justeții, atunci, cel puțin, ilegal și din proprie voință. Toți așteptau un alt mod de guvernare, înșelați, - cum se întâmplă mereu, - de vorbe răsunătoare enunțate la început. Dezamăgirea s-a făcut și mai amară, când ordin de a muri a primit Petronius Turpilianus, fost consul și adept neschimbat al lui Nero. Adevărat, când Galba cu ajutorul lui Trebonianus l-a ucis pe Macer în Africa și, cu ajutorul lui Valens pe Fonteius în Germania, el putea măcar să  facă trimitere la faptul că, se temea de acești oameni care erau înarmați și stăteau în fruntea unor oști puternice. Dar de a asculta scuzele lui Turpilianus, un bătrân neajutorat și neănarmat, nu încurca nimic, dacă omul care promitea moderare și blândețe, avea de gând să-și confirme cuvintele cu fapte! Astfel de reproșuri merită faptele lui.
          Când până la Roma rămase 25 de stadii, împăratul fu oprit de o mulțime agitată și gălăgioasă de vâslași, pe care Nero i-a strâns într-o legiune și i-a declarat soldați*; la moment, ei râvneau ca titlu de soldați să le fie confirmat, astfel, cei ce întâlneau împăratul nu-l puteau nici a-l vedea nici a-i auzi glasul ce se pierdea în strigătele vâslașilor ce cereau drapel și lagăr. Galba le-a poruncit să vină pentru a discuta situația altă dată, ei însă primid amânarea drept refuz s-au mâniat, și necontenind a striga, au urmat împăratul, unii chiar dezgolindu-și săbiile. Atunci, Galba a poruncit călăreților să lovească în ei; rezistență nimeni din rebeli nu opuse, unii fiind uciși pe loc, alții ajunși din fugă, astfel înfățisând un semn rău și sinistru lui Galba, care intra în capitală peste cadavre, după un măcel strașnic. Și dacă până acum, erau oameni ce se atârnau cu neglijare față de împărat, acum el insufla tuturor teamă și freamăt.

*Vâslașii erau cu o treaptă mai jos ca soldații, de aceea ei se temeau de a-și pierde statutul obținut.

            16. El a vrut să arate, că risipa lui Nero și dărnicia fără limite s-au terminat, dar totodată, din câte se poate de judecat, a întrecut limitele decenței. De exemplu când Canus, cânta în timpul cinei la flaut (Canus era un muzician cunoscut), Galba l-a ascultat binevoitor și l-a lăudat, apoi a poruncit să i se aducă lădița, a scos din ea câțiva galbeni și i-a înmânat zicând: ”Aceștia ții dăruiesc din banii proprii, nu din hazna”. Cadourile, pe care Nero le-a făcut actorilor și luptătorilor, a ordonat cu strictețe să se ceară înapoi, lăsând posesorilor doar a zecea parte, dar cum primea înapoi foarte puțin - toți doar erau oameni ușuratici, adevărați satiri, darurile primite  dovedind a li se scurge printre degete, - a început a căuta pe cei ce au cumpărat de la ultimii ceva sau mai simplu, lua și obliga toate lucrurile găsite să fie întoarse în hazna. Căutările nu aveau capăt și au atins un cerc tot mai larg de oameni, astfel încât de împărat vorbeau cu dispreț, iar asupra lui Vinius sau abătut și invidia și ura, căci ațâțând statul să fie chițibușar și zgârcit față de proprii supuși, el singur nu se limita în nimic, își atribuia și vindea totul laolaltă. Hesiod învață (în „Munci și Zile”):
Bea în voie, când se-ncepe și termină butoiul,
și Vinius, înțelegând, că Galba-i bătrân și slab, se grăbea să profite de norocul care se-ncepea și termina concomitent.

          17. Vinius, îi pricinuia rău bătrânului nu doar prin faptul că administra rău treburile de primă importanță, ci și prin stăruința de a defaima hotărârile corecte ale împăratului, sau, chiar prin împiedicarea executării lor. Așa a fost cu pedepsirea acoliților lui Nero. Mulți din acești nelegiuiți - inclusiv Helius, Polyklietus, Petinus, Patrobius - Galba a ordonat să fie căzniți, iar când ei erau duși prin forum, poporul aplauda, aclamând, că această procesiune-i frumoasă și plăcută zeilor, dar că atât zeii cât și oamenii cer alăturarea către aceștia a învățătorului și mentorului tiraniei - Tigellinus. Însă acest om destoinic a dovedit din timp, prin avansuri generoase*, să-și procure protecția lui Vinius. Apoi a murit Turpilianus, fiind încojurat de vrajbă, din motiv că, necătând la toate viciile împăratului, niciodată nu l-a trădat și nu a nutrit ură față de el - a murit, măcar că singur nu a participat la nici o crimă majoră, pe când celălalt, care inițial l-a transformat pe Nero într-un răufăcător (Tigellinus se are în vedere) ce merită moartea, aducându-l la o astfel de stare l-a lăsat și trădat, a supraviețuit, astfel demonstrând că pentru Vinius nu există nimic irealizabil și că mituindu-l, poți conta sigur pe câștig. Nu exista lucru mai râvnit de poporul roman ca procesiunea lui Tigellinus spre caznă, și în toate teatrele și stadioanele nu încetau strigătele, ce cereau predarea acestuia în mîinile călăilor, până împăratul, într-un ordin special, și-a arătat romanilor nemulțumirea, enunțând, că Tigellinus este bolnav incurabil și se află în pragul morții, astfel sfătuind a nu înăspri domnitorul și a nu transforma puterea-i în tiranie. După acestea, în bătaie de joc față de popor și dezamăgirea acestuia, Tigellinus a adus jertfă de mulțumire zeilor și a organizat un pir măreț, iar Vinius, îndată de la masa împăratului s-a dus la el în fruntea unei gaște de prieteni. Împreună cu Vinius era fiica lui văduvită, și Tigellinus, ridicând paharul pentru sănătatea ei i-a cadonat două sute cincizeci de mii de drahme, apoi a ordonat concubinei sale principale să-și scoată de la gât colierul și să-l îmbrace pe gâtul ei. Prețul acestui accesoriu, era, după cum se spune, cincizeci de mii de drahme.

*Vinius s-a căsătorit cu fiica lui Tigellinus, care era văduvă cu o zestre impunătoare.

           18. Atunci deja și acțiunile cugetate ale împăratului erau tratate ca negative, ca de exemplu, răsplătirea galilor ce s-au răsculat sub conducerea lui Vindex. Toți socoteau, că micșorarea impozitelor și drepturile civile nu sunt rezultatul iubirii de oameni a împăratului, ci a coruptibilității lui Vinius. Poporul s-a umplut de dușmănie față de conducerea lui Galba, soldații însă, măcar că nu primeau darurile promise se linișteau cu speranța, că chiar dacă nu tot, măcar ceva ce primeau pe timpul lui Nero, noul împărat le va plăti. Însă când a flat că ei cârtesc, Galba, și-a spus cuvântul demn de măreția împăratului, și anume-că s-a obișnuit să înroleze, nu să cumpere soldații; aceștia s-au aprins cu ură neliniștită și stașnică: căci Galba, li se părea, că nu doar i-a mințit, dar a și stabilit un fel de lege dănd exemplu urmașilor săi.
          Totuși în Roma nemulțumirea rămânea ascunsă, prezența lui Galba și rămășițele de respect față de el, stăvileau și opreau porinirile de revoltă, și cum motive directe pentru răsturnare nu existau, - de bine sau rău acest lucru inhiba ostilitatea soldaților. Oastea Germană însă, care a fost condusă de Virginius, iar acum de Flaccus, socotea că merită o răsplată pe măsură pentru câștigul împotriva lui Vindex, iar neprimind-o, rămânea surdă față de asigurările conducătorilor. Pe Flaccus, din cauza podagrei acute și lipsei de experiență, nu-l luau în seamă. Odată la jocuri, când tribunii militari și centurionii, după obiceiul primit, au enunțat urări de fericire împăratului Galba, soldații dintâi au ridicat o zarvă nemaipomenită, iar când aceștia au repetat urările, au început a striga în răspuns: „Dacă el o merită!”.

          19. Astfel de obrăznicii își permiteau și legioanele aflate sub conducerea lui Tigellinus*, și comandanții îi raportau lui Galba despre acestea. Împăratul era speriat, socotind, că cauza disprețului din partea soldaților - era nu doar vârsta înaintată, dar și lipsa copiilor, atunci el a gândit să înfieze un tânăr dintr-o familie nobilă și să-l numească succesor. Trăia în Roma un oarecare Marcus Otho, om din familie ilustră, dar încă din copilărie destrăbălat până la extreme de lux și goana după plăceri. La fel cum Homer îl numește pe Alexandru „soțul Elenei cu păr auriu”** , preamărindu-l cu slava soției, căci cu nimic atlceva Paris slăvit nu a fost, la fel și depsre Otho au început a vorbi în Roma, datorită căsătoriei cu Poppaea. Poppaea era soția lui Crispinus, când ea s-a îndrăgostit de Nero, și, încă nepierzându-și rușinea față de propria soție***  și frica față de maică-sa, în taină l-a trimis la ea pe Otho. Cu împăratul pe Otho îl lega o prietenie strânsă, desfrâul și risipa, el des glumea pe seama zgârceniei și meschinăriei  prietenului său - spre marea plăcere a lui Nero. Se spune, că odată Nero se parfuma cu miresme scumpe, totodată stropindu-l și pe Otho; ziua următoare când Otho îl primea pe împărat la el, pe neașteptate din toate părțile au înaintat tuburi de aur și argint, și din ele abundent, asemeni apei, au împroșcat miresme. Totuși să ne întoarcem la Poppae. Ademenind-o cu speranțe la favorizarea lui Nero și dintâi pervertind-o singur, iar apoi prezentând-o împăratului, Otho a convins-o să plece de la soț, iar când ea a intrat ca soție în casa lui, nu a vrut să se satisfacă doar cu o jumătate, și cu mare nedorință îi ceda lui Nero jumătatea lui. Pe Poppae această gelozie, cum spun, nu o deranja deloc; povestesc chiar că, ea încuia ușile în fața lui Nero, când Otho nu era în oraș, poate pentru a limita pasiunea de îndestulare, poate, cum spun alții, fiind împovărată de relația cu Nero, dar din desfrâul său nefiind capabilă a refuza relațiile amoroase. Otho era la un pas de moarte, și părea incredibil, că împăratul, omorând pentru căsătoria cu Poppaea pe sora și soția sa, pe Otho l-a cruțat.

* Probabil este o greșeală de tipar căci se are în vedere Vitellius   
** Iliada III
*** Se are în vedere Claudia Octavia

          20. Treaba-i în faput, că prieten și apărător lui Otho era Seneca, și, cedând rugilor lui, Nero și-a trimis rivalul ca guvernator în Lusitania, la malul oceanului. Conducător Otho era moale și cu popoarele supuse trăia în înțelegere, căci știa, că guvernarea sa - nu-i altceva decât un exil onorabil. Când Galba s-a răsculat, el primul din guvernatori s-a alăturat lui, a adus toate cupele și mesele de aur și argint pe care le avea, pentru ca noul împărat să bată monede din ele, i-a cadonat robi, învățați să slujească unui conducător înalt. Și în restul lucrurilor Otho era loial lui Galba, demonstrând prin fapte, că nimănui nu-i cedează în experiență și capacitatea de a ocârmui. Multe zile la rând, pe parcursul întregului drum, el mergea cu împăratul într-o trăsură. În aceeași călătorie comună, el a putut câștiga atașamentul lui Vinius - cu maniere amiabile și cadouri, dar în primul rând, cu faptul, că în orice circumstanțe îi ceda întâetatea. În așa fel, cu ajutorul lui Vinius, el a ocupat cu tărie al doilea loc, având în același timp un avantaj foarte important: el nimănui nu-i trezea invidie sau mânie, pentru că ajuta gratuit pe fiecare ce-i cerea ajutor și era cu fiecare prietenos și binevoitor. Cea mai mare atenție el o acorda soldaților, pe mulți ajutându-i a obține funcții de conducere, apelând cu rugi nemijlocit la împărat, la Vinius sau la liberții Icelus și Asiaticus, care aveau o putere impunătoare la curte. De fiecare dată când Otho îl primea pe Galba, el mituia cohorta de patrulare, oferind soldaților câte un galben, și, prefăcându-se, de parcă cinstește împăratul, în realitate îl mințea atrăgând armata de partea sa.

          21. Când Galba a început a se gândi pe cine să-l aleagă succesor, Vinius la propus pe Otho, și în acest caz, totuși, acționând în propriul interes: el vroia să-și mărite fata și a scos din Otho promosiunea de a se căsători dacă Galba îl va numi succesorul său. Însă Galba spunea, și cu acțiunile sale dădea de înțeles, că pune binele comun mai presus de propriile interese și vrea să înfieze nu pe cel, ce va fi mai plăcut lui, dar pe cel ce va aduce cel mai mult folos Romei. Mie mi se pare, că el puțin probabil l-ar alge pe Otho chiar și moștenitor al averii sale, știind că acesta-i un desfrânat și risipă, ce are cincizeci de milioane datorii (de sesterții). În orice caz, pe Vinius el l-a ascultat tăcut și cumpătat iar îndeplinirea testamentului a amânat-o. După, s-a numit pe sine și pe Vinius consul; totuși, se aștepta că la început de an va fi desemnat în sfârșit succesorul, soldații, dintre toți preferându-l pe Otho.

          22. Dar cât el întârzia și cugeta, în legiunile germane s-a stârnit o răscoală. Toate oștile îl urau pe Galba, care așa și nu le-a dat premiul promis. Soldații din Germania, aveau conturi osebite cu el: ei îi imputau împăratului și demisia rușinoasă a lui Virginius Rufus și răsplata care au primit-o galii ce au luptat împreună cu ei, pe când pe toți care nu l-au susținut pe Vindex au fost pedepsiți, și în genere atașamentul față de Vindex  - doar lui  îi este recunoscător Galba, doar lui îi acordă onoruri postume, în cinstea lui aduc jertfe din numele statului, de parcă doar cu ajutorul lui a ajuns împăratul romanilor. Astfel de vorbe răsunau deja deschis în lagăr, când a venit data de întâi a primei luni (anul 69 e.n.), pe care romanii o numesc Calendae Januariae, Flaccus a adunat soldații pentru ca în modul cuvenit să-i aducă la jurământul credinței față de împărat, ei însă s-au repezit la imaginile cu Glaba, le-au aruncat jos, iar apoi, jurând credință senatului și poporului roman, au plecat. Conducătorii s-au speriat, temându-se că nesupunerea să nu ducă la răscoală. Și iată unul din ei spuse celorlalți: „Ce se îmtâmplă cu noi prieteni? Noi și un conducător nou nu alegem, și pe cel curent îl respingem, de parcă nu doar pe Galba, dar oricare Domn și oricare conducere nu dorim a o accepta! Desigur, de Flaccus Hordeonius nici vorbă nu poate fi - el este o umbră patetică a lui Galba, nu mai mult, însă la dinstanță de o zi de noi se află Vitellius - conducătorul celeilalte părți a Germaniei. Tatăl lui* a fost cenzor și de trei ori consul și cum nu ai da a condus împreună cu Claudius, iar el, prin propria sărăcie, pe care unii o condamnă, demonstrează strălucit, onestitatea și cumsecădenia sa. Haideți să-l proclamăm pe el împărat și să arătăm lumii întregi, că putem alege împărații mai bine ca spaniolii și lusitanii”.
          Cine agrea această propunere cine nu, între timp un stegar pe ascuns a ieșit după poartă și noaptea la înștiințat pe Vitellius, la care se adunase muți oaspeți, de cele îmâmplate. Știrea s-a răspândit iute prin toată armata, primul a fost Fabius Valens, conducătorul unei legiuni (prima legiune din Germania de jos), care s-a înfățișat a doua zi în fruntea unei trupe mari de cavalerie și l-a salutat pe Vitellius, numindu-l împărat. Până atunci Vitellius respingea cu hotărâre această onoare, însă, cum spun, el s-a înfățișat soldaților îndată după prânz, îngrelat de mâncare și vin, și a stat deacord de a primi numele de Germanicus, refuzând a accepta și această dată titlul de Cezar. Supunere ordinelor împăratului Vitellius a jurat și armata lui Flaccus, care îndată și-a uitat minunatul și democraticul jurământ dat senatului.

*Lucius Vitellius consul în anii 34,43 și 47 e.n., un politic și diplomat foarte cunoscut.

          23. Astfel Vitellius a fost proclamat împărat. Aflând de răsturnarea din Germania, Glaba nu a mai zăbovit cu adopția. Lui îi era cunoscut, că unii din prietenii lui, nu mulți, îl susțin pe Dalabella, iar restul pe Otho, el însă nu-l aproba, nici pe unul, nici pe altul. Și iată că pe neașteptate,fără a anunța pe cineva, el trimite după Piso, fiul lui Crassus și Scribonia, care au fost căzniți de Nero - un tânăr, de natură înzestrat cu virtuți morale și slăvit îndeosebi pentru puritate și un mod de viață sever. Apoi el a plecat în lagăr și l-a proclamat pe Piso Cezar și succesorul său. Însă pe parcursul întregului drum de la Platin, pe el îl însoțeau semne cerești groaznice, când el s-a adresat soldaților, iar apoi a început a-și citi cuvântarea, a bătut tunetul, au strălucit fulgere, s-a pornit o ploaie torențială și asupra lagărului și a orașului s-a așezat o ceață că fiecare a înțeles: cele ce au loc nu sunt pe placul zeilor și adopția lui Piso nu va sluji binelui Romei. Cețos era și în inimile soldaților, căci și acum ei nu au primit nici un cadou.
          Privindu-i fața lui Piso și ascultându-i glasul, cei prezenți se mirau, cât de calm - însă deloc indiferent primește el așa un dar măreț; dimpotrivă pe înfățișarea lui Otho se vedea clar, cu câtă amărăciune, cu câte mânie și-a întâlnit spulberarea propriilor nădăjduiri. Doar el era socotit cel mai demn din pretendenții la acest măreț titlu, și era aproape de a-l primi, și de aceea, fiind lipsit de el, credea acest lucru un semn sigur al antipatiei și dușmăniei lui Galba. El deja nu mai era liniștit de viitorul său; temându-se de Piso, blestemându-l pe Galva și fiind foarte indignat de Vinius, el a plecat acasă plin de multe și diferite sentimente, căci să refuze la speranțele sale nu-i dădeau ghicitorii și caldeenii(ghicitori, astrologi) care mereu îl înconjurau. Stăruia în special Ptolemaeus, care amintea de prezicerile sale, că Nero pe Otho nu-l va ucide, ci singur va deceda primul, iar Otho va trăi mai mult conducând romanii și astfel că prima jumătate a prezicerii s-a împlinit, acesta îl chema să nu-și piardă credința și în a adoua parte a ei. Totuși mai mult îl stârneau pe Otho cei, care îi împărtășeau durerea și supărarea, socotind, că Galba nu l-a răsplătit pe merite. Lui i se alăturau, cu el se solidarizau Tigellinus și Nymphidius, care înainte erau înconjurați de onoare, iar acum sunt respinși și umiliți.

           24. Din ultimii făceau parte Veturius și Barbius, unul era Optio (ajutorul centurionului) altul tesserarius (ajutorul lui Optio). Lor li sa alăturat libertul lui Otho Onomastus, și în trei, nejelind bani, umblau prin lagăr și mituiau soldații, care și așa erau razvrătiți până-n măduva oaselor și căutau doar pretext pentru o nouă trădare. Asta e, căci să ruinezi spiritul unei armate sănătoase în patru zile este imposibil, de altfel atât timp desparte înfierea de omor: în a șasea zi după înfiere (15 ianuarie 69, a optsprezecea zi înainte de Calende - prima zi a lunii, după romani ) Galba și Piso au fost uciși.
          Dis de dimineață în acea zi Galba în prezența prietenilor aducea jertfe în Palatin, și doar haruspiciu Umbricius a luat măruntaiele animalului jertfit și le-a examinat, îndată, și fără ocolișuri a anunțat, că vede semn al unei mari încurcături și primejdii, care-n mod viclean amenință viața împăratului - zeul parcă singurl îl preda pe Otho, care stătea în spate și asculta atent fiecare cuvânt al haruspiciului, în mîinile lui Galba. Otho s-a speriat și a stat palid de frică ca un mort, atunci a apărut Onomastus și i-a spus că au venit constructorii și îl așteaptă acasă. Acesta era semnul după care Otho trebuia imediat să meargă către soldați. Așa deci el invocă, că și-a cumpărat o casă veche și vrea să arate vânzătorului locurile care-l neliniștesc, iar apoi prin așa numita casă a lui Tiberius merge în forum la coloana de aur*, către care duc toate drumurile Italiei.






* O parte din complexul palatului Palatin, și anume coloana de aur, a fost instalată la porunca lui August în forum, în fața templului lui Saturn ca sfârșit al tutoror drumurilor ce duc în Roma, pe el fiind indicate distanțele până la cele mai importante orașe Italiene.

          25. Numărul celor ce l-au întâlnit și salutat acolo, nu depășește, după cum spun, douăzeci și trei. Otho s-a stingherit, măcar că, fiind fizic moleșit, nu avea un spirit slab, ci se evidenția prin hotărâre și prin faptul că în fața pericolelor nu ceda. Totuși cei prezenți nu i-au permis să fugă. Dezgolindu-și săbiile ei au înconjurat lectica și au poruncit să se meargă mai departe, iar Otho, strigând, că-i sortit pieirii, a început a-i goni pe cei ce-l duceau. Câțiva trecători, i-au auzit strigătele, dar mai degrabă erau mirați decât alarmați, văzând numărul mic de participanți la acest exercițiu. Totuși, cât era dus prin forum, la cei prezenți s-au adăugat tot atâțea oamni, și se mai adăugau alții, în grupe câte trei patru oameni, în sfârșit toți împreună s-au întors înapoi spre lagăr, proclamându-l pe Otho Cezar și îndreptând săbiile dezgolite spre cer. Șeful gărzii în acea zi era tribunul Martialis; se spune, că el nu știa nimic de complot, dar așa de tare s-a speriat, că l-a lăsat pe Otho să intre în lagăr, iar acolo nimeni nu i-a opus rezistență, căci cei care nu luau parte la complot, erau câte unu, câte doi înconjurați de urzitori (care special se țineau împreună) și inițial se supunea amenințărilor, iar apoi convingerilor, și urmau exemplul tovarășilor.
          De cele întâmplate i-a fost raportat imediat lui Galba la Palatin. Horuspiciu încă nu plecase, și măruntaiele animalului jertfit erau încă în mîinile lui, astfel încât cei mai puțin credincioși erau frapați și mirați de materializarea semnului dumnezeiesc. Mulțimea pestriță s-a îndreptat din forum spre palat, Vinius, Laco și câțiva liberți și-au dezgolit săbiile și s-au pus lângă Galba iar Piso a intrat în tratative cu garda palatului. În așa numita portică a lui Vipsanius era concentrată legiunea Ilirică; pentru a asigura suportul acestor soldați la ei a fost trimis Marius Celsus, un om onest și loial.

          26. Glaba vroia să iasă în fața poporului, Vinius însă nu-l lăsă, iar Celsus și Laco dincontra îl încurajau, cu zel atacându-l pe Vinius. În același timp s-a răspândit un zvon că Otho a fost omorât în lagăr. Puțin mai târziu a apărut Julius Atticus care slujea în paza împăratului și se folosea de o oarecare popularitate; fluturându-și sabia, el striga că a ucis inamicul Cezarului. Dându-i la o parte pe cei din fața sa el i-a arătat lui Galba sabia însângerată. Privindu-l pe Atticus Galba l-a întrebat „Cine ți-a dat un astfel de ordin?” - „Loialitatea și jurământul care l-am depus” - a fost răspunsul, iar cum poporul îl aplauda pe Atticus și peste tot se auzeau strigăte că el a procedat corect, Galba s-a așezat în lectică și a părăsit palatul pentru a aduce jertfe lui Jupiter și a se înfățișa cetățenilor.
          Atunci, de parcă vântu a început a-i bate în față - forumul l-a întâlnit cu vorba, de parcă armata s-a supus lui Otho. Cum se-ntâmplă în mulțime, unii îl sfătuiau să se întoarcă, alții - să continue calea, unii strigau, el să nu-și piardă cumpătul, alții - să nu aibă încredere în nimeni, iar lectica, de fiecare dată brus se înclina, și o arunca dintr-o parte în alta de parcă ar fi pe valuri zburlite, printre altele, au apărut inițial călăreții, iar apoi și pedestrimea, care înaintau prin basilica lui Pavel*. În glas tare, unanim ei ordonau cetățenilor să părăsească piața. Oamenii s-au dat pe fugă, dar nu sau împrăștiat ci au umplut porticile și colinele din preajma forumului, de parcă temându-se a pierde ceva spectaculos. Attilius Vergilio** a aruncat jos imaginea lui Galba, și îndată soldații dând start acțiunilor militare, au aruncat cu sulițe-n lectica împăratului, iar asigurându-se că nici una din sulițe nu l-a nimerit pe Galba, s-au aruncat la el cu săbiile. Nimeni nu le-a pus piept, nimeni nu a sărit în ajutor împăratului, nimeni, în afară de un om - singurul, din miile pe care soarele-n acea zi i-a văzut demni de Imperiul Roman. Ăla a fost centurionul Sempronius Densus; el nu se folosea de careva onoruri deosebite din partea lui Galba, dar acum, îndeplinindu-și datoria și apărând legea s-a pus în fața lecticii. Inițial, ridicând bășul, cu care centurionii pedepsesc soldații vinovați, și cu glas tare înduplecând pe atacatori să miluiască împăratul, iar când ei s-au apropiat mai tare, a scos sabia și s-a apărat mult , până a căzut, rănit sub genunchi.

* Basilica lui Pavel era așezată în partea de nord a forumului, de unde și înaintau din lagărul său praetorienii.
** Purtatorul steagului(vexillarius) unei cohorte care îl însoțea pe Galba(după Tacitus Historiae I ).

          27. Lângă locul numit Lacus Curtius, lectica lui Galba s-a răsturnat, iar el singur, îmbracat în tunică, a căzut pe pământ; atunci și au năvălit asupra lui ucigașii. Oferindu-și gâtul la bătaie, el doar a spus: „Străpungeți, dacă așa e mai bine pentru poporul roman”. El a primit multe lovituri în coapse și mîini, iar cea mortală, reieșind din majoritatea mesajelor, a fost făcută de Camurius din a cincisprezecea legiune. Unii, drept că îl numesc pe Terentius, alții, pe Lecanius, alții, pe Fabius Fabulus, despre care spun că, a retezat capul celui ucis și l-a luat cu el, înfășurându-l în pardesiu, pentru că fiind pleșcat nu avea de ce să-l apuce, totuși camarazii strigau ca el să nu-și ascundă fapta săvârșită și Fabius a înfipt în suliță și a ridicat în sus capul bătrânului, care a fost un conducător temperat, pontif și consul. Apoi el în fugă a început astrăbate străzile, asemeni unei menade, fluturând cu sulița însângerată și învârtind-o în părți diferite.
          Otho totuși, când i-au adus trofeul a spus: „Asta încă nu înseamnă nimic prieteni, arătați-mi capul lui Piso!”. Și peste puțin timp i-au adus și capul celuilalt. Tânărul era rănit dar fugise, până unul pe nume Marcus nu l-a ajuns lângă templul lui Vesta și l-a ucis. A fost ucis și Vinius, care singur a recunoscut că a participat la complot împotriva lui Galba: el striga că moare împotriva voii lui Otho, necătând la aceasta soldații i-au tăiat capul lui și lui Laco și le-au aruncat la picioarele noului împărat așteptând remunerarea. Arhiloh  spune:
Noi ajuns-am și ucis-am tocmai șapte cetățeni;
Dar în număr de o mie fostam să cutreierăm...
          Astfel și mulți care nu au participat deloc la măcel, își murdăreau mâinile și săbiile de sânge și i le arătau lui Otho, depunând cereri de remunerare. În orice caz, cu ajutorul acestor cereri au fost găsiți o sută douăzeci de oameni, pe care Vitellius i-a căznit până la ultimul.
           În lagăr a venit și Marius Celsus. Mulți s-au abătut asupra lui cu reproșul că convingea soldații să-l apere pe Galba, strigând „Moarte lui! Moarte” - însă pe acest om Otho nu vroia să-l căznească. În același timp el se temea să sporească cu soldații, și de aceea a spus că, nu merită de grăbit cazna - întâi, totuși, trebuie ceva de scos din el - și a ordonat să-l lege în lanțuri și să-l pună sub strajă. Iar paza reținutului a încredințat-o celor de mai încredere oameni.

          28. Fără întârzieri a fost convocat senatul. Și de parcă ar fi alți oameni, sau zeii deasupra lor au stat alții, ei au jurat credință lui Otho - la fel cum Otho a jurat nu demult credință și nu s-a ținut de ea. I-au dat titlul de Cezar și Augustus, necătând că trupurile decapitate în veșminte de consuli erau încă în forum. Capurile retezate nu le mai trebuiau nimănui și cel al lui Vinius pentru două mii de drahme i l-au dat fiicei lui, capul lui Piso l-a implorat soția lui Verania*, iar capul lui Galba a fost cadonat robilor lui Patrobius. Ei și-au bătut joc de cap cum au putut și în sfârșit, l-au aruncat în locul unde se execută căznile din ordinul Cezarilor. Acest loc se numește Sessorium. Trupul lui Galba, la permisiunea lui Otho a fost luat de Helvidius Priscus, și noaptea, libertul Argius l-a înmormântat.

* Ea a fost obligată să plătească pentru el (Tacitus Historiae I ). 

          29. Așa a fost soarta lui Glaba. Puțini dintre romanii din toate timpurile l-au întrecut în bogății sau rădăcini nobile, iar din contemporanii săi nimeni. Timp de cinci împărați el a trăit în onoare și faimă, și nu puterii, ci faimei datorează el câștigul asupra lui Nero, pe unii, nimeni nu-i socotea demni de puterea împărătească, alții, o refuzau, Galba însă a primit invitația de a sta în fruntea Imperiului Roman, și a acceptat-o cu râvnă, alăturându-se curajului lui Vindex, el a transformat răscoala lui, care o numeau inițial rebeliune, în război civil, căci atunci mișcarea a căpătat un adevărat conducător. Iată de ce, socotind că el nu subjugă statul puterii lui, ci se dedică statului, Galba râvnea să conducă fiarele puțin îmblânzite de Tigellinus și Nymphidiu, așa cum conduceau romanii înainte Scipio, Fabricius și Camillus. Necătând la vârsta înaintată el în toate ce ține de arme și armată, a fost un împărat la locul său, dar lăsându-se sub influența lui Vinius, Laco și a liberților, care pentru bani au vândut tot și toate - la fel cum Nero s-a dat sub influența celor mai lacomi din lume oameni, - el nu a lăsat pe nimeni ce ar regreta de conducerea lui, măcar că majoritatea romanilor jeleau de moartea lui groaznică.

Text tradus din rusă cu rectificări din traducerea engleză