Putem cu siguranţă presupune, că Germania antică, iniţial, nu a fost populată de colonii externe formate deja ca societate. Din contra, aceasta şi-a stabilit numele şi dus existenţa, datorită reuniunilor periodice ale triburilor rătăcitoare din pădurile Herculiene.
Pe timpurile lui Tacitus (Istoric Roman 56 - 117 D.H.) Germanii încă nu aveau alfabet, deci nu cunoşteau literele şi utilitatea lor. Totodată, fără acestea, nimeni nu a putut conserva cursul propriei istorii, nu a făcut progrese considerabile în ştiinţele abstracte sau posedat cumva într-o măsură tolerabilă arta.
Fiind destituiţi de aceste lucruri, Germanii îşi petreceau existenţa în ignoranţă şi sărăcie, mod de a fi, catalogat drept "simplitate virtuoasă" de unii oratori. Se spune că Germania modernă are în jur de 2300 oraşe încojurate cu piatră, pe când pe timpurile geografului Ptolemeu aceasta încorpora 19 oraşe mici, care, putem presupune prezentau nişte fortificaţii primitive, în mijlocul pădurii, menite să adăpostească în siguranţă copii, femeile şi animalele atâta timp, cât bărbaţii erau încadraţi în luptă. Tacitus în genere afirma că Germanii nu aveau nici un oraş, detestând exemplul celor romane, asociindule mai degrabă cu nişte închisori, decât lăcaşuri pentru protejare. Fiecare barbar era liber să-şi construiască locuinţa unde dorea, adesea pledând petru locuri în apropierea unui râu, pădure sau cîmpie. Principala bogăţie a acestora erau vitele care se remarcau mai mult prin utilitate decât somptuozitate.
Dacă e să contemplăm orice naţiune barbară, caracterul trândav şi nepăsarea de viitor le fundamentează caracterul. Pe când, în orice stat civilizat, în mod normal fiecare individ este antrenat în careva procese, formânduse un ciclu închis de dependenţă mutuală. Marea parte a societăţii fiind încadrată într-un câmp al muncii constant şi util. Ceilalţi puţini, plasaţi deasupra tuturor, îşi folosesc timpul în aspiraţii la glorie şi recunoştinţă sau, pentru responsabilităţile, placerile chiar şi farsele vieţii sociale. Germanii detestau aşa ceva. Grijile familiei, gospodăritul, creşterea animalelor le reveneau pe umerii femeilor, copiilor, bătrânilor, sclavilor şi celor bolnavi. Bărbaţii apţi de luptă trândăveau, dedicânduşi timpul mâncatului şi somnului. Dar datorită naturii, aceeaşi barbari deveneau feroce şi neobosiţi dacă venea vorba de război. Spiritul apatic şi surplusul de masă simţind nevoia unei explozii violente, unui flux de senzaţii extreme, apelau la război şi pericol. Zgomotul cornului de luptă fiind ca o chemare la viaţă, ca un impuls de a pune capăt letargiei.
Guvernele civile, în forma lor rudimentară sunt nişte asociaţii voluntare create pentru apărare reciprocă. Pentru a obţine rezultatul dorit este absolut necesar ca fiecare individ să-şi supună acţiunile în interesul mulţimii. Triburile Germane erau mulţumite de un astfel de sistem primitiv dar liberal. Orice tânăr ajuns la majorat, era investit cu un scut şi o sabie, lucruri ce-i atribuiau drepturi depline în trib.
Liderul tribului era ales doar în caz de pericol iminent, iar dacă acesta era de o anvergură mai mare, mai multe triburi îşă alegeau acelaşi conducător. Cel mai curajos era numit să conducă oamenii in luptă, mai degrabă prin propriul exemplu decât prin ordine autoritare. Atribuţiile acestuia cu toate că erau limitate, rămâneau de invidiat. Ele expirau odată cu războiul, astfel încât pe timp de pace Germanii nu recunoşteau nici un lider suprem. Totuşi existau persoane ce erau peste mulţime, aceştia numinduse prinţi, ei erau aleşi după origine dar şi după merit, urmând să coordoneze justiţia şi divergenţele cu alte triburi. Mai participau sus numiţii şi la împărţirea terenurilor care avea loc anual şi după anumite criterii. Totodată, ei erau lipsiţi de dreptul de a pedepsi cu moartea, de a întemniţa, şi chiar de a lovi pe cineva. Deci cu siguranţă Germanii lipsiţi de artă, industrie şi alte îndeletniciri ce fac un popor civilizat şi-au păstrat un simţ neprihănit al onoarei şi independenţei.
Tradus din - HISTORY OF THE DECLINE AND FALL OF THE ROMAN EMPIRE by Edward Gibbon
