joi, 22 octombrie 2015

Lord Chesterfield, Frânturi din - Scrisorile către fiul său

Lord Chesterfield

Les bienséances (regulile bunului comportament) sunt absolut necesare pentru a cunoaşte lumea. Ele se formează din realaţiile cu oamenii, lucrurile, locul şi timpul; bunul simţ le selectează, ambianţa bună le cizelează (bineînţeles, doar când persoana este atentă şi vrea să placă), iar prudenţa - recomandă.
Chiar dacă ar fi necesar să vorbeşti cu însuşi regele, trebuie să fii la fel de liber şi netensionat, ca cu propriul valet, dar totuşi, în fiecare privire, fiecare cuvînt şi fiecare faptă trebuie să se întrezărească cel mai profund sentiment de respect. Ceea ce ar fi fost la locul lui în comportament cu alţii, care sunt, poate mai sus ca clasă ca tine, ar fi fost ridicol şi dovadă a needucaţiei cu cineva care te surclasează întratât de mult...

Există la fel, reguli ale bunului simţ şi în raporturile cu oamenii dintr-o clasă mai joasă, un gentelman dă dovadă de acestea cu valetul său, chiar şi cu un cerşetor pe stradă. Oamenii daţi trezesc în el compătimire, nu dorinţa de a a-i oprima. Nici cu unul, nici cu altul, nu îşi va permite să vorbească d'un ton brusque (cu un ton dur), unuia îi va face liniştit observaţie, pe altul îl va refuza politicos. Nu există situaţie în care un om de bună-credinţă ar fi încuviinţat să folosească le ton brusque. Astfel, sunt şi acestea maniere, care se referă la toate laturile vieţii. E ceva firesc: doar trebuie, ca-n ajutor să-ţi vină graţiile: ele, şi dau posiblitatea de a face uşor şi liber ceea ce cer les bienséance. Ultimele sunt obligatorii pentru fiece om, primele însă, oferindu-i un avantaj enorm faţă de alţii, înfrumuseţîndu-l. Ar fi bine, dacă tu le-ai putea combina pe ambele.

Oamenii neobişnuiţi cu lumea au înfăţişări trădătoare, fiind insuficient de iscusiţi  pentru a ascunde ceea ce cu adevărat nu vor să spună. În cursul lumii, un om trebuie des să primească franc şi cu uşurinţă circumstanţele neplăcute. El trebuie să pară satisfăcut, când în fond e departe de aceasta; trebuie să primească cu zâmbet oamenii pe care mai degrabă iar întâmpina cu sabia... Toate astea pot şi trebuie făcute fără falsitate şi trădare: căci, nu merg mai departe de politeţe şi maniere, astfel, fără a da asigurări sau curs unei prietenii simulate. Manierele bune cu un om pe care nu-l iubeşti, nu-s o greşeală mare împotriva adevărului. Nimeni nu le neagă, acceptându-le ca ceva ce are loc de la sine. Ele sunt strajele decenţei şi liniştei societăţii, ele trebuie să slujească doar pentru apărare, fără a avea ceva cu şiritenia otrăvită a armelor. Adevărul, dar limitat - trebuie să fie principiul neînlocuit al fiecărui ce are credinţă, onoare şi bunăvoinţă.

Cu precauţie evită orice afecţiune, fie a minţii sau a corpului. Existe o observaţie foarte banală şi adevărată că nici un om nu este ridicol fiind el însuşi, ci doar când pretinde a fi altcineva.

Chiar dacă dansezi bine, nu crede, că la asta te poţi opri, fără a încerca să dansezi şi mai bine. Şi dacă oamenii spun că ai maniere plăcute, încearcă se le faci şi mai plăcute. Ceea ce-l satisface pe Marcelus, nu trebuie să te satisfacă şi pe tine. Toată viaţa aspiră să atingi benevolenţa graţiilor: la curtea regelui nu-ţi vei găsi aliaţi mai puternici, graţiile îţi vor deschide calea spre inimile conducătorilor, miniştrilor şi doamnelor.

Datoria faţă de orice om este simplă, fă-i doar ceea ce ţi-ai face şi ţie şi ţine minte, în toate treburile lumeşti şă-ţi întrebi conştiinţa, aş fi vrut eu ca acelaşi lucru să-mi fie făcut şi mie? Dacă conştiinţa, care tot timpul spune adevărul, răspunde nu, nu-l fă. Observă aceste reguli, şi vei fi fericit în această lume, la fel ca-n cealaltă.

Cea mai bună virtute morală este aceea, a cărei jurat e vulgaritatea.

Sursa imaginii
Tradus din 1 şi Честерфилд - Письма к сыну. Максимы. Характеры (Литературные памятники) - 1971

vineri, 9 octombrie 2015

Plutarh - Vieţi paralele, Artaxerxe


         1.Artaxerxe I, cel care a domnit în Persia şi a cărui mărinimie şi blândeţe nu au cunoscut asemănare purta porecla - Mînălungă, dat fiind faptul că mîna dreaptă îi era mai lungă ca cea stîngă. A fost fiul lui Xerxes. Artaxerxe al II-lea, poreclit Mnemon şi care este subiectul memoriilor de faţă, îi era celui dintâi nepot pe linia fiicei. Darius şi Parisita au avut patru feciori: cel mare Artaxerxe, Cyrus şi cei mici Ostanes şi Oxatres. Cyrus şi-a primit numele în cinstea unui rege antic cu acelaşi nume, care la rândul său a fost numit în cinstea soarelui (soare în persană - Cyrus). Ceea ce ţine de Artaxerxe, acesta inţial purta numele de Arsikas. Drept că, Deinon susţine că a avut numele Oarses. Totuşi ultimul pare dubios din spusele lui Ctesiu, a cărui scrieri sunt pline de absurd dar care, totuşi a trăit şi activat ca fizician, nemijlocit la curtea împăratului.


         2.De mic copil Cyrus se evidenţia cu un caracter insistent şi vehement, pe când Artaxerxe în toate aspiraţiile şi faptele, parea mai rezervat şi delicat. Sa căsătorit din voia părinţilor cu o femeie frumoasă şi virtuoasă*, ulterior păstrându-şi căsnicia împotriva voii lor, atunci când regele vroia să-i execute soţia după fratele ei. Aflând de cele plăsmuite Arsikas, în lacrimi şi cu cereri disperate a mers la maică-sa, care pînă la urmă a cedat cererilor şi i-a cruţat viaţa. Necătând la cele făcute, Parysatis îl iubea mai mult pe Cyrus, râvnindu-i coroana. Astfel, când Darius a căzut la pat, Cyrus se întorcea acasă din regiunile costale cu deplina încredere că maică-sa i-a asigurat succesiunea la tron. Cu adevărat, aceasta înainta argumentele enunţate anterior de Xerx, la sfatul lui Demaratus şi anume că Arsic a fost născut când Darius era un slujitor iar Cyrus când acesta deja era rege. Totuşi Darius a rămas neclintit, proclamândul rege pe fiul mai mare, iar pe Cyrus numindu-l satrap în Lydia, şi totodată conducător al oştilor din provinciile maritime.
* Statira, fiica lui Ghidarn satrapul Gircanului, fratele ei Teritevhm a început o răscoală şi a fost executat.

         3.În curând după moartea lui Darius, Artaxerxe a plecat la Parsargadae pentru a fi iniţiat în riturile mistice regale de către preoţi. Acolo era situat templul zeiţei războiului (Anaitida), care poate fi asemuită cu Atena. Cel iniţiat intra în templu, îşi scotea hainele de pe sine, le îmbrăca pe cele purtate de Cyrus cel Bătrîn înainte de a urca pe tron, apoi gusta tartă cu smochine, mînca câteva nuci de fistic şi beea o cupă de lapte acru. Dacă pe lângă acestea mai facea ceva nu se cunoaşte. Artaxerxe era gata pentru toate procedeele, când, de el se apropie Tissaferne* aducând împreună cu el un preot care-i fusese învăţător lui Cyrus şi care i-a deschis poveţele magicienilor, respectiv care avea motive de a regreta cel mai tare că coroana a ajuns pe capul altuia. Deacea ivinuirile lui sunau foarte convingător. Preotul îi insinua lui Cyrus faptul că voia să se ascundă în templu, iar când regele se va dezbrăca să-l ucidă. Unii spun că după cele auzite Cyrus a fost imediat capturat, alţii - că el a putut intra şi ascunde în lăcaş, ulterior fiind însă destăinuit de un slujitor. El a fost condamnat la moarte, înainte însă de a fi executat, maică-sa la luat în braţe învăluindu-l cu mîîinele şi parul său apoi lipinduise de gât**; cu o mulţime de lacrimi şi implorări abundente a reuşit a-l convinge pe rege să-l graţieze şi trimită înapoi la mare.  Doar că graţierea nu-l încânta pe Cyrus , în mintea-i fiind doar exilul la care urma a fi supus,  mîniindu-l şi amplificându-i mai tare dorinţa de a ajunge rege.
*Tissaferne - satrapul Lydiei, câţiva ani a fost practic conducătorul a toată Asia Mică, ulterior fiind înlocuit cu Cyrus, de aici apare şi ura reciprocă dintre aceştia.
**Este evident din cele enunţate, că Cyrus urma să fie decapitat.


        4. Alţi scriitori spun că Cyrus s-ar fi revoltat împotriva regelui pentru că nu-i ajungeau surse pentru întreţinerea zilnică, lucru aberant din motiv că, la spatele lui statea maică-sa, gata oricând să-l asigure din propriile mijloace cu indiferent cât ar cere. Bogăţiile lui sunt confirmate de trupele mercenarilor, de care scria Xenofon (în Anabasys), întreţinute în diferite locuri de prietenii lui. În vederea de a le ascunde acesta nu le concentra împreună, dar sub diferite pretexte le ţinea în regiuni diferite. Suspiciunile regelui însă erau risipite în bună măsură de maică-sa care se afla mereu aproape, dar şi nemijlocit de Cyrus ce-i scria permanent pe un ton ascultător mereu rugându-l ceva sau huiduindul în răspuns pe Tissaferne, de parcă ar fi fost absorbit de invidie şi vrăjmăşie faţă de el. Pe lângă acestea regului îi era specifică capacitatea de a acţiona agale, pe care mulţi o luau drept bunătate şi blândeţe. La începutul domniei chiar părea că-i urmează calea lui Artaxerxe, regele cu acelaşi nume - aşa binevoitor discuta cu vizitatorii, aşa de ferm elimina din pedepse lucrurile batjocoritoare şi de rea-voinţă, împărţea onoruri şi favoruri chiar peste măsura meritelor. Cu aceeaşi politeţe şi bunăvoinţă primea daruri şi le împărţea şi nu exista cadou mic sau nesemnificativ care nu ar fi fost primit de el cu plăcere. Astfel odată un om cu numele Onisiu i-a adus în dar o rodie, dar una de dimensiuni neobişnuit de mari, regele văzînd, i-a spus "Jur pe Miras, încredinţaţii acestui om un oraş şi cât ai clipi din ochi îl va face din mic în măreţ."

         5. În timpul unei călătorii, când toţi împrejur îi înmânau daruri, un ţăran sarac neputând găsi ceva cuviincios de a fi înmânat alergă la rîu, luă apă cu ambele mîini şi-i întinse regelui. Acest lucru îl învioră atât de mult pe  Artaxerxe că el porunci să i se de-a ţăranului o cupă de aur şi o mie de darici (monede de aur). Lui Euclid din Laconia, care se purta obraznic cu el, îi transmise odată printr-un hiliarh* "Tu poţi ovorbi oricât, dar eu nu doar că pot vorbi ci şi face". La o vânătoare Teribazus a remarcat împăratului că veşmântul său era ros. "Cum să facem atunci" a întrebat Artaxerxe "Îmbracă altul iar ăsta dami-l mie" i-a răspuns Teribazus. Regele a îndeplinit rugămintea subordonatului, dar i-a replicat "Bine Teribazus, ţine, dar vezi nu-l îmbrăca". Aceasta însă nu l-a ascultat, fiind de natură frivol şi nesăbuit, şi la îmbrăcat, asortîndu-l cu un colier de aur caracteristic femeilor din casa regală, stârnind astfel un val de dezaprobarea din partea tuturor, dat fiind faptul că a făcut ceva interzis, în afară de rege, care zîmbi şi spuse "Poţi purta şi una şi alta: colierul - ca o femeie, veşmîntul regesc - ca un nebun".
          Până atunci masa cu regele nu o luau decât maică-sa şi nevasta, prima stând mai sus de rege a doua mai jos. Dar Artaxerxe a început ai invita la ospăţ şi pe fraţii mai mici Ostanes şi Oxatres. Cel mai tare însă îi încânta pe persani faptul că Statira, nevasta regelui ieşea în lume în trăsură deschisă, fiind vizibilă şi liberă de a fi salutată de orice femeie din popor, lucru prin care şi-a câştigat dragostea acestora.
*Hiliarh-conducător de oaste ce numără 1000 de oameni

         6. Capurile fierbinţi, de rând cu adepţii schimbărilor considerau că situaţia necesită un împărat cu talente strălucitoare, militant, ataşat de prieteni  - mai bine spus un om ca Cyrus. Un imperiu imens prosperând  doar sub cineva curajos şi ambiţios. Astfel Cyrus, contând pe susţinătorii săi din ţară, nu mai puţin decât pe propria oaste, se hotărî a începe război. El le scrise Lacedemonienilor, chemându-i a-l susţine cu luptători, promiţîndu-le celor ce vor veni pe jos - cai, celor ce vor veni călare - car dublu, celor cu pămînt - un sat, celor cu un sat - un oraş şi salariu nesocotit ci măsurat! Pe sine se lăuda nemaipomenit, spunând că este mai ferm ca fratele său, mai priceput în filosofie şi magie ba chiar mai rezistent la băutură, după care-şi revine cât ai spune unu. Artaxerxe din spusele lui fiind prea fricos şi alintat, nu doar pentru a conduce în astfel de timpuri, ci pentru a rămâne în şa la o vânătoare! Ca răspuns la acestea Lacedemonienii îi transmit lui Clearcus* o schitală,  poruncindu-i în toate a se supune lui Cyrus.
         Astfel, Cyrus şi-a început înaintarea împotriva regelui, în fruntea unei oşti barbare ce număra în jur de 30000 de mercenari greci. Ţelul adevărat al misiunii, acesta la ascuns pînă la urmă, invocând ba un pretext ba altul, în final fiind oricum demascat de Tisaferne, care personal a mers la palat, raportând cele ce se-ntâmplă regelui. Astfel  sa stârnit o forfotă, vina pentru război atribuinduise Parisitei, apropiaţii acesteia fiind pe viu acuzaţi de trădare. Cele mai dure veneau din partea Statirei, care speriată de moarte de pericolul iminent, striga "Unde-ţi sun acum jurămintele şi asigurările?! Unde-ţi sunt lacrimile cu care-ai salvat ucigaşul ce atenta la viaţa fratelui său - la-i scăpat pentru a ne adânci în dezastru războiului?!" De atunci Parisita a început a o detesta pe Statira, furioasă şi duşmănoasă de fire, aceasta a hotărît a-şi nimici nora. Deinon scrie, că ea a început a-şi executa planu deja pe timpul războiului, pe când Ctesiu, scria că după. Fiind un părtaş al evenimentelor, lipsit de motive de a ne minţi (necătând la faptul că deseori povestirile acestuia deviază de la adevăr, degradând în basme sau drame), urmăm scrisele celui din urmă şi despre omorul Statirei vom povesti la timpul potrivit.
*Clearcus - Conducătorul mercenarilor greci al lui Cyrus, a fost guvernator spartan al Vizantiului, a încercat să preia conducerea într-un mod tiranic, după care a fost trimis în exil. Despre faptul că pe timpul aflării sub conducerea lui Cyrus acesta mai primea însărcinări secrete din Sparta, Xenofon în "Anabasis" nu scrie. 


        7. Odată cu avansarea, la urechile lui Cyrus ajungeau zvonuri că regele evită ai da imediat o luptă, şi că este predispus de a rămîne în Persia până la gruparea tuturor trupelor imperiale. El a poruncit să se sape un şanţ adânc şi lat de 10 orgii(1=1,85 m) întins în pustiu pe o lungime de 400 stadii (1=194 m, valoare aproximativă), ca până la urmă tot să-l lase pe Cyrus a-l treace fără rezistenţă, astfel contribuind ca armata acestuia să ajungă în Babilon. Odată întâmplate, Teribazus incapabil de a mai tolera lucrurile, a remarcat regelui, că este neargumentat ai lăsa vrajmaşului Media, Babilonul şi Susa când, în realitate îl surclasezi după număr, având sute de satrapi şi conducători mai bravi şi iscusiţi decât cei ai lui Cyrus.
         Decizia de a da lupta nu a întîrziat, Artaxerxe cu o armată de 90000 soldaţi bine echipaţi, sa înfăţişat în faţa vrăjmaşului, care fiind prea încrezuţi în propriile forţe mărşăluiau cum le cădea, chiar şi fără arme. Astfel prinşi peneaşteptate ei sau speriat aşa de tare, că din încurcătura şi panica creată, Cyrus şi-a putut cu greu grupa în linie de luptă oastea. Soldaţii regelui înaintau organizat, tăcut, lent lucru ce-i mira nespus de mult pe Greci, care, reieşind din numărul mare de barbari se aşteptau la strigăte sălbatice, indisciplină, încurcătură în aliniere. Pe lîngă acestea, Artaxerxe a acţionat bine gândit, aranjând în faţă carele de luptă, care până la bătaie directă urmau a strica rândurile mercenarilor conduşi de Cyrus.


Mozaica lui Alexandru, Sursa imaginii

         8. Această luptă este descrisă de mulţi scriitori, la Xenofon ea căpătând chiar trăsături reale, datorită stilului, care-i induce cititorului starea de parcă grijile, pericolul şi întâmpările au loc în prezent, nu în trecut. Astfel, ar fi de prisos a adăuga cele deja enunţate, ci doar cele scăpate de Xenofon.
        Locul unde sau stabilit adversarii înainte de luptă se numeşte Kunaxa, şi se află la o distanţă de 500 stadii de Babilon. Înainte de luptă Clearcus se spune ca a incercat să-l convingă pe Cyrus să stea în urma oştilor, astfel evitând orice pericol, la care acesta a răspuns "Ce tot spui, Clearcus! Eu râvnesc împărăţia, iar tu îmi propui, să fiu nedemn de a o conduce?!" Cyrus a comis cea mai mare greşeală când a uitat de tot şi necruţându-şi propria viaţă, sa aruncat în vălmăşagul bătăliei. O greşeală şi mai mare a comis Clearcus, care nu şi-a aranjat grecii împotriva regelui, pe lângă aceasta  întinzându-şi flancul drept până la râu, mânat de frica de a fi înconjurat. Dacă mai întîi de toate te gândeşti la propria siguranţă şi scopul principal îl crezi evitarea pierderilor, atunci mai bine rămâi acasă. Să mergi de la mare în inima Asiei strabătând 10000 de stadii, benevol, pentru a-l instala pe Cyrus în tronul regal, iar în luptă să-ţi cauţi un loc mai sigur şi liniştit, fără a te gândi la siguranţa propriului conducător şi angajator  - înseamnă să cedezi fricii de moment lăsând la o parte toate începuturile şi scopurile expediţiei.
        Din cele întîmplate se poate spune că forţele regelui nu aveau să reziste atacurilor mercenarilor, iar dacă acestea ajungeau a fi dezbătute din poziţii şi regele evada împreună cu ele sau cădea, câştigul iar fi asigurat lui Cyrus nu doar siguranţa ci şi imperiul. Iată de ce în moartea lui Cyrus este culpabilă mai degrabă prudenţa lui Clearcus decât curajul nesăbuit al acestuia. Chiar şi regele dacă i-ar fi pus pe greci împotriva sa, ar alege o poziţie mai îndepartată, căci veştile proaste de acolo nici nu i-au  ajuns la urechi, şi Cyrus a fost ucis mai devreme ca Clearcus să-şi poată fructifica victoria pe flanc. Cu toate că el înaintea luptei vedea bine situaţia, şi îşi ştia punctele tari, poruncindu-i lui Clearcus să ocupe poziţia de mijloc. Acesta în răspuns însă îi cerea să se încreadă în el - lucru ce a ruinat totul.

        9. Grecii i-au învins pe barbari totalmente(mai tare nici că se putea), şi urmărindu-i au înaintat foarte departe. Totodată pe Cyrus, care călărea un cal de rasă, prea aprig şi furtunos numit Pasacas (din cele relatate de Ctesiu) la blocat Artageres, conducătorul Cadoseilor şi i-a strigat "Tu care ai pîngărit al Persanilor cel mai frumos nume - Cyrus, tu cel mai nechibzuit şi dezonorat om din lume. Îi conduci pe greci la tâlhărirea comorilor Persane - râvnind a-ţi ucide regele şi fratele, a cărui milioane de robi sunt mai buni şi curajoşi ca tine. Chiar acum vei vedea asta! Şi îţi vei pierde capul înainte de a zări chipul luminat al regelui!" Cu aceste cuvinte el îşi aruncă în Cyrus suliţa. Îl nimeri în protecţie, Cyrus abia menţinânduse pe cal de la puterea loviturii. După, Artageres cîrni dându-i răgaz deja lui Cyrus pentru lovitură, care fu fatală, suliţa înfingândui-se în gât.
        Că Artageres a murit de mîinile lui Cyrus spun toţi. Dar de moartea lui Cyrus Xenofon scrie în treacăt, lucru evident din lipsa acestuia de la luptă; fapt ce-mi permite să enunţ povestirea lui Deinon iar mai apoi a lui Ctesiu.

        10. Deinon scrie că Artagere decedase, iar Cyrus a înaintat furios spre rege prin formaţia acestuia, în final rănindu-i calul şi dându-l jos din şa. Teribazus imediat ia acordat alt cal, încălecându-l şi vorbindu-i "Ţine minte această zi rege, ea nu trebuie uitată nici odată!" Cyrus iarăşi atăcă regele, dându-l din nou jos din şa, porni şi a treia oară, regele însă înfuriat strigă celor din jur "Dacă aşa, mai bine nici nu trăiesc" şi înaintă în întâmpinarea lui Cyrus care se apropia de el înfruntând suliţile vrăjmaşilor cu armura de la piept. Artaxerxe aruncă suliţa, împreună cu el şi cei din jur, ulterior una doborându-l pe Cyrus, aruncată fiind de rege sau cum spun alţii de un Carian, căruia, regele i-a adus onoruri deosebite. În toate luptele acesta mergea înaintea oştilor cu o suliţă, la capătul căreia era atârnată imaginea în aur a unui cocoş, care este distincţia Carienilor, acordată datorită penelor de cocoş cu care aceştia îşi înfrumuseţează coifurile.

        11. Descrierea prescurtată a lui Ctesiu se rezumă la următoarele. Nimicinu-l pe Artagere, Cyrus înaintă în faţa regelui iar regele în direcţia lui, ambii păstrând tăcerea. Primul a aruncat suliţa Ariaciu, un prieten lui Cyrus, dar nu a nimerit. Suliţa regelui ţintită în Cyrus la fel a mers pealături, nimerind în Staiferne, un nobil fidel lui Cyrus, ucigându-l. În final, aruncă suliţa şi Cyrus nimerindu-l pe rege în armura, care cedase, ascuţitul intrîndu-i în carne, lungime de 2 degete. Lovitura îl aruncă pe Artaxerxe din şa, cauzând forfotă şi fugă în formarea sa. După, regele se ridică în picioare şi împreună cu câţiva însoţitori, printre care şi Ctesiu se ridică pe dealul alăturat şi se opri acolo. Totodată pe Cyrus nimerit între vrăjmaşi, calul aprig îl ducea tot mai departe. Era noapte tîrzie şi vrajmaşii nu-l cunoşteau, iar prietenii îl căutau. El însă mândru de isprava sa, plin de obrăznicie, înainta călare cu strigătul "Daţivă din cale nenorociţilor!" Deseori în persană repeta el cele de sus, toţi ferinduse facîndu-i cale. Întâmplător însă de pe capul acestuia îi căzu tiara, şi atunci un persan tânăr, numit Mitridate sa dat într-o parte şi neştiind cine se află în faţă aruncă lancea, nimerindu-l pe Cyrus în tîmplă, aproape de ochi. Din rană începu a curge sînge şi Cyrus asurzit, căzu la pămînt. Calul acestuia fugi în noapte, şaua plină de sânge a acestuia fu ridicată de servitorul lui Mitridate. După lungul leşin, Cyrus îşi veni în fire, câţiva eunuci aflaţi în preajmă, încercau a-l sui pe alt cal pentru a-l duce într-un loc sigur. Nefiind însă în stare să călărească acesta le-a propus să meargă pe jos, eunucii conducându-l şi sunsţinându-l din ambele părţi. Picioarele îi cedau, capul îi aluneca pe piept, el fiind sigur că a învins, auzindu-i pe cei din jur cum îl proclamă rege şi-i ce milă. Între timp câţiva Caunieni-sărăntoci mizerabili, care urmau armata regească, slujindu-i, executând lucrurile cele mai murdare - întâmplător sau alăturat eunucilor lui Cyrus, socotindu-i prieteni. Dar, în final totuşi au observat pelerinele roşii deasuprea armurii, ostaşii regelui purtând altele de culoare albă, şi au înţeles că în faţa lor sunt vrăjmaşi. Atunci unul din ei îndrăzni şi aruncă în Cyrus lancea (neştiind în realitate cine este) care-i nimeri în legamentele genunchiului. După lovitură acesta a căzut jos, lovinduse cu tîmpla rănită de o piatră şi decedă. Aceasta este povestirea lui Ctesiu, în care el îl ucide pe Cyrus încet şi chinuitor de parcă ar faceo cu un cuţit tocit.    

         12.Cyrus era deja mort când Artasiriu numit - ochiul împăratului, trecând pe alături a auzit bocetul eunucilor şi la întrebat pe cel mai mare din ei: "Asupra cui te plîngi aşa de mult Parice", "Oare nu vezi şi singur - Cyrus a murit!" răspunse eunucul. Artasiriu mirat la culme, la rugat să nu-şi piardă firea şi să păzeasă trupul, singur însă îndreptându-se din tot suflul spre Artaxerxe, care era disperat, nemaivorbind de setea şi rana ce-l chinuia. Ajungînd la acesta Artasiriu cu un ton îmbucurător îi raportase că cu propriii ochi îl văzuse pe Cyrus neînsufleţit. Auzind cele spuse regele fu gata singur să plece să se asigure, poruncindu-i lui Artasiriu să-l conducă, dar odată ce toţi speriaţi vorbeau într-un glas de greci, şi despre faptul că neobosit înaintează fără a putea fi opriţi, a hotărât să trimită o trupă. Astfel, 30 de oameni înarmaţi cu făclii, l-au urmat pe Artasiriu.
În acelaşi timp regele murea de sete, eunucul Satibarzaniu răscolind peste tot în căutarea apei, întrucât locul era lipsit de apă, lagărul rămânând la distanţă bună în spate. La urma urmei, el  întîlnise din nou un Caunucian, care, într-un burduf scund ducea în jur de 8 pinte de apă bîhlită. Satibarzaniu luă apa şi o duse regelui, după ce acesta o băuse până la fund, îl întrebă, dacă nu îi fusese dezgustător să o bea. În răspuns Artaxerxe se jură pe zei, spunând că nici odată-n viaţă nu băuse cu atâta plăcere, nici vin, nici cea mai curată apă."Şi dacă" - adăugă el - "nu-l voi găsi şi remunera pe cel ce ţi-a dat apa, lasă însăşi zeii să-i dăruiască fericire şi bogăţie".      

        13. Ulterior, au reapărut cercetaşii, şi, plini de fericire, i-au raportat regelui, că vestea neaşteptată despre norocul lui e dreaptă. Atunci, în jurul lui Artaxerxe din nou au început a se strînge, vasali şi oşteni. Revigorându-se el coborâ de pe deal, şi, luminat de multiplele faclii se apropie de trupul neînsufleţit al lui Cyrus. Conform unui ritual persan acestuia îi fusese retezat capul şi mâna dreaptă. Artaxerxe porunci să i se-nmâne capul despicat. Îl apucă de părul lung şi des şi, îl etală în faţă tuturor care mai aveau dubii sau fugeau. Toţi îl admirau şi i se închinau, în scurt timp adunându-se 70000 de oameni în jurul său, cu care, Artaxerxe şi se întoarse în lagăr.  
        După spusele lui Ctesiu regele a scos la luptă 400000 de oameni, Deinon şi Xenofon enumerând cifre mai mari. Pierderi, scrie Ctesiu mai departe, în raporturile pentru Artaxerxe numărau 9000 de oameni, dar după Ctesiu, pe câmpul de luptă căzu nu mai puţin de 20000. Aceste date pot fi acceptate, dar cele spuse de Ctesiu precum că el împreună cu Falinus din Zakynthus şi alţi soli a mers să ducă tratativele cu grecii, sunt nişte aberaţii! Căci Xenofon ştia perfect că Ctesiu este în slujba regelui (în cartea lui acesta era menţionat direct, la fel cum Xenofont dă de înţeles că-i citise istorisirile), şi nu-l scăpa din atenţie dacă acesta pe bune ar fi venit în lagărul grecilor ca traducător al unor tratative atât de importante - în plus că şi pe Falinus din Zakinthus Xenofont îl menţiona pe nume. Probabil Ctesiu era imposibil de vanitos, fiind adept mare al Spartei şi al persoanei lui Clearcus. În fiecare capitol al descrierii sale el îşi lăsa loc pentru dânsul, pe lângă aceasta extensiv venerându-l pe Clearcus şi Lacedomieni.

        14. După luptă împăratul i-a transmis cadouri fastuoase fiului lui Artagere, căzut în lupta cu Cyrus, la fel cum generos i-a cinstit pe Ctesiu şi restu. La găsit regele şi pe Caunianul care îi dăduse eunucului burduful cu apă bâhlită, făcîndu-l din sărăntoc om cunoscut şi bogat. Cu atenţie s-a purtat şi cu pedepsele celor vinovaţi. Pe un Median pe nume Arbache, care pe timp de luptă a luat partea lui Cyrus, iar când acesta căzuse a trecut înapoi, Artaxerxe îl judecase, însă nu de trădare sau rea voinţă ci de laşitate, poruncindu-i să i-a în spate o femeie uşuratică şi să o poarte în piaţă toată ziua. Alt laş minţea că a ucis doi vrăjmaşi, regele în schimb a poruncit să i se-nfingă în limbă trei ace. Dorind ca toţi să vorbească şi creadă că el, Artaxerxe îl ucise pe Cyrus cu propriile mîini, îi transmise lui Mitridate - celui care l-a rănit dintâi pe Cyrus, cadouri ordonând ai spune "Regele te premiază cu aceste daruri, pentru că ai găsit şi adus şaua lui Cyrus". Recunoştinţă cerea şi Carianul care îl rănise în genunchi pe Cyrus. Artaxerxe nu l-a refuzat ordonînd a i se spune "Regele te premiază pentru a doua veste: primul de moartea lui Cyrus a vorbit Artasiriu, al doilea - tu". Mitridate sa supărat dar a tăcut, Carianul însă, impulsiv de la natură, a dat de necaz. Orbit de onorurile care au curs peste el, omul a vrut mai multe, lucru incompatibil cu rangul său mic. Refuzând să accepte cele încredinţate pentru vestea bună, acesta a început să strige şi jure că el la ucis pe Cyrus şi nimeni altul, astfel fiind pe nedrept lipsit de faima ce i se cuvine. Ajungând la urechile regelui, vorbele l-au înfuriat rău, ulterior poruncind a-l decapita pe nemulţumit. Parisita însă fiind prezentă la scenă îi spuse fiului. "Nu-l executa  aşa uşor pe Carianul ticălos, încredinţează-mio mie, astfel o să am grijă eu, ca el să-şi primească cele meritate pentru vorbe obraznice". Regele a căzut deacord şi Parisita a poruncit călăilor să-l tortureze 10 zile la rând, iar apoi să-i scoată ochii şi să-i toarne cumpru topit în gît, până când nu va muri.

        15.Cu ceva timp mai tîrziu, din cauza aceleiaşi prostii a murit cu moarte groaznică şi Mitridate. Fiind invitat la un ospăţ, acesta s-a prezentat acolo într-o robă scumpă şi bijuterii de aur cadonate de rege. La ospăţ erau prezenţi eunucii regelui şi cei al Parisitei. După masă, la un pahar de vin, eunucul principal al reginei-mamă a vorbit. "Ce îmbrăcăminte frumoasă ţi-a cadonat regele Mitridate, ce colieri şi brăţară, ce sabie valoroasă! Cît de fericit mai eşti, toate privirile se trag spre tine!" Mitridate fiind deja ameţit îi răspunse "Ăstea toate-s făr de însemnătate Sparamixe! În ziua aceea eu i-am făcut o favoare mult mai valoroasă regelui, ce merită o generozitate mai mare, la fel cum şi cadouri mai multe" - "Nu te invidiez nicidecum, Mitridate" remarcă cu  zîmbet Sparamixe "dar dacă drept vorbesc grecii, că vinu-i plin de adevăr, spune-mi prietene, oare să gaseşti şaua căzută de pe cal este o ispravă atât de mare?" Eunucul a rostit întrebarea nu pentru că nu ştia cele cu adevărat întâmplate, ci urmărind de a le face publice, l-a provocat pe zăpăcit, limba căruia era deja dezlegată de vin. Fără a se înfrâna Mitridate răspunse "Puteţi enunţa oricând despre şaua găsită, eu însă vă zic: Cyrus a fost ucis de mîna mea! Eu nu sunt Artagere - pentru a arunca suliţa-n gol! Ţinteam în ochi, am nimerit însă în tâmplă, răsturnându-l de pe cal. Rană de care acesta şi a murit." Cei prezenţi au lăsat ochii în jos înţelegând sfîrşitul.ce-l aşteaptă, şi doar stăpânul case-i vorbi "Prietene Mitridate, hai mai bine să bem şi mâncăm, plecându-ne înaintea geniului împăratului, iar discursurile ce ne întrec priceperea să le lăsăm la o parte".

        16. Eunucul i-a povestit discuţia Parisitei, iar aceasta regelui, copleşindu-l de mânie. Firesc, doar îi imputau fals, lipsindu-l de cea mai dulce parte a victoriei. El dorea ca toţi, şi barbarii şi grecii să creadă, că în  luptă cinstită, schimbând o serie de lovituri şi fiind rănit singur, şi-a doborât fratele. Astfel Artaxerxe porunceşte executarea lui Mitridate cu covată. Procesul are loc în felul următor: se iau două covete racordate una la alta, pe fundul uneia se aşează vinovatul, astfel încât capul şi extremităţile să-i fie în afară iar corpul în interior, ulterior acoperindu-l cu a doua covată. Omul este hrănit, dacă nu benevol silit, împungându-l cu un ac în ochi. După mâncare în gură i se toarnă lapte cu miere, ulterior acest amestec ungândui-se şi pe faţă. Covata se roteşte astfel încât celui executat soarele să-i bată în ochi, faţa între timp fiindu-i  mâncată de o mulţime de muşte. Fiind viu omul continuă să-şi desfăşoare toate procesele fireşti, resturile acumulate în covată degradând şi formând viermi, care încep a mîncă corpul de viu. Când vine moartea, şi covata de sus este scoasă, toată carnea este deja mâncată, măruntaiele fiind împânzite de viermi, ce-şi duc lucrul până la capăt. Aşa s-a chinuit mitridate 17 zile murind abia în a 18-a.

        17. Acum, în viaţă a rămas doar o singură ţintă - Masabate, eunucul regal care i-a tăiat capul şi mâna lui Cyrus. Comportamentul acestuia era exemplar, Parisita fiind nevoită să purceadă la o şmecherie. În genere aceasta era foarte deşteaptă şi isteaţă, iar, printre altele, juca şi zaruri foarte bine, până la război regele des jucânduse cu ea. Când războiul se terminase şi Parisita se împăcă cu Artaxerxe, ea nu evita compania acestuia ci din contra, îi manifesta prietenie, împărtăşindu-i distracţiile, consiliindu-l în treburile amoroase, mai pe scurt lipsindu-l de intimitatea cu Statira, pe care o detesta, ca pe nimeni altul, râvnind întâetatea în regat. Odată, Artaxerxe stătea fără treabă, dorind a se delecta cu ceva. Observând acesta, Parisita i-a propus să joace zaruri la 1000 de darici. Jucând, ea a pierdut intenţionat, plătind deodată toată suma, şi, prefăcându-se supărată i-a cerut revanşa - dar, deja punând în joc un eunuc. Regele acceptă, cu condiţia că fiecare omite 5 eunuci apropiaţi, din restul învingătorul fiind capabil să aleagă pe oricine. Cu condiţiile date ei au reînceput jocul. De data aceasta Parisita era concentrată şi atentă, dar şi zarurile jucase bine, ea câştigând. Ca rezultat, îl alese pe Masabate care în cei 5 apropiaţi nu nimeri. Nici nu a reuşit regele să suspecte ceva, că ea deja dase eunucul călăilor, poruncind să-l jupoaie, corpul să-l prindă transversal de trei stâlpi, iar pielea s-o întindă aparte.  Aceste violenţe l-au mâniat pe rege, Parisita însă cu un zâmbet batjocoritor îi spuse "Ce eşti tu de straniu - te mînii de la un eunuc bătrân şi mizerabil. Eu însă am pierdut o mie de darici şi tac". După, împăratul se căia că se lăsase dus de nas însă până la urmă se înfrînă, pe când Statira, care se duşmanea deschis cu soacra, nu-şi ascundea reproşurile, imputând că Parisita îl răzbună pe Cyrus, nimicind fără milă eunucii - slugile loiale ale regelui.

        18. Tisaferne la trădat pe Clearcus şi restul conducătorilor greceşti încălcând jurământul, astfel, capturându-i şi înaintându-i în cătuşe regelui. Clearcus la rugat pe Ctesiu să-i facă rost de un pieptene, acesta i-a îndeplinit ruga, şi după ce şi-a aranjat părul, Clearcus, în semn de recunoştinţă i-a înmânat lui Ctesiu un inel - pentru a fi mărturie a prieteniei lor, ce ar putea fi demonstrată rudelor şi apropiaţilor acestuia în Lacedomia, pe inel era gravat dansul sacru în cinstea zeiţei Artemis din Caria. Acestea fiind spuse de însuşi Ctesiu. Hrana ce era trimisă lui Clearcus era prădată şi mâncată de alţi deţinuţim, la el ajungând doar rămăşiţe. Ctesiu însă, din vorbele lui organiză lui Clearcus să-i fie trimis mai mult, celorlalţi fiindu-le asigurată îngrijire specială. Materializarea acestui lucru pentru Greci, a fost posibilă doar datorită ajutorului şi milei Parisitei. Astfel, Clearcus în fiecare zi pe lângă restul proviziilor mai primea şi un şold întreg. Ulterior, aceasta îl mai rugă înflăcărat pe Ctesiu să-i transmită odată cu şoldul, în taină şi un cuţitaş, pentru a nu aştepta sfîrşitul cumplit pe care i-l găteşte Artaxerxe. Ctesiu speriindu-se însă, nu a acceptat. Între timp, regele, cedând insistenţei mamei sale jură să-l cruţe pe Clearcus, lucru pe care nu l-a împlinit până la urmă, ascultând-o pe Statira şi căznindu-i pe toţi, în afară de Menon. După acestea, spune Ctesius, a şi gîndit Parisita să o scoată la capăt pe Statira, şi în scurt timp a otrăvit-o. Lucru absurd - căci putem oare crede că din cauza lui Clearcus, Parisita s-a hotărât la un pas atât de groaznic şi straşnic şi a ucis soţia în lege a regelui, mama succesorilor la tron?! Nu există dubii că Ctesiu exagerează, râvnind a onora memoria lui Clearcus. Îtradevăr, el scrie în continuare, că după execuţie, trupurile tuturor conducătorilor au fost răvăşite, pe când trupul lui Clearcus, după o furtună stârnită din senin, a fost acoperit cu o movilă de pământ, pe care după nu mult timp, din câteva seminţe de curmal a răsărit un crâng de palmieri, ce acoperea toată movila cu umbră, astfel însuşi regele căindu-se de cazna lui Clearcus - om plăcut în faţa zeilor.

        19. Parisita, care de la început era plină de ură şi gelozie faţă de Statira, vedea, că propria-i influenţă e legată doar de respectul fecioresc faţă de rege, pe când nora-i este legată cu iubire şi încredere de Artaxerxe. Astfel, înţelegând că cei mai important în viaţa ei se află în pericol, hotărî să-i pună capăt zilelor Statirei. Aceasta avea o slujnică, numită Gigia, care se bucura de o influneţă mare asupra stăpânei. Gigia, după spusele lui Deinon, a şi ajutat-o pe Parisita să o otrăvească pe regină. Ctesiu însă scrie că ea doar a fost iniţiată în planurile Parisitei, dar, împotriva voinţei ei. Persoana care a făcut rost de otravă, Ctesiu o numeşte - Belitar, iar Deinon - Melanton.
         După fostele suspiciuni şi neînnţelegeri, femeile la urma urmei au început din nou a se întîlni şi lua masa împreună, dar, mai păstrând suspiciuni au continuat a mânca aceleaşi mâncăruri din aceleaşi blide. Există în Persia o păsărică, care, se spune că în măruntaie nu are nimic spurcat, doar grăsime, toţi considerând că ea se hrăneşte doar cu aer şi rouă. Numele ei este rhyntakes*. O astfel de pasăre se spune la Ctesiu că a şi tăiat cu cuţitul otravit pe o parte Parisita, astfel o bucată primindu-se otrăvită iar cealaltă nu, pe cea curată ea o luă în gură, mestecînd-o pe cealaltă, otrăvită i-o întinse Statirei. Dacă e să-l credem pe Deinon pasărea a fost împărţită de Melant, care şi i-a servito Statirei. Murind în chinuri şi convulsii straşnice, regina a înţeles totul, dovedind a-i insufla şi regelui suspiciunile pe maică sa, a căre-i caracter fioros şi neînduplecabil el deja îl cunoştea. Regele a ordonat îndată să se facă cercetari, şi să fie reţinute şi torturate slugile Parisitei, în primul rând toţi cei ce au servit masa. Pe Gigia, Parisita o ascunse mult la ea, nepredând-o necătând la ordonanţele feciorului, mai tîrziu însă, când chiar slujnica a cerut să fie lăsată acasă, regele i-a organizat o ambuscadă, capturând-o şi condamnând-o la moarte. Otrăvitorii la Persani după lege se executau astfel: Capul condamnatului era pus pe o piatră plată şi lovit cu altă piatră până acesta nu devenea una cu piatra. Astfel a murit Gigia. Parisitei, Artaxerxe nu i-a făcut, nici spus nimic rău, doar cu acordul acesteia, şi după voia ei exilând-o în Babilon şi enunţînd, că cât va mai trăi ochii lui nu vor mai vedea Babilonul. Acestea au fost circumstanţele familiale ale regelui Persan.
*Rhyntakes - denumire citată din traducerea engleză.

        20. Capturarea grecilor ce au participat la expediţia lui Cyrus, era la fel de importantă pentru rege, ca şi înfrângerea adusă fratelui său şi păstrarea nemijlocită a tronului, acest scop însă nefiind atins. Pierzîndu-şi căpetenia şi toţi conducătorii, dar, totodată reuşind să scape practic din castelul regal, grecii au găsit şi demonstrat, că puterea persanilor şi regelui lor este - un morman de aur, lux şi farmecul femeiesc, în rest, orgoliu, şi fanfaronadă. Astfel, toată Grecia s-a întărit în fire, fiind cuprinsă de un dispreţ faţă de barbari, iar lacedomienilor li se părea o ruşine, măcar acum să nu pună capăt robiei şi asupririlor suferite de grecii aflaţi în Asia Minor (Turcia curentă). La început spartanii luptau sub căpătâiul lui Fibron, apoi Derchilid, neatingând însă nici un succes, apoi, oferindu-i cârma regelui Agesilaus. Trecându-şi oştile în Asia, Agesilaus a început din start a înainta cu hotărâre maximă. El la distrus pe Tisaferne în luptă deschisă, a eliberat de la persani o serie de oraşe şi a cucerit mare faimă. Doar atunci Artaxerxe a înţeles cum e mai bine să lupte împotriva lacedomienilor şi l-a trimis în Grecia pe Timocrate din Rodos cu sume impunătoare de bani, pentru a cumpăra cele mai influente persoane din numeroase oraşe, cu scopul de a a scula împotriva spartanilor toată Grecia. Îndeplinind cu stăruinţă porunca regelui, Timocrate a putut uni oraşele cele mai mari, astfel în Peloponesia începând frământări, motiv din care căpeteniile i-au ordonat lui Agesilaus să se întoarcă din Asia. Se spune că, navigând înapoi, acesta le spunea prietenelor, că regele îl alungă din Asia cu ajutorul a treizeci de mii de arcaşi: pe monetele persane fiind bătută imaginea unui arcaş.


        21. Artaxerxe, a eliberat şi marea de lacedomieni, folosindu-se de slujba lui Conon, pe care de rând cu Farnabaz ia pus la conducerea propriilor forţe. După lupta pe mare, din Egospotami, Conon s-a reţinut în Cipru  - nu pentru a-şi găsi un loc mai liniştit, ci pentru a aştepta schimbarea circumstanţelor, precum un curent de vânt favorabil. Înţelegând că planurile lui necesită forţe considerabile, iar oştile regeşti au nevoie de un conducător rezonabil, acesta i-a scris regelui o scrisoare, în care şi-a enunţat planurile şi intenţiile. Scrisoare a transmis-o printr-un sol, ordonându-i să i-o înmâne lui Artaxerxe prin cretanul Zenon sau Policrit din Menda, - Zenon era dansator iar Policrit medic, - iar dacă nici unul nici altul nu vor fi la curte, prin medicul Ctesiu. Se spune că Ctesiu, primind scrisoarea, a mai adugat o rugăminte la cele deja existente - de a-l trimite la Conon pe Ctesiu, care, poate fi folositor pe mare. Singur Ctesiu spune, că regele din proprie iniţiativă i-a ordonat acestea.



        Când Farnabaz şi Conon au învins în lupta pe Cnidos şi regele i-a lipsit pe lacedomieni de dominarea pe mare, Artaxerxe a atras atenţia întregii Grecii, astfel, fiind capabil de a instala pacea notorie ce poartă numele de Antalcidas*. Antalcid a fost un spartan, fiul lui Leon. Slujindu-l sîrguincios pe rege, el a făcut ca toate oraşele greceşti din Asia şi toate insulile din apropierea ţărmului asiac, cu acordul lacedomienilor să plătească tribut lui Artaxerxe, astfel, grecii încheind între ei pace - dacă putem numi pace trădarea şi dezonorarea Eladei, pentru că nici un război nu a adus atâtă ruşine celui înfrâns, ca această pacea celor ce au stabilit-o.
*Antalkidas - denumire citată din traducerea engleză.

        22. Pentru acestea Artaxerxe, care îi detesta pe spartani, socotindu-i, cum scrie Deinon, cei mai neruşinaţi oameni de pe pământ, i-a acordat favoruri pe măsură lui Antalcid când acesta se întoarse în Persia. Odată, în timpul unui ospăţ, el luă un buchet de flori, îl înmuie în miresme preţioase şi i-l trimise. Toţi se minunau de mila şi atenţia regelui. Iar, din ce se vede, omul ce şi-a bătut joc în faţa perşilor de memoria lui Leonidas şi Kalikratidas, corespundea perfect cu tot luxul ăsta barbar, iar buchetul înmiresmat i se potrivea de minune. Cei drept, Agesilaus în răspuns la vorbele cuiva "Scârbă ţie, Grecie, odată ce şi spartanii se transformă în persani", - i-a spus "Poate invers: persanii - spartani?" Doar că vorbele înţelepte nu spală faptele ruşinoase, iar lacedomienii în lupta nefastă sub Leuktra şi-au pierdut puterea şi întîetatea, slava Spartei, spulberând-o ceva mai devreme, odată cu pacea lui Antalcid. Atât timp cât Sparta se ţinea cel mai puternic stat din Grecia, regele îşi păstra ospitalitatea faţă de Antalcid , numindu-l pe lacedomian prietenul său. Dar când după înfrângerea de la Leuktra, circumstanţele brusc sau schimbat şi spartanii având nevoie de bani l-au trimis pe Agesilau în Egipt, iar Antalcid a venit din nou către Artaxerxe cerându-i ajutor, regele la tratat cu atâta neatenţie şi neglijenţă, atât de dur la refuzat, că, întorcându-se acasă acesta sa chinuit singur pe el cu foamea - temînduse de ephori* şi nerezistând bătăilor de joc făcute de vrăjmaşi.
       La rege au mai mers** Ismeniu din Teba şi Pelopidiu, care, nu cu mult timp înainte, a câştigat lupta de la Leuktra. Pelopidiu se comporta impecabil, dar Ismeniu, când i-a fost poruncit să se-nchine regelui, şi-a scăpat jos inelul, iar, aplecându-se să-l ridice, persanii au hotărât, că acesta s-a închinat până la pământ. Timagor din Atena i-a transmis regelui prin scribul Beluris o scrisoare cu veşti secrete , Artaxerxe s-a bucurat întratât, că i-a dăruit 10000 de darici, iar reieşind din faptul că acesta bolea, tratându-se cu lapte de vacă, a poruncit să-i dea în însoţire 80 de vaci mulgătoare. Pe lângă acestea, regele i-a cadonat un pat cu toate atributele pentru acesta, slugi, care să îl aştearnă, - de parcă grecii singuri nu-şi pot aranja patul! - şi oameni ce să îl ducă până la mare. Atât timp cât Timagor a mai stat la curte, îi erau trimise gustări foarte pompoase şi bogate, astfel încât odată fratele regelui Ostan i-a spus: "Ţine minte Timagor, aceste mâncăruri bogate, îţi sunt acordate nu pentru o slujbă mică". Vorbele fiind mai degrabă un reproş trădătorului, decât o observare a onururilor aduse acestuia. Ulterior Atenienii l-au condamnat la moarte.      
ephori* - un fel de lideri în sparta, oameni ce împart puterea ce regele.
La rege au mai mers** - În timpul lui Artaxerxe în suza au fost organizate două întîlniri ai solilor greceşti în 387 când a fost stabilită "Pacea regească" de Antalcid şi în 367 când la aceasta au participat Ismeniu şi Pelopidiu.

        23. Pricinuindu-le grecilor numeroase obijduiri şi oprimări, Artaxerxe i-a bucurat doar odată - când la executat pe Tisaferne, inamicul lor implacabil. La executat regele, după ce Parisita într-un mod iscusit i-a îngrelat povara vinovăţiilor, şi aşa suficient de mare. Regele nu mult s-a mâniat pe maică-sa, în final tot se împăcase, apropiind-o de sine, căci  îi preţuia iscusinţa şi orgoliul regesc, iar alte pricini ce ar putea cauza suspiciuni sau supărări reciproce nu mai existau. De atunci Parisita în toate îi dădea ascultare, nu reproşa la nici o acţiune a acestuia astfel, căpătând o putere colosală, căci feciorul îi îndeplinea orice dorinţă. Dar iată că aceasta află că Artaxerxe se îndrăgosti foc în una din fiicile sale, Atossa, dar îşi ascunde şi înăbuşă patima (în principal din cauza ei, Parisitei), macar că, cum spun unii scriitori, a intrat deja în relaţii tainice cu fata. De abia dându-şi seama de relaţiile fiului, Parisita începu a se comporta mai binevoitor faţă de Atossa, îi lauda frumuseţea şi temperamentul în faţa lui Artaxerxe, unul cu adevărat demn de o regină, şi, ulterior îl îndeamnă pe rege să se căsătorească cu ea şi să o numească soţie în lege, necătând la gândirile şi legile grecilor, căci pentru persani, regele după voia domnului este şi legea şi judecător, astfel fiindu-i în drept să hotărască ce e fumos şi ce e ruşinos. Alţii, printre care şi Heracleide din Cyme, spun că, Artaxerxe a luat în soţii nu doar pe Atossa dar şi pe Amestris, altă fiica despre care vom povesti în continuare. Pe Atossa acesta o iubea întratât că, necătând la faptul că aceasta bolea de exemă albă* nu se îndepărta de la ea, rugându-se zeiţei Hera de însănătoşirea acesteia. Doar înaintea acestei zeiţe s-a închinat el, ajungând cu mânile până la pământ. Satrapii şi prietenii regelui, ascultându-i ordinul i-au trimis zeiţei atâtea daruri că toate 16 stadii dinstanţă de la templu la Palat erau pline de aur şi argint, aşternute cu purpură şi înghesuite cu cai. 
eczemă albă* - utilizat terminologie modernă poate fi şi lepră dat fiind faptul că în traducerea engleză se enunţă anume această boală. 


        24. Artaxerxe a început războiul cu Egiptul*, dar a suferit înfrângere din cauza neînţelegerilor dintre cârmuitorii de oşti, ce conduceau expediţia - Farnabazus şi Ificratiu. Împotriva caduseilor regele a înaintat singur cu o oaste formată din trei sute de mii de soldaţi tereştri şi zece mii de caruri. Intrând pe pământurile acestora - muntoase, ceţoase, sălbatice, neroditoare de pîine, dar hrănitoare cu mere, pere şi alte fructe asemănătoare, el neobservat intră într-o situaţie foarte grea şi periculoasă pentru sine: neputând aproviziona oastea cu merinde nici de pe loc, nici din exterior, ei fură nevoiţi să se alimenteze cu carne de animale sălbatice, capul unui măgar fiind apreciat atunci cu 60 de drahme. Trapezele regeşti au încetat. Cai au rămas foarte puţini, majoritatea fiind ucişi şi mâncaţi.
        A salvat atunci regele şi oastea acestuia - Teribazus, om care, datorită isprăvilor şi curajului său, des ocupa cele mai înalte poziţii şi la fel de des le pierdea datorită propriei frivolităţi care îl ducea în dizgraţie. Caduseii aveau doi regi, fiecare având lagărul său separat. Şi iată, Teribazus, vorbind cu Artaxerxe şi deschizându-i planurile, merge la unul din regi, iar la a-l doilea îl trimite pe fiul său, ambii încercând a le impune prin minciună faptul că, celălalt rege merge la Artaxerxe cu soli pentru a stabili prietenie şi uniune, dar - numai pentru el singur. Astfel, unicul pas în acest caz pentru celălalt fiind - de a anticipa lucrurile şi intra în trative primul, persanii promiţându-i a-i asigura ajutor în toate începuturile acestor negocieri. Caduseii au cazut în plasă, ambii încercând să se întreacă unul pe altul, unul trimiţând soli cu Teribazus, altul cu feciorul acestuia.
         Lucrurile au luat mult timp,  în decursul căruia inamicii lui Teribazus îi defaimau imaginea, astfel provocându-i suspiciuni lui Artaxerxe, ulterior, acesta căzând cu firea, căindu-se de încrederea acordată acestuia şi acultându-i cu crezare pe ponegritori. Dar, când, conducând caduseii, a apărut Teribazus şi fiul acestuia, când, cu solii ambilor regi a fost semnată pacea, Teribazus sa slăvit şi mărit. El a procedat la drum cu regele, care în circumstanţele de atunci a demonstrat, că laşitatea şi efeminatea nu sunt generate de lux şi bogăţie, cum se credea, ci de caracterul nemulţumit şi josnic ce urmează obiceiuri proaste. Nici aurul, nici veşmîntul purtat permanent de rege, apreciat la douăsprezece mii de talanţi, nu-i încurcau să ducă toate lipsele şi încercările la egal cu un oştean simplu. Pe jos, cu tolba-n spate, şi scutul în mână, el singur mergea în fruntea oastei pe drumurile abrupte ale munţilor. Restul, văzându-i puterea şi voinţa, simţeau aşa o uşurare, de parcă le-ar fi crescut aripi la spate. În aşa mod, ei parcurgeau zilnic doua sute de stadii, poate şi mai mult. 
războiul cu Egiptul* - Egiptul s-a separat din nou de Persia încă în 404 î.e.n. şi a fost cucerit definitiv  abia în 343. Expediţia lui Farnabazus cel bătrîn şi a atenianului Ificratiu în Egipt datează cu anul 379. Totodată regele era nevoit să lupte cu Evagoras din Cipru şi luptătorii cadusieni. Plutarh se opreşte doar la ultima campanie, din motive că Artaxerxe a participat nemijlocit la aceasta.

        25. În sfîrşit Artaxerxe se apropie de popasul regesc cu grădini* aranjate nemaipomenit de frumos, dar, dat fiind faptul că bătuse gerul, iar locurile din jur erau pustii şi fără păduri, el a dat voie oştilor să facă rost de lemne din aceste grădini, tăind tot laolaltă, necruţînd nici pinul nici chiparosul. Oştenilor însă le era jale de copaci, admirândule înălţimea şi frumuseţea. Atunci, Artaxerxe luă un topor şi cu propriile mîini tăie cel mai înalt şi frumos copac. După, deja toţi se apucară de treabă, făcând multe ruguri şi petrecând noapte cu comoditate.
         Aşa s-a întors regele, cu pierderi mari de oameni, şi practic fără nici un cal. Presupunând că expediţia proastă a trezit în oameni sentimentul de dispreţ faţă de rege, el a început să-i deteste pe cei mai vizibili dintre apropiaţi, căznindu-i pe mulţi în furie, dar pe şi mai mulţi din frică. Căci, principala cauză a ferocităţii tiranilor este - laşitatea, atunci când izvorul bunăvoinţei şi liniştei este - cutezanţa, ce nu are nimic comun cu suspiciunea. Aşa şi printre animale cel mai greu se îmblânzesc cele fricoase şi timide, iar cele bune - fiind curajoase sunt mai credule şi nu fug de blândeţea omenească.
grădini* - dezvoltarea parcurilor la greci nu se cunoştea, însuşi cuvântul provine din persană (paradeisos - grădină + rai)


         26. Artaxerxe era deja bătrîn, când pentru prima oară a observat că, feciorii săi din timp luptă pentru tron, fiecare căutându-şi adepţi printre prietenii lui şi cele mai influente persoane de la curte. Oamenii corecţi şi cu cap spuneau că, regele ar trebui să-i lase puterea lui Darius - după legea primului născut, căci el singur a moştenit tronul conform datinei date. Dar fiul cel mic - Ocus, ce se deosebea cu caracter fierbinte şi aprig, avea mulţi adepţi în castel, şi ce-i mai principal, voia să-l tragă pe taică-său de partea sa, cu ajutorul Atossei. El îi implora favorea, promiţându-i că o va lua de soţie, făcând-o regină după moartea tatălui, zvonurile însă desemnau, ca acesta încă până la moartea lui a avut o relaţie tainică cu ea, la urechile regelui vorbele însă neajungând.
         Dorind din start a-l lipisi pe Ocus de orice speranţă, pentru ca el să nu încerce să repete ce cândva a îndrâznit Cyrus, inducând astfel regatul în război, Artaxerxe, la desemnat pe Darius, care mergea în al 50-lea an de viaţă, rege, şi i-a permis să poarte aşa numita tiară dreaptă. După obiceiul persan, proaspăt numitul moştenitor al tronului putea cere orice cadou, iar regele, ce la numit, era dator să îndeplinească orice cerere, dacă acest lucru era posibil bineînţeles. Darius a cerut-o pe Aspasia, în trecut prima din iubitele lui Cyrus, iar acum concubina regelui. Ea era din Fochia Ioniană, s-a născut din părinţi liberi şi a primit educaţie bună. Împreună cu alte femei a fost adusă la Cyrus, când el lua masa, toate femeile sau aşezat lângă el şi fără careva reproşuri îi acceptau glumele, atingerile şi mângîerile, Aspasia însă, tăcea oprindu-se lângă aşternut, iar când Cyrus i-a poruncit să se apropie, nu l-a ascultat. Slugile au vrut să o împingă silit, dar ea a spus "Jale celui ce mă va atinge măcar cu un deget!" Toţi cei prezenţi au crezut că aceasta-i nestăpânită şi needucată, Cyrus însă fiind satisfăcut, a râs şi i-a spus omului care a adus fata: "Vezi, din toate câte mi-ai adus, doar una este liberă şi nestricată!" De atunci el îi acorda Aspasiei atenţie deosebită, de curând, îndrăgostindu-se în ea, mai tare decât în oricare alta, poreclind-o - Deşteapta. Ea a fost capturată după moartea lui Cyrus pe câmpul de luptă, când câştigătorii prădau lagărul. 


        27. Pe aceasta a şi cerut-o Darius, rugămintea mâhnindu-l pe taică-său. Popoarele barbare sunt geloşi pînă la extreme - întratât că, moartea-l pândeşte nu doar pe cel ce se apropie sau atinge vreo concubină a regelui, ci şi pe cel care ar întrece trăsura în carea merg acestea. Regele era căsătorit cu Atossa, însurându-se din dragoste şi încălcând toate datinile. Mai  întreţinea în palat 360 de concubine de o frumuseţe incontestabilă. Astfel, el a răspuns fiului că, Aspasia nu-i o sclavă ci o persoană liberă, şi dacă ea va da acordul, Darius o poate lua, iar de nu, constrângerea să nu fie utilizată. Au fost trimişi oameni după aceasta şi, necătând la aşteptările regelui ea l-a ales pe Darius. Scrâşnind din dinţi Artaxerxe, a cedat datinilor şi a eliberat concubina, dar în scurt timp a luato înapoi - pentru a o face călugăriţă în templul zeiţei Artemis în Ekbatana, căreia îi spuneau Anaitis*, astfel ca restul zilelor aceasta să le petreacă în puritate şi neprihănire. Regele credea că îl pedepseşte pe fiu nu dur dar blând, într-un fel în glumă, Darius însă s-a înfuriat, poate din motiv că s-a îndrăgostit lulea în Aspasia, poate că credea că taică-său îşi bate joc şi-l insultă.
Teribazus a îţeles dispoziţia moştenitorului regal şi a încercat a-l înrăi şi mai mult, în soarta lui Darius întrezărindu-şi propriul destin. Lucrurile constau în felul următor. Regele avea patru fiice, pe Apama el i-a promiso lui Farnavaz, pe Rodoguna lui Oronte, iar lui Teribazus pe Amestris. Primele două promisiuni regele le-a ţinut, iar pe Teribazus l-a amăgit căsătorindu-se singur cu Amestris, ulterior promiţându-io pe fiica cea mai mică - Atossa. Când acesta a luat-o în soţii şi pe ea, fiind cuprins de pasiune, cum se spune mai sus, Teribazus s-a înrăit definitiv. El în genere nu avea un caracter stabil, fiind nestatornic şi dezichilibrat. Odată ce ajungea în rând cu primele persoane din stat, sau ce cădea în dizgraţie suferind umilire, nici una din schimbări nu le suporta cu temperanţa corespunzătoare: fiind respectat, trezea tuturor rea-voinţă cu semeţia sa, iar când avea nenorociri în loc de smerenie şi pace manifesta o mândrie nestăvilită.
Anaiti* - zeiţa fertilităţilor şi stihiilor naturii devine populară în Iran pe timpul lui Artaxerxe.


        28. Ulei în foc erau vorbele lui Teribazus pentru arogantul Darius, ce insista că-i fără sens să-şi pună pe cap tiara cel, care nu tinde să îndrepte lucrurile în albia potrivită şi că, se înşeală dacă-i încrezut că va moşteni tronul, atunci când fratele său se strecoară spre putere cu ajutorul Atossei, iar caracterul regelui este schimbător şi nesigur. De dragul cărei grecenci el, perfid a încălcat indestructibilile reguli persane, cine va crede că el, pe bune îşi va păstra făgăduinţa lucrurilor de primă importanţă? Şi, printre altele, să nu ajungi să primeşti titlu regesc - nu-i aceeaşi ca să-l pierzi, iar lui Darius, care a fost deja numit moştenitor, nu-i rămâne decât, să conducă sau să moară.
Da, bineînţeles sunt valabile cuvintele lui Sofocle:
Sfatul pripit ne duce pe drumul răului * 
caci e uşor şi neted drumul spre ceea ce ne dorim, majoritatea însă - din neştiinţă şi necunoaştere a frumosului vreau altceva. Adevărat, în multe l-au ajutat pe Teribazus tentantele înălţimi ale puterii regeşti şi frica lui Darius de Ocus. Fără de vină nu a rămas nici Ciprida** - am în vedere înlăturarea Aspasiei(fapt ce la incins pe Darius).
Sfatul pripit ne duce pe drumul răului* - versuri dintr-o tragedie necunoscută a lui Sofocle.
Ciprida** se are în vedere zeița dragostei, ciprida fiind o poreclă a Afroditei.

         29. Astfel, Darius s-a încredințat totalmente lui Teribazus.Când, în complot erau implicaţi foarte mulţi*, un eunuc i-a deschis lui Artaxerxe toate planurile, aflând în detaliu, că aceştia noapte au hotărât să pătrundă în dormitorul regelui şi să-l ucidă în pat. Să se atârne indiferent faţă de pericolul iminent şi să lase fără de atenţie raportarea, Artaxerxe o socotea primejdios, dar şi mai primejdios i se părea să-l creadă pe eunuc fără de nici o probă. Şi a procedat în felul următor. Eunucului i-a poruncit să rămână cu complotatorii, urmărindu-i cu seamă, iar în dormitor a poruncit să strice peretele din spatele patului şi să se facă în el o uşă, acoperind-o ulterior cu un covor. Când timpul trădării veni, eunucul a anunţat regele. Artaxerxe nu s-a sculat din pat până nu i-a observat şi cunoscut  pe fiecare din cei intraţi, şi văzând că ei şi-au scos sabiile şi îndreptat către el, îndată a dat covorul laoparte, a trecut în camera din spate şi cu strigăt a închis uşa după sine. Ucigaşii, neexecutându-şi planurile, dar identificaţi de rege, au fugit pe acelea-şi uşi pe care au şi intrat. Teribazus era sfătuit să se salveze, căci vina lui a ieşit la iveală, au fugit şi restul, fiecare şi unde. Până la urmă Teribazus a fost ajuns. Nimicind în luptă mulţi din garda regească, în final a căzut şi singur, ucis de o suliţă aruncată de departe.
        Darius, luat sub strajă împreună cu feciorii a apărut în faţa judecătorilor regeşti - din porunca tatălui. Singur Artaxerxe la proces nu a fost prezent, acuzaţiile fiind aduse de alţii, slugilor fiindu-le poruncit să scrise opiniile fiecăruia iar notiţele ulterior să le aducă lui. Toţi au enunţat aceeaşi poziţie, şi l-au condamnat pe Darius la moarte. Garda l-a luat şi dus în temniţa din apropierea palatului. La chemarea lor a venit şi călăul cu un cuţit ca lama, cu care se taiau capetele celor condamnaţi, dar, zărindu-l pe Darius, în groază, a cedat, privind în uşă, de parcă nu avea puteri şi bărbăţie de a ucide regele. Judecătorul de afară însă,  ameninţător i-a poruncint să-şi facă lucrul , şi atunci întorcându-şi capul, l-a apucat pe Darius de păr, i-a ridicat fruntea şi tăiat gâtul. Unii scritori spun că judecata a avut loc în ochii lui Artaxerxe, şi că Darius, sub povara dovezilor, a căzut la picioarele lui, implorându-i milă, regele însă înfuriat s-a sculat, a scos din teacă sabia şi şi-a tăiat fiul. Apoi a ieşit în curtea din faţă, s-a rugat Soarelui şi a spus: "Mergeţi persanilor, mergeţi şi povestiţi celorlalţi că, măreţul Oromasde i-a pedepsit pe cei ce au zămislit o crimă întratât de mare!"  
în trădare erau implicaţi foarte mulţi* - 50 de fii ai lui Artaxerxe de la concubinele sale care nu aveau drepturi la tron. În total regele avea 115 fii, de la Statira doar trei: Darius, Ariaspus şi Ocus

       30. Aşa a fost finalul accestui complot. Ocus, care a fost susţinut de Atossa, nutrea acum cele mai luminoase speranţe la viitor, dar se temea oricum de Ariaspus - singurul moştenitor legal la tron rămas în viaţă, iar din fraţii nelegiuiţi de Arsame. Pe Ariaspus persanii îl socoteau destoinic de tron, nu pentru că era mai mare ca Ocus, dar pentru caracterul lui moale, simplu şi blând. Arsame, era vestit pentru cunoştinţele sale, fiind totodată foarte scump şi plăcut tatălui său, lucru de care Ocus ştia foarte bine. Gândind a-i ucide pe ambii, Ocus, ce se deosebea prin hitrenie şi ferocitate, impotriva lui Arsame a folosit cruzimea lui naturală, iar împotriva lui Ariaspus şiretenia josnică.  El a început să trimită la Ariaspus unul câte unul eunucii şi prietenii regelui cu noutăţi groaznice şi înfricoşatoare, de parcă regele ar fi hotărât să-l execute cu o moarte chinuitoare şi ruşinoasă. Nu era zi fără de veşti tainice, ba ce amână răfuiala regelui, ba ce tocmai promit execuţia sentinţei. Acestea, până la capăt l-au speriat la extreme pe sărman, i-au încurcat gândurile, i-au umplut sufletul cu gâlceavă şi tristeţe, şi în final l-au facut să găsească otravă mortală şi să o bea, punându-şi capăt îngrijorărilor. Aflând cum a decedat, regele şi-a plâns fiul cu scârbă. El, îşi dădea seama cine e de vină în moartea lui Ariaspus, dar, vârsta înaintată nu i-a permis să ducă cercetările până la capăt. Cu atât mai mult l-a îndrăgit el acum pe Arsame, deschis  manifestându-i cea mai mare încredere. Atunci Ocus înţelese, că nu are timp de răgaz, şi l-a convins pe Arpate fiul lui Teribazus, să-l ucidă pe Arsame. Artaxerxe era într-o vârstă aşa de înaintată că, orice scârbă putea fi letală. Aflând de soarta straşnică a lui Arsame, el în cel mai scurt timp s-a stins de jale şi amărăciune. El a trăit nouăzeci şi patru de ani, a cârmuit regatul şaizeci şi doi, lăsând în urmă slavă de om bun, iubitor de oameni - în pincipal, datorită comparaţiei cu Ocus feciorul său, care pe toţi i-a întrecut în ferocitate şi pasiunea de a ucide.   
Numele persoanelor ce figurează în text au fost traduse în română după viuziunea autorului, astfel, în unele cazuri pot fi abateri de la formularea originală. Pentru stabilirea cât mai adecvată a acestora, au fost utilizate resurse precum wikipedia ş.a.. Sper să-mi fie iertate aceste incursiuni în originalul textului.
                                                        
Tradus din rusa, ediţia 1984 editura "наука", rectificat cu traducerea în engleză, ediţia 1892 GEORGE BELL & SONS, YORK ST., COVENT GARDEN, AND NEW YORK.




marți, 15 septembrie 2015

Lord Bolingbroke, Scrisoarea I, din Scrisori despre studierea şi folosul istoriei

Chantlou, Touraine
6 noiembrie 1735 *



         Maiestate!** Cu o atenţie deosebită am examinat subiectul vizavi de care mi-aţi cerut opinia şi, reieşind din timpul liber disponibil am urmat regulile, care, cred eu trebuie a fi urmate în studierea istoriei. Acestea, sunt total diferite de regulile promovate de scriitorii materiei şi de cele obişnuite a fi practicate. Faptul dat însă, nu ma facut nici odată să le pun la îndoială corectitudinea. Nu rîvnesc a fi original, deopotrivă cred că lucrurile bine primite îşi merită atenţia, iar obiceiurile societăţii trebuie urmate, chiar dacă sunt ridicole şi hazlii. Totodată, acest lucru fiind de o necesitate aparentă, care, nu trebuie să ne lipsească însă de capacitatea de a cugeta. Mai mult ca atât, aparenţa de a ne supune este necesară doar regulilor, obiceiurilor care nefiind urmate ar putea insulta societatea. În astfel de cazuri trebuie să ne păstrăm gândirea liberă, pe când în rest, libere pot fi şi acţiunile.
         Fără a lua în consideraţie practicile savanţilor, ţin să vă comunic viziunile proprii. Doar că-i greu să restabileşti firul gândurilor lăsate cândva la o parte, la fel cum e greu să explici şi să dovedeşti ceva fără ajutorul cărţilor, de a căror suport sunt lipsit acum. Astfel, Maiestatea voastră va trebui să se mulţumească cu schiţa imperfectă prezentă în această scrisoare.
         Motivele care împing oamenii să studieze istoria sunt diferite. Unii, cărora cu greu li se poate imputa cuvîntul "studiază" o fac strict pentru amuzament, citind biografiile lui Aristides sau Phochion, Epaminond sau Scipio, Alexandru sau Cezar precum ar fi un joc de cărţi sau ca pe o poveste despre 7 cavaleri de onoare.
         Altă categorie, au motive nu cu mult mai bune, diferenţiinduse prin durerea de cap generată societăţii odata ce-şi avansează conoştinţele.
         Primii nu folosesc cititul pentru a atinge careva scopuri, cei din urmă îl folosesc pentru ţeluri nevrednice, impertinenţa lor crescând odată cu cunoştinţele. Îi am în vedere pe cei care citesc pentru a pălăvrăgi, a se evidenţia şi impune, cei care simţind lipsa de idei proprii îşi fac plinul cu concepte şi propoziţii nedigerate, sperând cu ajutorul memoriei să-şi suplinească lipsa de imaginaţie şi cugetare. Cred că am cunoscut mulţi din prima categorie în Anglia iar din a doua în Franţa.
        În continuare ţin să menţionez o clasă puţin mai pozitivă, una a cărei reprezentanţi nu devin mai înţelepţi odată cu studierea istoriei, însă o fac mai accesibilă altora, sunt acei care fac copii bune de pe manuscrise rele, explică sensul cuvintelor întortochiate şi preiau multe alte greutăţi gramaticale. Am fi îndatoraţi şi mai mult acestor oameni dacă ei ar mai crea sinestătător ceva bun şi în folosul societăţii. Unii din ei aşa şi făceau, dar cred, nu mai tîrziu de epoca renaşterii ştiinţelor...
        Există şi a patra categorie, cea de un folos nu atît de mare ca primele - învăţaţi de primă clasă, scăldaţi în onoare de toată gaşca savanţilor. Trebuie să posezi indiferenţa mea faţă de laude şi critici, pentru a evoca deschis dispreţul faţă de munca acestor savanţi, faţă de cercetările antichităţii, sistemele cronologice şi istorice create de ei -  Scaliger, Bochart, Petavius, Usher chiar şi Marsham***.  La îndemâna lor au stat aceleași materiale. Ei le-au folosit în orice combinație posibilă, au enumerat presupuneri, ipoteze, au combinat fragmente a diferitor autori la fel ca frânturi de o proveniențe și origini neclare, sursele istorice reale fiind foarte scunde, ba chiar și dubioase lucru recunoscut nemijlocit de autori. Cu alte cuvinte au incercat tot, chiar să fundamenteze o întreagă teorie pe baza unor coincidențe sonore.
         Julius AfricanusEusebiusGeorge Călugărul**** au deschis izvoarele științei dar iau tulburat apele, având ca scop alinierea istoriei profane cu cea sacră, măcar că cronolgia celei din urmă este departe de a fi clară și de a servi drept reper. Memoriile istorice au fost preluate de acești autori și racordate la principiile lor, nici una din creații neajungând în forma inițială la ziua de azi. Astfel "Dinastiile lui Manefon"***** au fost fragmentate de Eusebiu, fiind selectate doare cele care corespundeau cu ideile lui...
         Deci Maiestate, toate aceste sisteme ştiinţifice nu sunt altceva decât nişte castele vrăjite care par a fi reale, aparenţa lor evaporânduse la primul cuvânt al descăntecului. Respectiv pentru a înţelege esenţa e necesar de a ne întoarce la începuturi...

Note
* În localitatea Chantlou, provincia Touraine (Centrul Franţei), Bolingbroke şi-a petrecut timpul din al doilea exil benevol. Scrisorile, au fost scrise pe parcursul a câteva luni, doar prima fiind datată.
** Scrisoare adresată Lordului Cornbury.
*** Joseph Just Scaliger (1540-1609) umanis, filolog francez şi critic. Cunoscător al limbilor vestice şi greacă vechi, comentator şi editor al autorilor romani. Considerat unul din fondatorii cronologiei ştiinţifice, la baza căreia stau lucrările cronologilor Julius Africanus, Eusebius Cezareanul şi altora cu racordarea la căutările astronomice şi cronologice ale savanţilor Alexandrieni. A împărţit şi structurat evenimentele istoriei pe perioade, descriindule de la timpurile Regelui Asirian până la mijlocul secolului XV.
Dionysius Petavius (1583-1652) - iezuit, a studiat şi scris despre cronologie. A publicat cu comentarii Cronica scriitorului Biazantin George Călugărul ş.a.
Samuel Bochart (1599-1667) - geograf și telog francez pasionat de antichitate.
John Marsham (1602-1685) - membru al parlamentului Englez, cunoscut pentru lucrările sale istorice.  Una din ele este "Diatriva chronologica" (Londra 1649) carte dedicată strict întrebărilor cronologice unde se evaluează greutățile la elaborarea cronolgogiei Vechiului testament și Chronicus Canon Aegypticus, Ebraicus, Graecus et disquisitiones (Londra, 1672).
****Julius Africanus (prima jumate a secolului III), slujitor al bisericii din Alexandrina, autorul cronicii globale în 5 cărţi, care ulterior a fost numită (Pentabiblon Chronologicon). În materie cronologică în carte au fost trasate evenimentele din istoria egiptenilor, evreilor, grecilor, romanilor - de la facerea lumii (aproximat la anul 5508 î. H.) pînă la anul 221 e. n. O importanţă aparte o are lista Olimpiadeler legate de care era cronologia Grecilor. Lista dată a fost salvată şi transcrisă în lucrările lui Eusebiu (prima jumătate a sec IV).
George Călugărul (Hamartolos) cronologist vizantin, autorul cronologiei globale în care sunt incluse evenimentel de la Adam  la anul 842.
***** Manefon (IV - III î. H.) - Preot Egiptean la curtea lui Ptolemeu I Laghe (323-283 î.e.n.) şi Ptolemeu II Filadelfe (285-246 î.en.), autorul cărţii despre istoria Egiptului, scris în greacă pe baza arhivelor bisericeşti. În varianta integrală lucrarea nu a ajuns până azi - fragmente pot fi gasite la Iosephus Flavius şi Eusebio. Totuşi a fost salvată lista faraonilor grupate în 30 de dinastii cu enumerarea succintă a caracterului şi datelor. Valoare acestor date fiind apreciată pe deplin de autorii antici.

Tradus şi notiţele din Болингброк. Письма об изучении и пользе истории  1978

marți, 25 august 2015

Frânturi din Institutes of Oratory de Quintilian (Cartea a 12-a, Capitolul 1, Un orator trebuie să fie un om cinstit)

         Un orator trebuie să fie un om cinstit.
        Deci, oratorul care  propun a fi  format, va fi asemeni definiţiei lui Marcus  Cato "Un om cinstit cu aptitudini în vorbire".
        Condiţia enunţată în faţă şi anume că oratorul trebuie să fie un om cinstit, în mod natural este mult mai importantă ca restul. Căci, nu există nimic mai rău decât elocvenţa în favoarea răului, iar eu care, nemijlocit contribui la formarea unui orator, merit toate nenorocirile odată ce cresc arme nu pentru soldaţi, ci pentru hoţi. Natura care ia atribuit omului calităţile cel diferenţiază de animale, ar fi acţionat ca o mamă vitregă, dacă aptitudinea de a vorbi ar fi un promotor al crimei, un asupritor al inocenţei, un  inamic al adevărului; astfel fiind mai bine pentru noi a ne naşte proşti, fără capacitatea de a gândi decât să folosim acestea pentru a ne distruge.




         ... Pentru un orator discernământul şi prudenţa sunt absolut necesare. Discernământul pe de altă parte ar strica celor care când au de ales între virtute şi viciu aleg viciul, la fel cum le-ar strica şi prudenţa, odata ce ei se dau în lucruri, a căror consecinţe nu le văd şi a căror rezultat, sunt fărădelegi din cele mai grele. Nu doar cuvintele celor înţelepţi dar şi normele bine primite spun că nimeni nu poate fi rău fără a fi vicios, iar un individ vicios niciodată nu va fi un orator.
          Nu putem lăsa fără consideraţie şi faptul că mintea poate aspira la studii nobile doar dacă este totalmente lipsită de patimi. Nu din motivul că binele şi răul nu pot coexista într-un piept... Dar din motiv că mintea antrenată într-un astfel de studiu ardoros trebuie să fie detaşată de alte griji, chiar şi de cele care nu sunt vicioase, căci doar atunci nefiind sustrasă de nimic, aceasta va rămâne devotată obiectului propriuzis. Întradevăr pasiunea pentru teatru, vânătoare, atenţia prea mare pentru gospodărit şi sol ne lipsesc de mult timp pentru studiu, ce să mai zicem atunce de ambiţii, sete de bani, invidie a căror consecinţe sunt întratât de violente că ne pot lipsi chiar şi de somn şi vise? Nimeni nu-i întradevăr, aşa de preocupat, neliniştit sfîşiat de diverse pasiuni ca o minte vicioasă. Căci, când ea pune la cale răul, devine agitată de speranţă, grijă, anxietate iar când toate sunt împlinite, este chinuită de nelinişte şi groaza unei eventuale pedepse.

Tradus din: Квинтилиан Риторические наставления(Александръ Ницольский 1834) şi The Best of the Worlds Classics Restricted to Prose Vol II

joi, 13 august 2015

Egypt Since Cromer Vol 2 de Lord Lloyd, Frânturi din Introducere

        Egiptul este tărâmul, care furnizează călătorului Englez prima impresie a orientului mijlociu, acesta ar trebui să fie insensibil pentru ca impresia să nu i se întipărească pentru totdeauna. Drumul scurt dintre corabie şi mal îl introduc instant în tabloul oriental. Lumina străină, diferită de cea de acasă , îi umple ochii, transformânduse ulterior ca prin minune în apusul colorat, ce precedează noapte armonios de liniştită a deşertului.  Mult timp după, când călătorul se va întoarce acasă, aceste imagini îi vor nelinişti constant inima şi conştiinţa.


         Totuşi, permanent am avut impresia că nu doar frumuseţea locurilor face amintirea durabilă. Există şi o altă nuanţă, care ar face un Englez ordinar, familiar cu un loc atât de străin. Este o rudenie greu de explicat - personal des mi-am pus întrebarea cât de mult lucrurile au  de a face cu trecutul Biblic însuşit la şcoală. Generaţie după generaţie, zi de zi, am auzit sau citit despre o viaţa simplă care are puţine tangeţe cu experienţa noastră, dar care după atâta studiu devine o parte din noi. Până a ajunge în Est, acest mod de a fi parea mai mult o poveste, una care devine realitate. Personajele, scenele vieţii de ţară din India, Egipt, Arabia odată văzute nu ne mai sunt străine, mai degrabă seamănă a vechi prieteni, a căror însuşiri răsar involuntar în subconştient odată revăzute.
         Aceste două lucruri probabil şi sunt izvorul bunăvoinţei simţite faţă de oamenii estici, dar totodată şi a modului greşit de a o interpreta. Este oare această rudenie cauza că în ultimii zece ani ignoranţa vizavi de Est creşte iar bunăvoinţa scade? Cu siguranţă că da. De altfel cu ceva timp în urmă cunoştinţele şi experienţa ne ghidau, iar bunăstarea crescândă ne justifica, acum însă înlocuim aceste principii cu teoriile şcoliţilor Vestici - pe drept, nu ultimile din lista doctrinelor superficiale şi neadevărate. Căci ce poate fi mai periculos ca principiile democraţiei universale, glorificată de savanţii contemporani. Ei afirmă că "autodeterminarea" este unicul criteriu; că a fi "liber şi independent" este a fi fericit. Sunt oare bine ţăranii chineji cu nou proclamata libertate şi independenţă? Poate că, democraţia curată nu e realizabilă practic pe nici un continent, iar în majoritatea statelor estice sa adeverit a fi chiar incompatibilă cu civilizaţia sau bunăstarea populaţiei. Şi cum găsim aceeaşi oameni care salută Liga Naţiunilor a cărei prerogativă, pentru a se dezvolta este, limitarea naţionalismului absolut, că impun Regatului Unit, ca în limitele jurisdicţieie sale să se opună unei astfel de extinderi, prin promovarea aceluiaşi naţionalism absolut cu orice preţ?
         Cum poate fi explicată această atitudine? Oare apare ea ca rezultat al ignoranţei şi indiferenţei? Doar un om neinstruit ar putea crede că la momentul de faţă am putea da Indiei o democraţie adevărată, una care ar avea ca fundament voia poporului. Doar ei pot insufla că India totalmente ar dori aşa o formă de guvernare şi că aceasta va fi în slujba adevăratelor ei interese. Iar dacă să luăm Palestina, doar un indiferent ar putea urmări fără indignare istoria mandatului nostru, când guvernul nu a putut furniza securitatea deplină oamenilor aflaţi sub conducerea noastră. Şi chiar dacă am ajunge a negocia posibilitatea de a ne micşora influenţa în continuare, întrebarea dacă acest pas va contribui la bunăstarea întregii populaţii, niciodată nu apare. În schimb, acuzaţii gen Regatul a mers în India doar pentru comerţ, prind teren. Totuşi greşit ar fi să spunem că masele nu-şi doresc independenţa. O vor, în circumstanţele în care sunt mereu instigaţi de agitatorii politici, care, ar fi inimaginabil să nu-şi aibă ambiţiile sale politice. Ei nu înţeleg modul în care funcţionează constituţia; la fel cum nu înţeleg fundamentele adevăratei responsabilităţi. 
         În toate aceste ţări, adevărata problemă a fost administrativă, noi însă am hotărât a o catalog drept politică. De ce? A fost oare o hipnotizare cauzată de propaganda "Autodeterminării"? sau poate am fost victime ale indiferenţei crescânde vizavi de responsabilităţile care nu se intersectau cu interesele bunăstării noastre strict materiale. Ambele ipoteze au temei de a fi examinate separat, dar impalpabila lor combinare ar putea fi format un stimul persuasiv şi viclean ce ar putea avea consecinţe grave. 
        "Autodeterminarea" este cuvântul de veghe a unei perioade istorice trecute, continuat însă a fi glorificat, fapt ce, stimulează examinarea problemelor curente strict academic, fără a cunoaşte în fond dedesubturile lor. Acestea au impus o ordine nenaturală a lucrurilor, una care poate fi menţinută doar cu forţa, cineva însă, opunânduse discret spre manifestarea ei. Ca rezultat există - frica şi incertitudine. Cât de mult mai avem a venera idoli stricaţi.