Plutarh, Vieți Paralele, Galba

          1. Atenianul Iphicrates socotea, că un mercenar trebuie să fie lacom după bani și plăcere - atunci, căutând surse pentru a-și stinge și îndupleca patimile, el va lupta cu mai mult curaj. Majoritatea cer însă, ca armata să fie asemeni unui corp puternic care nu-și are propriile porniri, astfel fiind supus doar voinței conducătorului. Iată de ce Paulus Emilius preluând conducerea în Macedonia și constatând că soldații sunt prea vorbăreți și curioși, amestecându-se în treburile conducătorului a dat, după cum spun, ordinul, ca fiecare să-și țină mîinile în gardă și să-și ascute sabia, iar de restul  va avea grijă el. Un comandant militar bun este oricum neputincios dacă-n armată nu există supunere și unanimitate. Platon (în „Republica”, II), observând perfect acest lucru credea, că arta de a te supune este asemeni artei de a guverna și că ambele necesită predispunere de la natură precum și educație filosofică care cultivă blândețea și iubirea de oameni astfel, foarte bine potolind obrăznicia și fervoarea excesivă. Opinia lui Platon este confirmată de o mulțime de exemple diverse, inclusiv și năpaste, abătute asupra romanilor după moartea lui Nero; luate la un loc ele trădează, că nu este nimic mai strașnic ca o forță militară pătrunsă până-n adânc de patimi obscure și barbare, atunci când ea este la putere.

           Demades după moartea lui Alexandru a comparat armata macedoniană cu un Ciclop orb, observând cât de multe mișcări dezordonate și inutilea ea face. Imperiul Roman însă trăia zguduiri și suferințe, asemeni chinurilor cântate în basme și luptei Titanilor - dezbinată în multe părți odată*, răzvrătită singură-mpotriva sa, -  nu atât din ambiția celor proclamați împărați, cât din lăcomia și desfrâul soldaților, care detronau un împărat cu ajutorul altuia, exact cum pana cu pană se dezbate. Dionis a  numit împăratul originar din Fera** care a condus  Tesalia timp de zece luni; tiranul din tragedie, luând în derâdere durata-i de cârmuire scurtă. Palatul Cezarilor, Palatin*** însă, într-o perioadă mult mai scurtă a găzduit patru împărați****, care, într-adevăr erau duși și aduși ca actorii în teatru. Și doar un singur lucru liniștea nefericiții cetățeni romani - că nu trebuia să caute răzbunare pentru cei vinovați în nenorocirile lor, căci ei singuri se stârpeau unul pe altul. Primul a gustat pe dreptate pedeapsa cel, ce a răzvrătit armata, a învățat-o să aștepte de la schimbarea Cezarului foloase, pe care singur și le promitea, astfel ponegrind și pângărind o faptă măreață, prefăcând răscoala împotriva lui Nero într-o simplă trădare.

*(Ca Titanii căzniți în Tartar) în perioada dintre domnii, anii 68-69 e.n., practic fiecare armată de hotar a imperiului, înainta propriul pretendent la tronul împărătesc.

**Aparent merge vorba de Polydorus, fratele și succesorul de scurtă durată al lui Alexandru din Fera (370 î.e.n.)

***Începând cu August împărații au început a-și construi aici case, și treptat practic tot Palatinul s-a transformat în reședință împărătească.

**** Nero, Galba, Otho, Vitellius

         2, Când situația lui Nero a devenit iremediabilă și a stat clar, că el e pe cale de a pleca în Egipt, Nymphidius Sabinus, care, după cum se spune*, ocupa împreună cu Tigellinus funcția de șef al gardei Pretoriene, a convins soldații - de parcă Nero era deja plecat din Roma - să-l proclameze pe Galba împărat, promițându-le fiecărui din gardă câte 7500 de drahme, iar celor din afara Romei câte două sute cincizeci; totuși pentru a aduna așa surse era nevoie de pus pe umerii poporului o povară cu mult mai grea decât cea de pe timpul lui Nero. Pe Nero astfel de promisiuni l-au dus la pierzanie îndată, în scurt timp l-au păgubit și pe Galba. Pe primul soldații l-au lăsat în voia sorții, sperând a obține cele promise, pe cel din urmă l-au ucis, fiindu-le înșelate speranțele, apoi, căutând un lider nou, care i-ar răsplăti din plin, și-au pierdut toate forțele în răscoale și trădări, fără a obține nimic. A povesti despre acestea amănunțit și minuțios - este sarcina istoriei, ce descrie eveniment după eveniment, dar pe lângă circumstanțele din viețile Cezarilor demne de a fi memorate nu pot trece nici eu.

Sesterț cu chipul lui Galba, sursa.

*Se enunță biografia lui Nero ce nu a ajuns până în zilele noastre. Situația lui Nero a devenit iremediabilă când după Vindex sau răsculat Galba în Spania și Clodius Macer în Africa, iar armata a refuzat să-l sprijine.

            3. Este general acceptat că Servius Sulpicius Galba a fost cea mai bogată persoană privată care a ajuns în palatul Cezarilor. Fiind descendent al Familiei Servius* el era la un nivel cu nobilii cei mai de vază, singur însă se mândrea mai mult de rudenia cu Catulus (Quintus Catulus Capitolinus), care îi întrecea pe toți contemporanii săi în slavă și demnitate morală, iar întâetatea în putere și potență o ceda benevol altora. Într-o oarecare rudenie era Galba și cu Livia, soția lui August, și datorită protecției ei a ajuns de la funcția în palatul Palatin în funcția de consul. Se spune, că el a condus foarte bine armata din Germania și a dobândit laude considerabile în postul de conducător al Africii. Însă ulterior, când a devenit împărat, simplitatea modului de viață pe care îl ducea, modestia și limitarea în cheltuieli a atras asupra lui acuzații de zgârcenie, astfel încât vorba despre dragostea lui Galba pentru ordine și dezgustul pentru excesul de cheltuieli a avut un gust amar. Nero l-a trimis guvernator în Spania - încă până a uita de frica față de oamenii ce se bucură de autoritate în Roma. Printre altele, Galba părea că are un temperament liniștit, iar vârsta înaintată impunea a crede, că comportamentu-i va fi precăutat și vigilent.

*În familia Sulpicius practic toți bărbații purtau numele de Servius

          4. Ispravnicii împărătești*, acești nelegiuiți adevărați, cu cruzime chinuiau și furau  provincia, Galba nu era în stare să ajute poporul, în schimb, dădea deschis de înțeles că împărtășește durerea și supărările locuitorilor, astfel alinând cât de cât pe cei condamnați de a fi vânduți în robie. În cinstea lui Nero se alcătuiau verseturi țepoase, care se împăștiau și cântau peste tot. Galba nu împiedica răspândirea acestora, iar la vorbele pline de nedumerire ale ispravnicilor răspundea cu deplină nepăsare. Pentru acestea locuitorii îl iubeau și mai mult. Ei au dovedit să-l cunoască pe Galba suficient de aproape, când, în al optulea an al conducerii lui, s-a ridicat împotriva lui Nero Iulius Vindex, Pretorul Galiei. Se spune, că încă până la rebeliune Galba a primit scrisori de la Vindex, la care nu a dat nici un răspuns, însă nici nu a pârât Romei, ca alți guvernatori, care au trimis scrisorile primite lui Nero, făcând astfel tot posibilul pentru a strica începuturile lui Vindex, deși ulterior au luat nemijlocit parte la răscoală, astfel recunoscând, că l-au trădat nu doar pe Vindex, dar și pe ei înșiși. Când Vindex a început războiul deschis, i-a scris lui Galba,  chemându-l a accepta conducerea, astfel întărind corpul puternic care caută un cap - să preia Galia care deja are o sută de mii de luptători înarmați și poate da mai mult. Galba și-a chemat prietenii la sfat. Unii din ei credeau că trebuie să aștepte până va fi clar cum va răspunde Roma la această răscoală. Dar Titus Vinius, căpitanul cohortei Praetoriene, fără a medita mult, a strigat: „ Care sfaturi, Galba! Doar judecând să păstrăm loialitate lui Nero sau nu, noi deja îl trădăm! Iar dacă Nero de acum înainte ne este inamic, nu trebuie ratată prietenia lui Vindex. Sau, în caz contrar, trebuie imediat să ieșim împotriva lui cu acuzații și forțe militare, din motiv că vrea să salveze Roma de tirania lui Nero, în schimb oferindu-le împărat pe tine!”.

*Procuratori, funcționarii ce se ocupau de finanțe și strângeau impozitele în caznaua privată a împăratului fiind independenți de guvernatorii locali.

           5. După acestea, Galba a stabilit ziua în care a promis a elibera o bună parte din prizonieri; vorba și zvonurile despre aceasta sau împrăștiat din timp și au adunat o mulțime de oameni ce râvneau răscoala. Nu dovedi Galba să apară pe urcuș(în fața oamenilor), cum toți într-un glas l-au proclamat împărat. Titlu de împărat Galba atunci nu l-a acceptat, enunțând o cuvântare împotriva lui Nero și deplângând pe cele mai puternice și cunoscute victime ale lui, el a căzut deacord să servească patria, numindu-se, însă, nu Cezar și nici împărat, ci conducător al senatului și poporului roman.

          Că Vindex a procedat corect și prevăzător, propunând conducerea supreme lui Galba, denotă însuși Nero. El arătă că-l disprețuiește pe Vindex și că nu-i pasă de evenimentele din Galia, dar aflând de trădarea lui Galba - aceasta a avut loc în timpul micului dejun, după baie, - a răsturnat masa. Totuși, când senatul a luat hotărârea de a-l numi pe Galba dușman, împăratul urmărind a ieși în evidență, a observat glumeț, că lui, i se deschide o perspecetivă nu rea de a scăpa de probleme financiare: în primul rând, el va prăda până la piele Galii odată ce ei vor fi liniștiți, până când însă, se putea de vândut averea lui Galba, odată ce stăpânul e calificat drept dușman al statului. Și pe bune, el a poruncit ca toate proprietățile lui Galba să fie vândute. Galba, în răspuns la acestea, a anunțat vânzarea proprietățilo lui Nero în Spania, găsind cu ușurință numeroși cumpărători.

          6. Mulți guvernatori se depărtau de Nero, practic toți luând partea lui Galba, doar Clodius Macer în Africa și conducătorul armatei germane din Galia Virginius Rufus au acționat diferit, plus, fiecare în felul lui. Codius s-a împotmolit în omoruri și jafuri, fiind clar, că, obsedat de ferocitate și lăcomie, el nu se hotărăște a ceda puterea, dar și a o ține în mâini nu e în stare; Virginius, fiind cârma uneia din cele mai bune și puternice legiuni, care nu o dată a încercat a-l proclama împărat împotriva voii lui, spunea, că singur nu va primi conducerea supremă și nu va permite nimănui să o preia decât, reieșind din voia și alegerea senatului. Deja de la sine această circumstanță îi pricinuia o neliniște simțitoare lui Galba. Când armatele lui Vindex și Virginius mai că nu cu forța și-au impus generalii - asemeni conducătorilor de car, care nu mai pot ține frâurile, - să lupte încăierându-se într-un măcel crâncen, când Vindex, pierzând morți  douăzeci de mii de Gali, s-a sinucis și au apărut zvonuri că după o astfel de biruință toți soldații, unanim, doresc ca Virginius să accepte puterea imperială, în caz contrar amenințând a trece de partea lui Nero, - atunci Galba zbuciumat cu totul i-a scris lui Virginius, propunându-i să se unească, și cu foțe comune să le păstreze romanilor patria și libertatea. Apoi el împreună cu prietenii s-a întors în orașul spaniol Colonia, petrecându-și zilele în regrete de cele întâmplate și melancolie după deprinsa inerție - în loc de a lua măcar cele mai necesare măsuri.

          7. Odată-nspre seară, la început de vară, din Roma, făcând tot drumul în șapte zile, a ajuns libertul Icelus. Aflând, că Glaba se odihnește, el în fugă s-a îndreptat spre apartamentele lui, a deschis, necătând la împotrivierea slugilor, ușa dormitorului, și intrând, a spus, că când încă Nero era în viață, când el fugise din palat, întâi armata, iar apoi și cetățenii și senatul l-au proclamat împărat pe Galba*. Curând după aceasta, continua Icelus, el a aflat de moartea lui Nero, însă nu a crezut vorbelor străine și a purces la cale doar după ce cu proprii ochi a zărit trupul neînsuflețit - această veste l-a îmbărbătat osebit pe Galba; în fața casei s-a adunat o mulțime, căreia el i-a insuflat cele mai temeinice și luminoase speranțe în viitor. Și totuși viteza cu care a călătorit Icelus, multora le trezea neîncredere. Cu două zile mai târziu însă, din lagăr a sosit Titus Vinius cu câțiva oameni și amănunțit a povestit despre hotărârile senatului. Vinius a primit în dar o funcție înaltă, iar libertului, Galba i-a dat un inel de aur**, ulterior, acesta cu numele de Marcianus Icelus, se folosea de cea mai mare putere și autoritate printre toți liberții.

* 8 iunie 68, Nero s-a sinucis a doua zi după aceasta.

** Un inel de aur era înmânat de împărații romani asemeni unui ordin decernat de conducătorii de acum. Pe vremea republicii acesta era un semn distinctiv al ordinului ecvestru.

          8. Printre altele în Roma, Nymphidius Sabinus a concentrat puterea în propriile mîini, și nu treptat, puțin câte câte puțin, ci deodată. Galba, cugeta Sabinus, este un bătrân putred, în ai lui 73 el cu greu va găsi puteri să ajungă în Roma, chiar și cu lectica, iar armatele capitalei și până erau loiale lui Sabinus, iar acum după darurile împărțite nici de auzit de nimeni altul nu vor să audă, socotindu-l pe Sabinus binefăcătorul lor, iar pe Galba datornicul lor. Fără a pierde timpul în zadar el a poruncit lui Tigellinus, tovarășul lui de funcție, să predea armele, și a început a găzdui petreceri, primind foști consuli și comandanți (drept că, invitațiile erau trimise încă din numele lui Galba), iar în lagăr*, la îndemnul lui, mulți vorbeau că, uite trebuie lui Galba să-i trimitem soli cu rugămintea de a-l numi pe Nymphidius unicul și irevocabilul conducător al curții. La sporirea puterii și influenței lui Nymphidius a contribuit și senatul, care, dându-i titlul de „binefăcător”, se întrunea zilnic la ușile casei lui, oferindu-i dreptul de a propune și aproba orice decizie a senatului, acest lucru i-a întărit și mai tare obrăznicia și samavolnicia, astfel, foarte curând el fiind detestat și temut chiar de cei care se lingușeau pe lângă el. Când consulii** au însărcinat câțiva robi statali să ducă împăratului ordinile primite și le-au înmânat așa numitele carte duble***, sigilate cu pecete consulară pentru ca cârmuitorii orașelor să nu rețină solii, ci iute să le schimbe trăsurile și caii - Sabinus s-a mâniat strașnic că nu au folosit - nici pecetea lui, nici soldații, și chiar se spune, că se consulta cu apropiații cum să pedepsească pe „vinovați”, pentru ca mai apoi însă, ascultând scuzele și rugile lor să-și schimbe mânia în milă. Căutând aprobarea poporului, el nu îl stopa brutal să nimicească oricare apropiat al lui Nero nimerit în mîinile mulțimii. Pe Spicillus gladiatorul, l-au aruncat sub statuia lui Nero care o târau prin forum, pisându-l, pe Aponius, unul din informatori, l-au zvârlit pe pământ călcându-l cu carele în care se încarcă pietrele, pe mulți i-au sfâșiat în bucăți, pe unii chiar fără nici o vină, astfel Mauriscus senatorul ce se bucura de mare și bine meritat respect, a observat în senat: „Mă tem, că curând să nu regretăm de Nero”.

* În lagărul praetorienilor

**Merge vorba de Silius Italicus (Consul, orator și poet cunoscut pentru poema Punica) și Publius Galerius Trachalus

*** Prezintă două plăcuțe puse împreună și sigilate cu pecete - în greacă diplomata. Semnifică un fel de mandat, ce vine din partea conducerii și presupune o recomandare, oferire de careva beneficii posesorului

         9. Astfel Nymphidius se îndrepta tot mai aproape de țintă și de aceea deloc nu stăruia să dezmintă zvonuriloe că chipurile el este fiul lui Gaius Cezar, care a domnit după Tiberius. Întradevăr, când Gaius era încă adolescent, părea că era apropiat cu mama lui Nymphidius, care, avea o înfățișare plăcută și a fost născută din libertul lui Cezar numit Callisto și o oarecare cusătoreasă care lucra cu ziua. Dar, mai degrabă că, relația ei cu Cezar se referă la un timp mai târziu ca nașterea lui Nymphidius, tatăl căruia mai des se credea a fi gladiatorul Martianus. Nymphidia fiind atrasă de slava răsunătoare a acestuia s-a îndrăgostit de el și, judecând după asemănarea exterioară, Nymphidius și Martianus, întradevăr, aveau legătură de sânge. Pe Nymphidia el, totuși, o accepta drept mamă, printre altele, înfățișând detronarea lui Nero ca merit exclusiv al său, el toate premiile primite - și onoruri și bogății și pe Sparus, iubitul lui Nero, după care a trimis încă stând lângă focul funerar, când corpul împăratului încă mai ardea, și cu care dormea, tratându-l ca pe o soție legitimă, numind-o  Poppaea, - le socotea insuficiente și treptat își croia drum spre puterea împărătească. O parte din pașii în această direcție el îi întreprindea în Roma singur, o parte cu ajutorul prietenilor, careva femei de rang înalt și senatori contribuiau tainic și ei, ba chiar pe un adept al său, Gellianus, la trimis în Spania ca iscoadă.

          10. Totuși lui Galba, după moartea lui Nero, lucrurile îi mergeau cât se poate de bine. Adevărat că, Virginius Rufus cu ezitările sale îi tot pricinuia bătăi de cap: stând în fruntea unei armate numeroase și foarte curajoase, el, puterii sale a adăugit și slava victoriei împotriva lui Vindex, și suplimentar a liniștit și cucerit Galia, care prezintă o parte semnificativă a imperiului Roman, dare care totalmente era cuprinsă de răscoală. Galba se temea ca Virginius să nu asculte în sfârșit glasul celor cel chemau să preia puterea. Întradevăr, nu exista atunci un nume mai răsunător și o slavă mai strălucitoare, căci truda și meritele lui Virginius au adus Romei scăparea de tiranie și război cu galii. El însă rămânea fidel deciziei sale inițiale și stăruitor recunoștea dreptul de a alege împăratul doar după senat, măcar că, în lagăr când au aflat de moartea lui Nero, nu doar soldații s-au adresat insisten lui Virginius cu aceeași rugăminte, dar și unul din tribunii militar aflat în cortul conducătorului și-a scos sabia din teacă și a strigat: „Sau primești puterea, sau sabia în piept!” După ce Fabius Valens, comandantul unei legiuni, primul și-a pus oamenii să jure credință lui Galba și din Roma a venit scrisoarea cu deciziile senatului, Virginius, măcar că cu greu dar și-a convins luptătorii să-l recunoască pe Galba împărat. Singur el cu bucurie a primit succesorul numit de Galba, Hordeonius Flaccus, i-a transmis armata și ieșind în întâmpinarea împăratului, care era deja aproape s-a alăturat escortei lui. L-au primit pe el fără careva ostilități dar și fără mari onoruri; prima se datorează faptului că Galba însuși se temea puțin de el, a doua  - apropiaților lui, și în mare parte lui Titus Vinius care îl invidia pe Virginius și socotea că la umilit, dar fără a-și da seama, aceștia l-au ajutat, înlăturându-l din lupte, ei l-au lipsit de frământări și nenorociri, care au trecut pe caput altor comandați și l-au păstrat pentru o viață liniștită și o bătrânețe plină de pace și ocupații tihnite.

          11. În apropiere de orașul galic Narbo, Galba a fost întâlnit de trimișii senatului, care l-au salutat și rugat să apară mai repede în fața poporului roman, care poftește să-și vadă împăratul. El a primit senatorii în cel mai blând mod posibil, a vorbit cu ei prietenos și simplu, iar la ospățul organizat, nu s-a folosit de nimic din abundența de vase regești, și de nimeni din multitudinea de slugi trimise de Nymphidius din palatul lui Nero - totul de la ospăț îi aparținea lui, iar acest lucru îndată i-a adus laude și slava unui om destoinic, care stă mai presus de ispite și vanitate. Însă modestia nobilă și curtenia manifestată, Vinius a putut-o înfățișa drept lașitate și artificiu egoist de a măguli mulțimea, care singură nu se socoate demnă de măreție, și l-a convins pe Galba să se folosească de bogățiile lui Nero, iar primind oaspeții , să nu ascundă de ochii lor luxul regesc. Odată cu acestea devenea clar, că bătrânul, încet cu încet, cade sub influența lui Vinius.

           12. Acest Vinius era așa de lăcomos, ca nimeni altul pe lume, și strașnic de pofticios, lucru ce-l împingea câteodată la crime. Astfel, fiind încă tânăr, slujind sub începutul lui Calvisius Sabinus și participând pentru prima dată la o companie, el, noaptea a aduso-n lagăr pe soția lui Sabinus, o femeie desfrânată și destrăbălată, învelind-o într-o mantie soldățească s-a cuplat cu ea chiar în fața cortului comandantului - în locul, pe care romanii îl numesc principia*. Pentru aceasta Caius Cezar l-a întemnițat. Dar Vinius a avut noroc - Caius a decedat, și el a ieșit la libertate. Odată, luând prânzul la împăratul Claudius, el a furat o cupă de argint. Împăratul a aflat despre aceasta și a doua zi l-a invitat din nou la prânz, iar slugilor le-a poruncit; când v-a veni, să-i aducă și pună în față tacâmuri nu din argint, ci toate până la ultimul din lut. Astfel, datorită cumpătării și iubirii de glume, Vinius a fost socotit mai degrabă demn de râsete, decât de mânie. Dar, ceea ce își permitea să facă în goana după avuție pe timpul când Galba era la cheremul lui, folosindu-se de o putere imensă, a stat motiv nu de glume, ci începutul unor evenimente cu adevărat tragice și nefericite.

*Locul unde era situat altarul zeilor și steagurile de lupta, se considera un loc sacru.

           13. Odată ce s-a întors trimisul lui Nymphidius de la Galba, Gellanius, s-a aflat că căpetenia curții și strajei a fost numit Cornelius Laco și că cu totul orânduește Vinius. Gellanius nu a putut vorbi cu Galba ochi la ochi, ba nici măcar să se apropie de el, odată ce toți îl priveau cu neîncredere și suspiciune. Auzindu-le pe toate, Nymphidius s-a tulburat pe bune. Adunând conducătorii armatei, el le-a vorbit că Galba-i un bătrân blând și moale, care practic nu-i în stare să cugete rațional, iar Vinius și Laco îl folosesc cum vor. De aceea, înainte ca ei să agonisească putere, precum cea a lui Tigellinus, trebuie trimiși soli împăratului care să-i insufle că, îndepărtând din apropierea sa doar pe acești doi, el va deveni pentru toți și mai plăcut și prețuit. Cuvântarea lui Nymphidius nu a impresionat pe nimeni, căci părea straniu și stupid să sfătui un împărat în vârstă, asemeni unui băiețel care tocmai a aflat gustul puterii și să-i impui alegerea prietenilor. Atunci Nymphidius a ales alt mod de a acționa, și a încercat a-l speria pe Galba. Ba el scria că în Roma totu-i instabil și plin de ostilități ascunse, ba că Clodius Macer reține vasele cu grâne din Africa, apoi, că legiunile germanice se revoltă și că noutăți similare ajung din Siria și Iudeea. Galba însă, nu atrăgea mare atenție scrisorilor lui și nu avea încredere în ele, atunci, Nymphidius a hotărât a lovi primul. Drept că, Clodius Celsus din Antiohia, un om chibzuit și un prieten adevărat, îl îndemna să nu o facă, asigurându-l, că nici un cartier roman, nu-l va numi pe Nymphidius împărat. Mulți însă îl luau în derâdere pe Galba, în special Mithridates din Pontus, care luând în râs pleșul și ridurile acestuia, spunea: „Acum el încă înseamnă ceva pentru romani, dar lăsații să-l vadă cu proprii ochi - și ei îndată vor întelege, că Galba, v-a purta rușinea veșnică a acelor zile în care a fost Cezar”

           14. Așa deci, s-a hotărât ca în jur de jumătate de noapte Nymphidius, să fie adus în lagăr și proclamat împărat. Însă seara, primul din tribuni, Antonius Honoratus, și-a adunat soldații și a început a dojeni și pe sine și pe ei, pentru că într-un interval de timp scurt ei așa de des și radical și-au schimbat calea, fără nici un tolc și sens, nici măcar căutând ceva mai bun, de parcă un duh rău îi mână de la trădare la trădare, „Inițial - continua el - am avut temei - fărădelegile lui Nero. Însă acum, fiind gata al trăda pe Galba, îl putem oare acuza de ucidere de mamă și soție, vom spune din nou, că roșeam de rușine pentru împăratul nostru care evolua în teatru? De altfel, noi și pe Nero, necătând la toate, nu l-am fi lăsat, doar că Nymphidius ne-a insuflat, că el singur ne-a lepădat fugind în Egipt. Oare alături de Nero îl vom jertfi și pe Galba, oare, alegându-l Cezar pe fiul Nymphidiei, vom ucide ruda Liviei , cum am ucis deja fiul Agrippinei? Sau din contra, îl vom pedepsi după merite pe Nymphidius și vom fi răzbunătorii lui Nero și apărătorii adevărați ai lui Galba”. Luptătorii unanim au susținut opinia tribunului său, iar apoi au mers la ceilalți soldați înduplecându-i să rămână loiali împăratului. O bună parte din lagăr a trecut de partea lor, au răsunat strigăte, și Nymphidius, poate că, cum spun unii, imaginând că soldații deja îl cheamă, poate că grăbindu-se a predispune către sine pe cei ce murmurau și șovăiau, s-a pornit înainte în lumina făcliilor, luând cu el sulul cu cuvântarea scrisă pentru el de Cingonius Varro și pe care a învățat-o pe de rost, pentru a o spune în fața soldaților. Văzând porțile încuiate, iar pe ziduri o mulțime de oameni înarmați, el s-a speriat, dar totuși s-a apropiat și a întrebat,ce s-a întâmplat și cine a ordonat să se ridice armele. Toți, într-un glas au răspuns, că-l recunosc împărat doar pe Galba, și Nymphidius, exprimând aprobare, s-a alăturat strigătelor comune și a poruncit supușilor săi să facă același lucru. Totuși, îndată ce portarii l-au lăsat să intre cu o mică grupă din însoțitori, în el a zburat o suliță. Sulița s-a înfipt în scutul cu care a dovedit să-l acopere Septimius, în același timp însă alți luptători s-au aruncat asupra lui cu săbiile, Nymphidius a dat să fugă, dar a fost ajuns într-o căsuță soldățească și ucis. Trupul său a fost scos într-un loc deschis și îngrădit, iar a doua zi expus pentru orice doritor de a vedea tabloul.

         15. Primind vestea despre moartea lui Nymphidius, Galba a poruncit să fie executați toți complicii care încă nu s-au sinucis singuri. Printre căzuți erau Cingonius Varro, care i-a scris lui Nymphidius cuvântarea și Mithridates din Pontus. Romanii socoteau că, trimițând la moarte fără judecată oameni deloc anonimi, împăratul proceda dacă nu contrar justeții, atunci, cel puțin, ilegal și din proprie voință. Toți așteptau un alt mod de guvernare, înșelați, - cum se întâmplă mereu, - de vorbe răsunătoare enunțate la început. Dezamăgirea s-a făcut și mai amară, când ordin de a muri a primit Petronius Turpilianus, fost consul și adept neschimbat al lui Nero. Adevărat, când Galba cu ajutorul lui Trebonianus l-a ucis pe Macer în Africa și, cu ajutorul lui Valens pe Fonteius în Germania, el putea măcar să  facă trimitere la faptul că, se temea de acești oameni care erau înarmați și stăteau în fruntea unor oști puternice. Dar de a asculta scuzele lui Turpilianus, un bătrân neajutorat și neănarmat, nu încurca nimic, dacă omul care promitea moderare și blândețe, avea de gând să-și confirme cuvintele cu fapte! Astfel de reproșuri merită faptele lui.

          Când până la Roma rămase 25 de stadii, împăratul fu oprit de o mulțime agitată și gălăgioasă de vâslași, pe care Nero i-a strâns într-o legiune și i-a declarat soldați*; la moment, ei râvneau ca titlu de soldați să le fie confirmat, astfel, cei ce întâlneau împăratul nu-l puteau nici a-l vedea nici a-i auzi glasul ce se pierdea în strigătele vâslașilor ce cereau drapel și lagăr. Galba le-a poruncit să vină pentru a discuta situația altă dată, ei însă primid amânarea drept refuz s-au mâniat, și necontenind a striga, au urmat împăratul, unii chiar dezgolindu-și săbiile. Atunci, Galba a poruncit călăreților să lovească în ei; rezistență nimeni din rebeli nu opuse, unii fiind uciși pe loc, alții ajunși din fugă, astfel înfățisând un semn rău și sinistru lui Galba, care intra în capitală peste cadavre, după un măcel strașnic. Și dacă până acum, erau oameni ce se atârnau cu neglijare față de împărat, acum el insufla tuturor teamă și freamăt.

*Vâslașii erau cu o treaptă mai jos ca soldații, de aceea ei se temeau de a-și pierde statutul obținut.

            16. El a vrut să arate, că risipa lui Nero și dărnicia fără limite s-au terminat, dar totodată, din câte se poate de judecat, a întrecut limitele decenței. De exemplu când Canus, cânta în timpul cinei la flaut (Canus era un muzician cunoscut), Galba l-a ascultat binevoitor și l-a lăudat, apoi a poruncit să i se aducă lădița, a scos din ea câțiva galbeni și i-a înmânat zicând: ”Aceștia ții dăruiesc din banii proprii, nu din hazna”. Cadourile, pe care Nero le-a făcut actorilor și luptătorilor, a ordonat cu strictețe să se ceară înapoi, lăsând posesorilor doar a zecea parte, dar cum primea înapoi foarte puțin - toți doar erau oameni ușuratici, adevărați satiri, darurile primite  dovedind a li se scurge printre degete, - a început a căuta pe cei ce au cumpărat de la ultimii ceva sau mai simplu, lua și obliga toate lucrurile găsite să fie întoarse în hazna. Căutările nu aveau capăt și au atins un cerc tot mai larg de oameni, astfel încât de împărat vorbeau cu dispreț, iar asupra lui Vinius sau abătut și invidia și ura, căci ațâțând statul să fie chițibușar și zgârcit față de proprii supuși, el singur nu se limita în nimic, își atribuia și vindea totul laolaltă. Hesiod învață (în „Munci și Zile”):

Bea în voie, când se-ncepe și termină butoiul,

și Vinius, înțelegând, că Galba-i bătrân și slab, se grăbea să profite de norocul care se-ncepea și termina concomitent.

          17. Vinius, îi pricinuia rău bătrânului nu doar prin faptul că administra rău treburile de primă importanță, ci și prin stăruința de a defaima hotărârile corecte ale împăratului, sau, chiar prin împiedicarea executării lor. Așa a fost cu pedepsirea acoliților lui Nero. Mulți din acești nelegiuiți - inclusiv Helius, Polyklietus, Petinus, Patrobius - Galba a ordonat să fie căzniți, iar când ei erau duși prin forum, poporul aplauda, aclamând, că această procesiune-i frumoasă și plăcută zeilor, dar că atât zeii cât și oamenii cer alăturarea către aceștia a învățătorului și mentorului tiraniei - Tigellinus. Însă acest om destoinic a dovedit din timp, prin avansuri generoase*, să-și procure protecția lui Vinius. Apoi a murit Turpilianus, fiind încojurat de vrajbă, din motiv că, necătând la toate viciile împăratului, niciodată nu l-a trădat și nu a nutrit ură față de el - a murit, măcar că singur nu a participat la nici o crimă majoră, pe când celălalt, care inițial l-a transformat pe Nero într-un răufăcător (Tigellinus se are în vedere) ce merită moartea, aducându-l la o astfel de stare l-a lăsat și trădat, a supraviețuit, astfel demonstrând că pentru Vinius nu există nimic irealizabil și că mituindu-l, poți conta sigur pe câștig. Nu exista lucru mai râvnit de poporul roman ca procesiunea lui Tigellinus spre caznă, și în toate teatrele și stadioanele nu încetau strigătele, ce cereau predarea acestuia în mîinile călăilor, până împăratul, într-un ordin special, și-a arătat romanilor nemulțumirea, enunțând, că Tigellinus este bolnav incurabil și se află în pragul morții, astfel sfătuind a nu înăspri domnitorul și a nu transforma puterea-i în tiranie. După acestea, în bătaie de joc față de popor și dezamăgirea acestuia, Tigellinus a adus jertfă de mulțumire zeilor și a organizat un pir măreț, iar Vinius, îndată de la masa împăratului s-a dus la el în fruntea unei gaște de prieteni. Împreună cu Vinius era fiica lui văduvită, și Tigellinus, ridicând paharul pentru sănătatea ei i-a cadonat două sute cincizeci de mii de drahme, apoi a ordonat concubinei sale principale să-și scoată de la gât colierul și să-l îmbrace pe gâtul ei. Prețul acestui accesoriu, era, după cum se spune, cincizeci de mii de drahme.

*Vinius s-a căsătorit cu fiica lui Tigellinus, care era văduvă cu o zestre impunătoare.

           18. Atunci deja și acțiunile cugetate ale împăratului erau tratate ca negative, ca de exemplu, răsplătirea galilor ce s-au răsculat sub conducerea lui Vindex. Toți socoteau, că micșorarea impozitelor și drepturile civile nu sunt rezultatul iubirii de oameni a împăratului, ci a coruptibilității lui Vinius. Poporul s-a umplut de dușmănie față de conducerea lui Galba, soldații însă, măcar că nu primeau darurile promise se linișteau cu speranța, că chiar dacă nu tot, măcar ceva ce primeau pe timpul lui Nero, noul împărat le va plăti. Însă când a flat că ei cârtesc, Galba, și-a spus cuvântul demn de măreția împăratului, și anume-că s-a obișnuit să înroleze, nu să cumpere soldații; aceștia s-au aprins cu ură neliniștită și stașnică: căci Galba, li se părea, că nu doar i-a mințit, dar a și stabilit un fel de lege dănd exemplu urmașilor săi.

          Totuși în Roma nemulțumirea rămânea ascunsă, prezența lui Galba și rămășițele de respect față de el, stăvileau și opreau porinirile de revoltă, și cum motive directe pentru răsturnare nu existau, - de bine sau rău acest lucru inhiba ostilitatea soldaților. Oastea Germană însă, care a fost condusă de Virginius, iar acum de Flaccus, socotea că merită o răsplată pe măsură pentru câștigul împotriva lui Vindex, iar neprimind-o, rămânea surdă față de asigurările conducătorilor. Pe Flaccus, din cauza podagrei acute și lipsei de experiență, nu-l luau în seamă. Odată la jocuri, când tribunii militari și centurionii, după obiceiul primit, au enunțat urări de fericire împăratului Galba, soldații dintâi au ridicat o zarvă nemaipomenită, iar când aceștia au repetat urările, au început a striga în răspuns: „Dacă el o merită!”.

          19. Astfel de obrăznicii își permiteau și legioanele aflate sub conducerea lui Tigellinus*, și comandanții îi raportau lui Galba despre acestea. Împăratul era speriat, socotind, că cauza disprețului din partea soldaților - era nu doar vârsta înaintată, dar și lipsa copiilor, atunci el a gândit să înfieze un tânăr dintr-o familie nobilă și să-l numească succesor. Trăia în Roma un oarecare Marcus Otho, om din familie ilustră, dar încă din copilărie destrăbălat până la extreme de lux și goana după plăceri. La fel cum Homer îl numește pe Alexandru „soțul Elenei cu păr auriu”** , preamărindu-l cu slava soției, căci cu nimic atlceva Paris slăvit nu a fost, la fel și depsre Otho au început a vorbi în Roma, datorită căsătoriei cu Poppaea. Poppaea era soția lui Crispinus, când ea s-a îndrăgostit de Nero, și, încă nepierzându-și rușinea față de propria soție***  și frica față de maică-sa, în taină l-a trimis la ea pe Otho. Cu împăratul pe Otho îl lega o prietenie strânsă, desfrâul și risipa, el des glumea pe seama zgârceniei și meschinăriei  prietenului său - spre marea plăcere a lui Nero. Se spune, că odată Nero se parfuma cu miresme scumpe, totodată stropindu-l și pe Otho; ziua următoare când Otho îl primea pe împărat la el, pe neașteptate din toate părțile au înaintat tuburi de aur și argint, și din ele abundent, asemeni apei, au împroșcat miresme. Totuși să ne întoarcem la Poppae. Ademenind-o cu speranțe la favorizarea lui Nero și dintâi pervertind-o singur, iar apoi prezentând-o împăratului, Otho a convins-o să plece de la soț, iar când ea a intrat ca soție în casa lui, nu a vrut să se satisfacă doar cu o jumătate, și cu mare nedorință îi ceda lui Nero jumătatea lui. Pe Poppae această gelozie, cum spun, nu o deranja deloc; povestesc chiar că, ea încuia ușile în fața lui Nero, când Otho nu era în oraș, poate pentru a limita pasiunea de îndestulare, poate, cum spun alții, fiind împovărată de relația cu Nero, dar din desfrâul său nefiind capabilă a refuza relațiile amoroase. Otho era la un pas de moarte, și părea incredibil, că împăratul, omorând pentru căsătoria cu Poppaea pe sora și soția sa, pe Otho l-a cruțat.

* Probabil este o greșeală de tipar căci se are în vedere Vitellius   

** Iliada III

*** Se are în vedere Claudia Octavia

          20. Treaba-i în faput, că prieten și apărător lui Otho era Seneca, și, cedând rugilor lui, Nero și-a trimis rivalul ca guvernator în Lusitania, la malul oceanului. Conducător Otho era moale și cu popoarele supuse trăia în înțelegere, căci știa, că guvernarea sa - nu-i altceva decât un exil onorabil. Când Galba s-a răsculat, el primul din guvernatori s-a alăturat lui, a adus toate cupele și mesele de aur și argint pe care le avea, pentru ca noul împărat să bată monede din ele, i-a cadonat robi, învățați să slujească unui conducător înalt. Și în restul lucrurilor Otho era loial lui Galba, demonstrând prin fapte, că nimănui nu-i cedează în experiență și capacitatea de a ocârmui. Multe zile la rând, pe parcursul întregului drum, el mergea cu împăratul într-o trăsură. În aceeași călătorie comună, el a putut câștiga atașamentul lui Vinius - cu maniere amiabile și cadouri, dar în primul rând, cu faptul, că în orice circumstanțe îi ceda întâetatea. În așa fel, cu ajutorul lui Vinius, el a ocupat cu tărie al doilea loc, având în același timp un avantaj foarte important: el nimănui nu-i trezea invidie sau mânie, pentru că ajuta gratuit pe fiecare ce-i cerea ajutor și era cu fiecare prietenos și binevoitor. Cea mai mare atenție el o acorda soldaților, pe mulți ajutându-i a obține funcții de conducere, apelând cu rugi nemijlocit la împărat, la Vinius sau la liberții Icelus și Asiaticus, care aveau o putere impunătoare la curte. De fiecare dată când Otho îl primea pe Galba, el mituia cohorta de patrulare, oferind soldaților câte un galben, și, prefăcându-se, de parcă cinstește împăratul, în realitate îl mințea atrăgând armata de partea sa.

          21. Când Galba a început a se gândi pe cine să-l aleagă succesor, Vinius la propus pe Otho, și în acest caz, totuși, acționând în propriul interes: el vroia să-și mărite fata și a scos din Otho promosiunea de a se căsători dacă Galba îl va numi succesorul său. Însă Galba spunea, și cu acțiunile sale dădea de înțeles, că pune binele comun mai presus de propriile interese și vrea să înfieze nu pe cel, ce va fi mai plăcut lui, dar pe cel ce va aduce cel mai mult folos Romei. Mie mi se pare, că el puțin probabil l-ar alge pe Otho chiar și moștenitor al averii sale, știind că acesta-i un desfrânat și risipă, ce are cincizeci de milioane datorii (de sesterții). În orice caz, pe Vinius el l-a ascultat tăcut și cumpătat iar îndeplinirea testamentului a amânat-o. După, s-a numit pe sine și pe Vinius consul; totuși, se aștepta că la început de an va fi desemnat în sfârșit succesorul, soldații, dintre toți preferându-l pe Otho.

          22. Dar cât el întârzia și cugeta, în legiunile germane s-a stârnit o răscoală. Toate oștile îl urau pe Galba, care așa și nu le-a dat premiul promis. Soldații din Germania, aveau conturi osebite cu el: ei îi imputau împăratului și demisia rușinoasă a lui Virginius Rufus și răsplata care au primit-o galii ce au luptat împreună cu ei, pe când pe toți care nu l-au susținut pe Vindex au fost pedepsiți, și în genere atașamentul față de Vindex  - doar lui  îi este recunoscător Galba, doar lui îi acordă onoruri postume, în cinstea lui aduc jertfe din numele statului, de parcă doar cu ajutorul lui a ajuns împăratul romanilor. Astfel de vorbe răsunau deja deschis în lagăr, când a venit data de întâi a primei luni (anul 69 e.n.), pe care romanii o numesc Calendae Januariae, Flaccus a adunat soldații pentru ca în modul cuvenit să-i aducă la jurământul credinței față de împărat, ei însă s-au repezit la imaginile cu Glaba, le-au aruncat jos, iar apoi, jurând credință senatului și poporului roman, au plecat. Conducătorii s-au speriat, temându-se că nesupunerea să nu ducă la răscoală. Și iată unul din ei spuse celorlalți: „Ce se îmtâmplă cu noi prieteni? Noi și un conducător nou nu alegem, și pe cel curent îl respingem, de parcă nu doar pe Galba, dar oricare Domn și oricare conducere nu dorim a o accepta! Desigur, de Flaccus Hordeonius nici vorbă nu poate fi - el este o umbră patetică a lui Galba, nu mai mult, însă la dinstanță de o zi de noi se află Vitellius - conducătorul celeilalte părți a Germaniei. Tatăl lui* a fost cenzor și de trei ori consul și cum nu ai da a condus împreună cu Claudius, iar el, prin propria sărăcie, pe care unii o condamnă, demonstrează strălucit, onestitatea și cumsecădenia sa. Haideți să-l proclamăm pe el împărat și să arătăm lumii întregi, că putem alege împărații mai bine ca spaniolii și lusitanii”.

          Cine agrea această propunere cine nu, între timp un stegar pe ascuns a ieșit după poartă și noaptea la înștiințat pe Vitellius, la care se adunase muți oaspeți, de cele îmâmplate. Știrea s-a răspândit iute prin toată armata, primul a fost Fabius Valens, conducătorul unei legiuni (prima legiune din Germania de jos), care s-a înfățișat a doua zi în fruntea unei trupe mari de cavalerie și l-a salutat pe Vitellius, numindu-l împărat. Până atunci Vitellius respingea cu hotărâre această onoare, însă, cum spun, el s-a înfățișat soldaților îndată după prânz, îngrelat de mâncare și vin, și a stat deacord de a primi numele de Germanicus, refuzând a accepta și această dată titlul de Cezar. Supunere ordinelor împăratului Vitellius a jurat și armata lui Flaccus, care îndată și-a uitat minunatul și democraticul jurământ dat senatului.

*Lucius Vitellius consul în anii 34,43 și 47 e.n., un politic și diplomat foarte cunoscut.

          23. Astfel Vitellius a fost proclamat împărat. Aflând de răsturnarea din Germania, Glaba nu a mai zăbovit cu adopția. Lui îi era cunoscut, că unii din prietenii lui, nu mulți, îl susțin pe Dalabella, iar restul pe Otho, el însă nu-l aproba, nici pe unul, nici pe altul. Și iată că pe neașteptate,fără a anunța pe cineva, el trimite după Piso, fiul lui Crassus și Scribonia, care au fost căzniți de Nero - un tânăr, de natură înzestrat cu virtuți morale și slăvit îndeosebi pentru puritate și un mod de viață sever. Apoi el a plecat în lagăr și l-a proclamat pe Piso Cezar și succesorul său. Însă pe parcursul întregului drum de la Platin, pe el îl însoțeau semne cerești groaznice, când el s-a adresat soldaților, iar apoi a început a-și citi cuvântarea, a bătut tunetul, au strălucit fulgere, s-a pornit o ploaie torențială și asupra lagărului și a orașului s-a așezat o ceață că fiecare a înțeles: cele ce au loc nu sunt pe placul zeilor și adopția lui Piso nu va sluji binelui Romei. Cețos era și în inimile soldaților, căci și acum ei nu au primit nici un cadou.

          Privindu-i fața lui Piso și ascultându-i glasul, cei prezenți se mirau, cât de calm - însă deloc indiferent primește el așa un dar măreț; dimpotrivă pe înfățișarea lui Otho se vedea clar, cu câtă amărăciune, cu câte mânie și-a întâlnit spulberarea propriilor nădăjduiri. Doar el era socotit cel mai demn din pretendenții la acest măreț titlu, și era aproape de a-l primi, și de aceea, fiind lipsit de el, credea acest lucru un semn sigur al antipatiei și dușmăniei lui Galba. El deja nu mai era liniștit de viitorul său; temându-se de Piso, blestemându-l pe Galva și fiind foarte indignat de Vinius, el a plecat acasă plin de multe și diferite sentimente, căci să refuze la speranțele sale nu-i dădeau ghicitorii și caldeenii(ghicitori, astrologi) care mereu îl înconjurau. Stăruia în special Ptolemaeus, care amintea de prezicerile sale, că Nero pe Otho nu-l va ucide, ci singur va deceda primul, iar Otho va trăi mai mult conducând romanii și astfel că prima jumătate a prezicerii s-a împlinit, acesta îl chema să nu-și piardă credința și în a adoua parte a ei. Totuși mai mult îl stârneau pe Otho cei, care îi împărtășeau durerea și supărarea, socotind, că Galba nu l-a răsplătit pe merite. Lui i se alăturau, cu el se solidarizau Tigellinus și Nymphidius, care înainte erau înconjurați de onoare, iar acum sunt respinși și umiliți.

           24. Din ultimii făceau parte Veturius și Barbius, unul era Optio (ajutorul centurionului) altul tesserarius (ajutorul lui Optio). Lor li sa alăturat libertul lui Otho Onomastus, și în trei, nejelind bani, umblau prin lagăr și mituiau soldații, care și așa erau razvrătiți până-n măduva oaselor și căutau doar pretext pentru o nouă trădare. Asta e, căci să ruinezi spiritul unei armate sănătoase în patru zile este imposibil, de altfel atât timp desparte înfierea de omor: în a șasea zi după înfiere (15 ianuarie 69, a optsprezecea zi înainte de Calende - prima zi a lunii, după romani ) Galba și Piso au fost uciși.

          Dis de dimineață în acea zi Galba în prezența prietenilor aducea jertfe în Palatin, și doar haruspiciu Umbricius a luat măruntaiele animalului jertfit și le-a examinat, îndată, și fără ocolișuri a anunțat, că vede semn al unei mari încurcături și primejdii, care-n mod viclean amenință viața împăratului - zeul parcă singurl îl preda pe Otho, care stătea în spate și asculta atent fiecare cuvânt al haruspiciului, în mîinile lui Galba. Otho s-a speriat și a stat palid de frică ca un mort, atunci a apărut Onomastus și i-a spus că au venit constructorii și îl așteaptă acasă. Acesta era semnul după care Otho trebuia imediat să meargă către soldați. Așa deci el invocă, că și-a cumpărat o casă veche și vrea să arate vânzătorului locurile care-l neliniștesc, iar apoi prin așa numita casă a lui Tiberius merge în forum la coloana de aur*, către care duc toate drumurile Italiei.

Reconstrucția Palatului Palatin, Sursa

* O parte din complexul palatului Palatin, și anume coloana de aur, a fost instalată la porunca lui August în forum, în fața templului lui Saturn ca sfârșit al tutoror drumurilor ce duc în Roma, pe el fiind indicate distanțele până la cele mai importante orașe Italiene.

          25. Numărul celor ce l-au întâlnit și salutat acolo, nu depășește, după cum spun, douăzeci și trei. Otho s-a stingherit, măcar că, fiind fizic moleșit, nu avea un spirit slab, ci se evidenția prin hotărâre și prin faptul că în fața pericolelor nu ceda. Totuși cei prezenți nu i-au permis să fugă. Dezgolindu-și săbiile ei au înconjurat lectica și au poruncit să se meargă mai departe, iar Otho, strigând, că-i sortit pieirii, a început a-i goni pe cei ce-l duceau. Câțiva trecători, i-au auzit strigătele, dar mai degrabă erau mirați decât alarmați, văzând numărul mic de participanți la acest exercițiu. Totuși, cât era dus prin forum, la cei prezenți s-au adăugat tot atâțea oamni, și se mai adăugau alții, în grupe câte trei patru oameni, în sfârșit toți împreună s-au întors înapoi spre lagăr, proclamându-l pe Otho Cezar și îndreptând săbiile dezgolite spre cer. Șeful gărzii în acea zi era tribunul Martialis; se spune, că el nu știa nimic de complot, dar așa de tare s-a speriat, că l-a lăsat pe Otho să intre în lagăr, iar acolo nimeni nu i-a opus rezistență, căci cei care nu luau parte la complot, erau câte unu, câte doi înconjurați de urzitori (care special se țineau împreună) și inițial se supunea amenințărilor, iar apoi convingerilor, și urmau exemplul tovarășilor.

          De cele întâmplate i-a fost raportat imediat lui Galba la Palatin. Horuspiciu încă nu plecase, și măruntaiele animalului jertfit erau încă în mîinile lui, astfel încât cei mai puțin credincioși erau frapați și mirați de materializarea semnului dumnezeiesc. Mulțimea pestriță s-a îndreptat din forum spre palat, Vinius, Laco și câțiva liberți și-au dezgolit săbiile și s-au pus lângă Galba iar Piso a intrat în tratative cu garda palatului. În așa numita portică a lui Vipsanius era concentrată legiunea Ilirică; pentru a asigura suportul acestor soldați la ei a fost trimis Marius Celsus, un om onest și loial.

          26. Glaba vroia să iasă în fața poporului, Vinius însă nu-l lăsă, iar Celsus și Laco dincontra îl încurajau, cu zel atacându-l pe Vinius. În același timp s-a răspândit un zvon că Otho a fost omorât în lagăr. Puțin mai târziu a apărut Julius Atticus care slujea în paza împăratului și se folosea de o oarecare popularitate; fluturându-și sabia, el striga că a ucis inamicul Cezarului. Dându-i la o parte pe cei din fața sa el i-a arătat lui Galba sabia însângerată. Privindu-l pe Atticus Galba l-a întrebat „Cine ți-a dat un astfel de ordin?” - „Loialitatea și jurământul care l-am depus” - a fost răspunsul, iar cum poporul îl aplauda pe Atticus și peste tot se auzeau strigăte că el a procedat corect, Galba s-a așezat în lectică și a părăsit palatul pentru a aduce jertfe lui Jupiter și a se înfățișa cetățenilor.

          Atunci, de parcă vântu a început a-i bate în față - forumul l-a întâlnit cu vorba, de parcă armata s-a supus lui Otho. Cum se-ntâmplă în mulțime, unii îl sfătuiau să se întoarcă, alții - să continue calea, unii strigau, el să nu-și piardă cumpătul, alții - să nu aibă încredere în nimeni, iar lectica, de fiecare dată brus se înclina, și o arunca dintr-o parte în alta de parcă ar fi pe valuri zburlite, printre altele, au apărut inițial călăreții, iar apoi și pedestrimea, care înaintau prin basilica lui Pavel*. În glas tare, unanim ei ordonau cetățenilor să părăsească piața. Oamenii s-au dat pe fugă, dar nu sau împrăștiat ci au umplut porticile și colinele din preajma forumului, de parcă temându-se a pierde ceva spectaculos. Attilius Vergilio** a aruncat jos imaginea lui Galba, și îndată soldații dând start acțiunilor militare, au aruncat cu sulițe-n lectica împăratului, iar asigurându-se că nici una din sulițe nu l-a nimerit pe Galba, s-au aruncat la el cu săbiile. Nimeni nu le-a pus piept, nimeni nu a sărit în ajutor împăratului, nimeni, în afară de un om - singurul, din miile pe care soarele-n acea zi i-a văzut demni de Imperiul Roman. Ăla a fost centurionul Sempronius Densus; el nu se folosea de careva onoruri deosebite din partea lui Galba, dar acum, îndeplinindu-și datoria și apărând legea s-a pus în fața lecticii. Inițial, ridicând bășul, cu care centurionii pedepsesc soldații vinovați, și cu glas tare înduplecând pe atacatori să miluiască împăratul, iar când ei s-au apropiat mai tare, a scos sabia și s-a apărat mult , până a căzut, rănit sub genunchi.

* Basilica lui Pavel era așezată în partea de nord a forumului, de unde și înaintau din lagărul său praetorienii.

** Purtatorul steagului(vexillarius) unei cohorte care îl însoțea pe Galba(după Tacitus Historiae I ).

          27. Lângă locul numit Lacus Curtius, lectica lui Galba s-a răsturnat, iar el singur, îmbracat în tunică, a căzut pe pământ; atunci și au năvălit asupra lui ucigașii. Oferindu-și gâtul la bătaie, el doar a spus: „Străpungeți, dacă așa e mai bine pentru poporul roman”. El a primit multe lovituri în coapse și mîini, iar cea mortală, reieșind din majoritatea mesajelor, a fost făcută de Camurius din a cincisprezecea legiune. Unii, drept că îl numesc pe Terentius, alții, pe Lecanius, alții, pe Fabius Fabulus, despre care spun că, a retezat capul celui ucis și l-a luat cu el, înfășurându-l în pardesiu, pentru că fiind pleșcat nu avea de ce să-l apuce, totuși camarazii strigau ca el să nu-și ascundă fapta săvârșită și Fabius a înfipt în suliță și a ridicat în sus capul bătrânului, care a fost un conducător temperat, pontif și consul. Apoi el în fugă a început astrăbate străzile, asemeni unei menade, fluturând cu sulița însângerată și învârtind-o în părți diferite.

          Otho totuși, când i-au adus trofeul a spus: „Asta încă nu înseamnă nimic prieteni, arătați-mi capul lui Piso!”. Și peste puțin timp i-au adus și capul celuilalt. Tânărul era rănit dar fugise, până unul pe nume Marcus nu l-a ajuns lângă templul lui Vesta și l-a ucis. A fost ucis și Vinius, care singur a recunoscut că a participat la complot împotriva lui Galba: el striga că moare împotriva voii lui Otho, necătând la aceasta soldații i-au tăiat capul lui și lui Laco și le-au aruncat la picioarele noului împărat așteptând remunerarea. Arhiloh  spune:

Noi ajuns-am și ucis-am tocmai șapte cetățeni;

Dar în număr de o mie fostam să cutreierăm...

          Astfel și mulți care nu au participat deloc la măcel, își murdăreau mâinile și săbiile de sânge și i le arătau lui Otho, depunând cereri de remunerare. În orice caz, cu ajutorul acestor cereri au fost găsiți o sută douăzeci de oameni, pe care Vitellius i-a căznit până la ultimul.

           În lagăr a venit și Marius Celsus. Mulți s-au abătut asupra lui cu reproșul că convingea soldații să-l apere pe Galba, strigând „Moarte lui! Moarte” - însă pe acest om Otho nu vroia să-l căznească. În același timp el se temea să sporească cu soldații, și de aceea a spus că, nu merită de grăbit cazna - întâi, totuși, trebuie ceva de scos din el - și a ordonat să-l lege în lanțuri și să-l pună sub strajă. Iar paza reținutului a încredințat-o celor de mai încredere oameni.

          28. Fără întârzieri a fost convocat senatul. Și de parcă ar fi alți oameni, sau zeii deasupra lor au stat alții, ei au jurat credință lui Otho - la fel cum Otho a jurat nu demult credință și nu s-a ținut de ea. I-au dat titlul de Cezar și Augustus, necătând că trupurile decapitate în veșminte de consuli erau încă în forum. Capurile retezate nu le mai trebuiau nimănui și cel al lui Vinius pentru două mii de drahme i l-au dat fiicei lui, capul lui Piso l-a implorat soția lui Verania*, iar capul lui Galba a fost cadonat robilor lui Patrobius. Ei și-au bătut joc de cap cum au putut și în sfârșit, l-au aruncat în locul unde se execută căznile din ordinul Cezarilor. Acest loc se numește Sessorium. Trupul lui Galba, la permisiunea lui Otho a fost luat de Helvidius Priscus, și noaptea, libertul Argius l-a înmormântat.

* Ea a fost obligată să plătească pentru el (Tacitus Historiae I ). 

          29. Așa a fost soarta lui Glaba. Puțini dintre romanii din toate timpurile l-au întrecut în bogății sau rădăcini nobile, iar din contemporanii săi nimeni. Timp de cinci împărați el a trăit în onoare și faimă, și nu puterii, ci faimei datorează el câștigul asupra lui Nero, pe unii, nimeni nu-i socotea demni de puterea împărătească, alții, o refuzau, Galba însă a primit invitația de a sta în fruntea Imperiului Roman, și a acceptat-o cu râvnă, alăturându-se curajului lui Vindex, el a transformat răscoala lui, care o numeau inițial rebeliune, în război civil, căci atunci mișcarea a căpătat un adevărat conducător. Iată de ce, socotind că el nu subjugă statul puterii lui, ci se dedică statului, Galba râvnea să conducă fiarele puțin îmblânzite de Tigellinus și Nymphidiu, așa cum conduceau romanii înainte Scipio, Fabricius și Camillus. Necătând la vârsta înaintată el în toate ce ține de arme și armată, a fost un împărat la locul său, dar lăsându-se sub influența lui Vinius, Laco și a liberților, care pentru bani au vândut tot și toate - la fel cum Nero s-a dat sub influența celor mai lacomi din lume oameni, - el nu a lăsat pe nimeni ce ar regreta de conducerea lui, măcar că majoritatea romanilor jeleau de moartea lui groaznică.

Text tradus din rusă cu rectificări din traducerea engleză

Gorgias, Elogiu Elenei

(1) Slavă aduce orașului - curajul, corpului - frumusețea, sufletului - chibzuința, vorbei spuse - adevărul; orice contrar acestora-i doar rușine. Se cuvine nouă bărbatul și femeia, slova și munca, orașul și fapta dacă sun lăudabile - cu laudă să se cinstească, dacă blamabile - prin derâdere să se stârpească. Și invers, egal de smintit și greșit lăudabilul - să se bârfească, iar demn blamabilul - să se cinstească. (2) Urmează ca totodată aici și adevărul să-l deschid și defaimatorii să-i indic - pe Elena ce-o defaimează, unanim despre care au rămas și poeților vorbe adevărate și numelui slavă și năpastelor amintire. Eu am și gândit, în a mea cuvântare argumente chibzuite oferind, acuzațiile să le dezmint de pe cea ce rele multe a auzit; defaimatorii mințind să-i indic, adevărul să-l deschid și sfârșit ignoranței să-i aplic.

Dante Gabriel Rossetti - Elena, sursa

(3) Căci din părinți și natură, prima din primii soți și soții e cea, despre care ținem vorba - și nimeni nu e, ce de aceasta nu ar dumeri. Se știe că Leda, acesteia mamă ia fost, iar tatăl nemuritor din generație și muritor din reputație, fiind deci Tyndareos și Zeus: unul la văz așa apărea, altul din spuse așa se numea, unul din oameni cel mai energic, altul al universului cel mai puternic. (4) Născută de ei ea egală zeilor după frumusețe era, și liber o arăta, nu vădit o ascundea. Multe în mulți pasiuni ea stârnea, împrejuru-i cerc de bărbați aduna, plini de dârzenie, de dârză putere: care cu bogății asurzitoare, care cu rădăcini strălucitoare, care cu forță ereditară, care cu înțelepciune acumulată. Toți însă, cuceriți erau de dragostea învingătoare și neînvinsa înfumurare. (5) Cine din ei, cu ce și cum și-a potolit iubirea stăpânindo pe Elena eu nu voi spune: cei cunoscut la cunoscători încredere va vedea, admirație însă nu va merita. De aceea, vremurile trecute pomenite în cuvântarea mea lăsându-le la o parte, voi purcede la începutul cuvântării de laudă pentru aceasta voi înșira acele motive, în virtutea cărora adevărat și cumsecade a fost plecarea Elenei în Troia.  

          

Francesco Primaticcio - Răpirea Elenei 1539, sursa

(6) Din a sorții încuviințare, a zeilor chemare, a inevitabilității aranjare a făcut ea ce a făcut? A fost ea cu sila furată sau cu vorba luată sau cu dragoste-mbătată? - Dacă o acceptăm pe prima, nu poate fi vinovată bănuita: voii domnului, voia omului nu încurcă - de la natură, nu cel slab e obstacol celui puternic, ci cel puternic e puterea și cârmuitorul celui slab: cel puternic cârmuiește, cel slab urmărește. Dumnezeu e mai puternic ca omul și în forță și în chibzuială și în restul: dacă lui dumnezeu or întâmplării vina i-o atribuim, Elena liberă de ponegrire atunci o găsim. (7) Dacă însă ea a fost cu sila răpită, fără de lege silită, pe nedrept obijduită, e clar, că vinovat e răpitorul și obijduitorul, iar răpita și obijduita în năpasta-i nevinovată. Care barbar așa bărbărește a procedat, acela și să fie pedepsit cu cuvântul, legea și fapta: cuvântul spre - încuviințare, legea spre - defaimare, fapta spre - răzbunare. Iar Elena violenței supusă, de patrie răpusă, singură rămasă, oare nu merită îndurare, iar el condamnare. (8) Dacă însă de cuvântare a fost convinsă și sufletulu-i cu minciuni cuprins, și aici nu-i greu a o ocroti și de vină a o înălbi. Căci cuvântu-i mare gospodar: la văz e mic și nevăzut iar la faptă face minuni - poate frica s-o stârpească și tristețea s-o răpească, bucuria s-o stârnească, îndurarea s-o mărească. (9) Iar, că e așa eu o să dovedesc - căci ascultătorului trebuie să-i dovedești cu toate dovezile.

Poezia eu o numesc cuvântare ce are măsură: de la ea se transmite ascultătorului - și frica plină de freamăt și mila ce varsă lacrimi și pasiunea scăldată-n tristețe. Din fapte și corpuri străine, din fericirea și nefericirea lor, în propria-i suferință suferă sufletul - din voia cuvintelor. (10) De la aceste cuvântări la altele eu voi trece. Insuflate de zeu prin cânt sunt puternice farmecele, și bucurie stârnesc și tristețea risipesc; contopinduse cu a sufletului percepție, puterea cuvântului farmec o vrăjește, convinge, renaște. Două sunt uneltele magiei și vrăjitoriei: confuzii sufletești; percepții prostești. (11) Cât și pe câți și în câte lucruri convinși au fost și convinși vor fi în minciună, folosind a cuvântului strună! Dacă în toate, toți ar avea despre cele trecute reținere, și a celor prezente înțelegere, și a celor viitoare prevedere, atunci tot aceleași cuvinte, în același fel nu ne-ar mai minți. Acum deci nu-i chiar ușor să reții trecutul, să-nțelegi prezentul, să prevezi viitorul, astfel mulți în multe iau drept reper ca a sufletului vedere - ceea, ce ni se pare. Aceasta e și înșelătoare și schimbătoare iar cu a ei înșelăciune și schimbare, atrage asupra celor ce o folosesc orice necazuri.

(12) Ce ne încurcă și despre Elena să spunem, că a plecat ea din cuvinte convinsă, a plecat asemeni celei ce nu vrea să plece, dar de putere nedreaptă fiind supusă, deci cu sila răpusă. Prin convingere a admis, ea să fie silită iar convingerea ce a silito chiar de impunere, brutalitate nu pare, puterea aceeași o are. Căci cuvântarea ce suflet convinge, celor spuse impune supunere, celor făcute îngăduire. Cel ce convinge tot vinovat ca cel ce impune se face, ea însă, convinsă și impusă cuvântări defaimatoare degeaba găsește. (13) Al convingerii cuvânt al sufletului drum direcția îngăduiește - reiese aceasta din învățătura celor ce despre cer învață; ei opinie cu opinie înlocuind, una stârpind, alta gândind, tot neclarul și nedefinitul în ai lumii ochi le fac clar să apară; după - din inevitabilitatea disputelor din judecată, unde cuvântarea iscusit conturată, dar pe nedrept enunțată, poate mulțimea fermeca, astfel impunând a o asculta; și trei  - din dezbaterile filosofilor, unde se deschide și gândului agerime și a limbii usturime: cât de repede impun schimbare a opiniei credibilitate! (14) O forță au, și puterea cuvântului pentru starea sufletului și componența leacului pentru starea corpului. Asemeni cum leacuri diferite diferit fluidele din corp ne storc, și unele ne opresc bolile, altele viața - așa și cuvântările: unele întristează, altele sperie, unele, celor ce le ascultă curaj le insuflă. Se-ntâmplă, că și a lor rea convingere sufletul îl farmecă și vrăjește. (15) Astfel, din cele spuse reiese că, dacă a ascultat cele spuse ea nu-i răufăcătoare ci pătimitoare.

Acum cu a 4-a cuvântare eu voi dezghioca a 4-a acuzare. Dacă așa a procedat dragostea, nu greu va fi acuzarea a o evita în crima ce se spune că a făcuto ea. Tot ce vedem, are natura nu pe care noi o dorim, ci cea, pe care soarta a stabilito. Prin prisma vederii și a sufletului caracter ia o întruchipare diferită. (16) Când corpul luptătorului, pentru luptă frumos se îmbracă cu arme din fier și aramă, cu unele pentru a se apăra, cu altele pentru a ataca, și va vedea privirea priveliștea, se va tulbura și sufletu-l va tulbura. Așa că des, când nici o năpastă nu-i paște oamenii fug de acestea, rușinos speriați: strivită credința în adevăr e de frica pătrunsă în suflet prin văz: ajunsă în față la oameni ea-i face să uite frumusețea pe drept recunoscută, și demnitatea după victorie des întâlnită. (17) Nu rar observând ceva strașnic, oamenii pierd înțelegerea a ceea ce trebuie, când trebuie: așa frica gândul chibzuit îl potolește și izgonește. Mulți de la ea zădarnic au suferit, strașnic au pătimit și incurabil rațiunea au rătăcit: astfel imaginea a ceea ce ochii au zărit, clar în conștiință s-a întipărit. Multe ce frica trezesc de mine-s omise, dar ce-i omis, e asemeni celui scris. (18) Uite și pictorii: când din multe culori, multe corpuri - un corp ideal după formă crează, privirea ei ne-o desfăteaază. Făurirea idolilor zeilor, zidirea sculpturilor oamenilor - câtă plăcere ochilor le crează! Așa de la vedere se-ntâmplă: de una suferim, pe alta tare o râvnim. Mult în mulți la multe lucruri și oameni patimă, dragoste și dorință se aprinde.

(19) De ce să ne mirăm atunci, că ochii Elenei, de corpul lui Paris fermecați, a pasiunii năzuință, a dragostei rivalitate dorință în suflet au semănat! Dacă zeul zeilor Eros, cu putere zeiască e înzestrat - cum poate unul mai slab de el să se ferească sau să se ocrotească! Iar dacă-i dragoste - a oamenilor boli suferință, a sufletului simțuri eclipsă, atunci nu de o crimă trebuie certată, ci ca o năpastă considerată. Căci vine aceasta, odată ce vine, din a sorții voință - nu a gândului îngăduință; sub a dragostei apăsare - nu din a propriei voință născare.

(20) Cum se poate de considerat că pe drept defaimată-i Elena! A făcut ea ce a făcut, de a dragostei putere învinsă sau de false cuvântări convinsă sau cu forța în depărtări răpusă, sau de a zeilor constrângeri constrânsă - în toate aceste cazuri nu are ea nici o vină.

(21) Cu a mea cuvântare eu am șters a femeii defaimare. Voi termina: că a mea țintă la-nceput pusă, a fost urmată; încercând a risipi defaimarea nedreaptă, opinia comună negândită, această cuvântare am vrut să i-o scriu Elenei în slavă, iar mie-n plăcere.

Text tradus din rusă(sursa) cu rectificări din edițiile engleze (sursa 1, sursa 2). Stilistica textului urmată minuțios după ediția rusă, cer scuze pentru greșeli gramaticale și alte posibile omisiuni admise în timpul traducerii. În caz de republicare/reproducere e necesar acordul autorului. 

Esența frumuseții după Homer, din A. F. Losev, История Античной Эстетики (Istoria Esteticii Antice)

         Frumusețea este gândită de Homer ca ceva fin, străveziu, ca o materie purtătoare de lumină, ca un careva șuvoi viu, curgător, lucru ce țin a-l aprecia și înțelege toți teoreticienii antici. Această frumusețe este foarte greu redată cu ajutorul limbajului științific abstract prezent. De aceea, pentru a a caracteriza acest fenomen antic noi vom folosi combinații de cuvinte absolut neobișnuite pentru urechea vest-europeană și la prima vedere, destul de contradictorii. Anume frumusețea, la modul cum e gândită ea de Homer, este un fel de esență fluentă. Filosofii vest-europeni practic tot timpul puneau în contradicție „esența” și „fluența”. Esența unui lucru se prezintă a fi ceva stabil, chiar neclintit, fără a fi supus fluenței. În acea esență este negat orice proces, orice fenomen, iar împreună cu asta, desigur, orice rezultat al formării și anume orice figuralitate, colorit, ne mai vorbind de plasticictate. Așa o prezentare este extrem de abstractă. Aceasta este doar prima deosebire între esență și fenomen (sau proces - rezultatul fluenței)  care, cum nu ar fi un adevăr absolut pentru primul pas al gândirii abstracte, încetează a fi ca atare pentru al doilea și, devine o minciună crasă pentru ultimul pas, cel final. Aceasta nu doar că este o minciună fundamentală - este ceva absolut inadmisibil pentru estetica antică, fiind ceea împotriva a ce Homer protestează, de la primul la ultimul rând.

         Frumusețea este o esență fluentă - iată prima revelație a esteticii antice homeriene. Aceasta înseamnă, în primul rând că frumusețea este esență - cu toate particularitățile pe care le văd în această esență cei mai abstracți (inclusiv antici) gânditori. Cu alte cuvinte, frumusețea este nematerială, nonfizică, în afara spațiului, în afara timpului, invizibilă, nedeslușită, nepalpabilă. Ea este sensul, ideea lucrului, viața lui interioară, ultima lui temelie și substanță, nu ceva exterior și întâmplător, ci absolut interior și extrem de necesar nouă. Totodată frumusețea homeriană este și „fluență”. Aceasta-i „esența”. Ea e vizibilă căci e purtătoare de lumină și deslușibilă, căci e bine sunătoare. Ea poate fi simțită pe bune, de parcă ar fi materie fizică: lut, nisip, metal, piatră. Ea poate fi luată în mână, poate fi folosită ca un produs cosmetic: pudră, vopsele, parfumuri. Homer nu are nici un mit vizavi de modul în care Zeus a coborât asupra Danaei (mama lui Perseu) în o ploaie de aur. El își închipuie frumusețea anume sub formă de ploaie de aur.

Danae de Gustav Klimt, sursa

         Când o întâlnim pe Afrodita cu epitetul ei permanent „de aur”, acesta nu-i necesar a fi tratat (direct) de parcă în față am avea statuia Afroditei din aur, sau că însăși Afrodita are culoarea aurului, sau e scumpă ca aurul. Afrodita și este frumusețea, adevărata frumusețe, esența, ideea, principiul frumuseții, frumusețea infinită, comparativ cu alte obiecte frumoase care sunt multe și căror le este caracteristică frumusețea într-un mod mereu finit. Frumusețea are înfățișarea aurului. Ea este prețioasă, ea strălucește (frumusețea la Homer mereu „strălucește”), ea - este materialul pentru cele mai frumoase și fine lucruri.

         Noi ne-am obișnuit a diferenția lucrul și semnificația - sensul, ideea acestuia. Homer însă nu le diferențiază în estetica sa. Frumos la el este ceea ce înseamnă ceva (probabil ieșit din comun), arată la ceva (la fel ieșit din comun); iar acel ceva și este el însuși. Frumusețea semnifică anume ceea ce și este. De aceea ea și nu se delimitează în esență și fenomen (proces). Ea este o identitate absolută a unuia cu altul.

         Totuși principiul identității absolute a esenței și fenomenului (procesului) formulat aici este doar primul punct în înțelegerea imaginii Atenei, ce își acoperă eroii cu frumusețe, într-un fel ca cu un produs cosmetic. Să încercăm acum a formula tot cu ce se compară gândirea abstract filosofică în așa o prezență mitică. Aceasta nu are purșisimplu o importanță abstractă. Ea mai este plastică, mitică,...(așa cum o cere stilul epic) și înglobează în sine toate particularitățile mitologiei grecești. Filosofia vest-europeană pune în contradicție interiorul cu exteriorul*. Închipuirea homeriană a frumuseții exclude această antiteză: ceea ce vedem exterior, în această lume a frumuseții, și este interiorul ei; deci vedem în extern nu altceva decât viața interioară, intimă. În principiu pentru noi nu este nimic deosebit în aceasta. Cât nu ne-ar povățui morala filistină „să nu judecăm după exterior” noi, la drept vorbind, doar asta și facem, eu nici nu știu cum s-ar putea de procedat altfel. Orice portret și viu și artificial, desigur, mereu vorbește singur pentru sine și în închipuirea lui Homer frumusețea indubitabil în acest sens este fizionomică. Aici nu există antiteză între conștiință și existență. Acele raze curgătoare și fluxuri de frumusețe, cu care-și îmbracă Atena eroii, este, desigur existență (realitate), căci ei (eroii), în primul rând sunt, există. Aceasta și este esența, că ei totodată au o conștiință vie, un careva suflet vibrant, o esență corpulentă văzută din interior, o careva materie însuflețită. Văzându-le fizic - le retrăiești în interior, de parcă ar fi propria conștiință. Din punct de vedere al esteticii, o astfel de înțelegere a frumuseții la Homer este una epică. Iar epică este ea pentru că, fiind acea generalizare, se include deasupra individualului. Dar cum această frumusețe este infuzată în eroi de către zei, iar zeii grecești nu sunt altceva decât o îndumnezeire (generalizare la limită a acelorași stihii materiale), această frumusețe fiind dumnezeiască, totodată este absolut materială, fizică și trupească. 

         Neînțelegând acest materialism - stihiic al esteticii lui Homer, este imposibil a înțelege celelalte particularități ale ei ca: caracterul sublim dar totodată naiv și câteodată umoristic, anti-psihologismul și plastica, tradiționalitatea și standarditatea, supra-umanitatea dar totodată corporalitatea absolută.

         Observăm că, frumusețea homerică (principiul frumuseții) nu este o idee subiectivă, nici idealism obiectiv, ci o materie însuflețită de undeva din extern, din partea altui, mai măreț principiu. Frumusețea aici e cea mai simplă stihie materială, dar nu o simplă stihie, ci și ceva fin, purtător de lumină, ca razele soarelui. E greu de spus ce etichetă vest-europeană am putea încleia acestei estetici. E clar că nu subiectivismul, nici obiectivismul, nici alegorismul (pentru că frumusețea homeriană nu arată la ceva cardinal diferit, ci nemijlocit la ea) și nici idealismul (pentru că aici nu există nici o supremație a conștiinței asupra existenței). Această estetică poate fi numită oricum, însă nu trebuie uitată imaginea esenței fluente, curgătoare, strălucitoare, ea trebuie pusă în centrul a toată esența homeriană. 

*În ce privește interiorul cu exteriorul ca un tot întreg. Lucrul dat stârnește o mulțime de semne de întrebare căci aparent aceste lucruri sunt diametral opuse(chiar judecând după difinițiile lor). În opinia mea acesta este un tot întreag da, doar că pentru al percepe în modul dat este nevoie de un grad înalt de maturitatea (după mine capacitatea de a percepe lucrurile echidistant, nepărtinitor așa cum ele sunt).

Text tradus din rusă(sursa). În caz de republicare/reproducere e necesar acordul autorului.

Herodot, Istorii, Fragment din Cartea a III-a Talia

Herodot, sursa imaginii.

     LXI Pe când Cambyses, fiul lui Cyrus, era încă-n Egipt unde-și ieșea din fire, doi magi, fraţi între ei, se răzvrătiră împotriva lui ¹⁷⁷. Pe unul din ei, Cambyses îl lăsase intendent al palatelor regeşti. Acesta a și fost cel ce s-a răzvrătit, după ce a aflat de moartea lui Smerdis, de faptul că omorul era tăinuit şi de cât de puţini perşi ştiau de el, odată ce mulţimea îl credea pe Smerdis încă în viaţă. Bazându-se pe acestea, el a și construit planul de preluare a puterii regești. Magul avea un frate, care, cum am spus mai sus, se răsculase o dată cu el, foarte asemănător la chip cu Smerdis ¹⁷⁸, fiul lui Cyrus, ucis la porunca lui Cambyses; acesta, nu numai că semăna leit la înfăţişare cu Smerdis, dar purta şi acelaşi nume, adică tot Smer­dis. Magul Patizeithes ¹⁷⁹ îl încunoştiinţă dar pe fratele său că are să urzească totul în folosul lui şi-1 ridică pe tron. După această ispravă, trimise crainici în toate părţile, precum şi în Egipt, ca să dea oştilor de ştire că de aici înainte aveau să-i dea ascultare lui Smerdis, fiul lui Cyrus, şi nu lui Cambyses.

      LXII Toţi ceilalţi crainici vestiră schimbarea, iar cel rânduit să meargă în Egipt, întâlnind pe Cambyses şi oastea lui în Agbatana¹⁸⁰ Syriei, dădu glas poruncilor magului aşezându-se în mijlocul taberei. Cambyses auzi cuvintele crainicului şi, în­credinţat că spunea adevărul şi că el fusese trădat de Prexaspes (pentru că, trimis de el în Persia pentru a-1 ucide pe Smerdis, Prexaspes nu înfăptuise omorul), uitându-se în ochii acestuia, grăi  „Pre­xaspes, aşa mi-ai îndeplinit porunca?" Acesta îi răspunse: „Doamne, nu-i adevărat că Smerdis, fratele tău, s-a răzvrătit împotrivă-ţi şi nici nu-i cu putinţă să mai ai pe viitor vreo pricină de sfadă cu el, nici mare, nici mică; căci eu însumi, după ce am săvârşit cele poruncite de tine, l-am îngro­pat chiar cu mîinile mele. Dacă însă cumva morţii învie, apoi aşteaptă-te să se scoale din mormânt şi medul Astyages; dacă însă lucrurile merg ca înainte, din partea fratelui tău nu te așteaptă nici o năpastă. Acum, părerea mea e să-l ur­mărim pe crainic şi, odată ajuns, să-1 întrebăm din partea cui porunceşte să dăm ascultare rege­lui Smerdis".

        LXIII Vorbele lui Prexaspes, îi plăcură regelui, crainicul fiind urmărit pe dată şi adus înapoi. Când sosi, Prexaspes îi spuse următoarle: „Omule! zici că vii ca trimis din partea lui Smerdis, fiul lui Cyrus ; deci spune-ne adevărul și mergi în pace. Însuși Smerdis ţi s-a înfăţişat în faţa ochilor şi ţi-a dat poruncile acestea sau vreunul din cei ce-1 slujesc ?" Solul răs­punse: „Eu pe Smerdis, fiul lui Cyrus, nu l-am mai văzut nici­odată de când regele Cambyses a purces spre Egipt ; mie porun­cile mi le-a dat magul, pe care Cambyses l-a lăsat să-i vegheze palatul ; acesta mi-a spus însă că Smerdis fiul lui Cyrus este cel care mi-a poruncit să grăiesc faţă de voi cele ce ştiţi". So­lul spunea nimic altceva decât purul adevăr. Atunci Cambyses zise: „Prexaspes, tu, cinstit  ai înfăptuit poruncile mele şi, eşti în afară de orice învinuire. Dar cine din perşi s-a răzvrătit împotriva mea, însuşindu-şi numele lui Smerdis?" Prexaspes îi răspunse: „Eu, o rege, cred că am prins firul lucrurilor. Cei care s-au ridicat împotrivă-ţi sunt magii, adică Patizeithes, pe care l-ai lăsat să aibă grijă de casa ta, şi fratele lui, Smerdis".

         LXIV Cum auzi numele lui Smerdis, Cambyses fu izbit de adevărul celor grăite de Prexaspes şi de înțelegerea că visul lui devenise realitate, cel în care cineva-i vestise că Smerdis şade pe tron, atingând cerul cu creştetul capului. Dându-şi seama că za­darnic își nimici fratele, el începu să-1 plângă amarnic; după ce-l plânse, gemu din greu asupra în­tregii nenorociri care se întâmplase, și sări pe cal, cu gândul să se năpustească cu oastea ce o avea asupra magului din Susa. Când se avântă în şa, vârful tecii în care era băgat pum­nalul ¹⁸¹ se desprinse şi căzu, iar tăişul, rămas gol, îi străpunse coapsa. Rănit tocmai în acelaşi loc unde el însuşi îl lovise ceva timp în urmă pe Apis, zeul egiptenilor, şi înţelegând că era lovit de moarte, Cambyses întrebă care era nu­mele localităţii în care se afla. I s-a răspuns: Agbatana.  Regele știa de ceva timp  din prezicerile oracolului din oraşul Buto că-şi va sfîrşi zilele în Agbatana. Atunci el însă înțelese că-și va găsi sfârşitul de bâtrâneţe la Agbatana în Media, în mijlocul tuturor avuţiilor lui; oracolul însă pomenise de Agbatana Syriei. Când Cambyses află numele oraşului, copleşit de revolta magului şi de durerea rănii, ca prin farmec își veni în fire. Înţelegând ce a vrut să spună oracolul,  vorbi: „Aici se vor termina zilele lui Cambyses, fiul lui Cyrus!"

          LXV Atât grăi el atunci. Ceva mai târziu, cam după două­zeci de zile, porunci să fie chemaţi cei mai de vază din perşi, câţi se aflau acolo, şi le spuse următoarele: „Perşi, mă văd silit de împrejurări să vă dezvălui cel mai tăinuit de mine lucru din toate. Pe când eram încă în Egipt, am avut în vis o vedenie – of, de n-aş fi avut-o! Se făcea că un sol venit de acasă mi-a vestit că Smerdis, aşezat pe tronul regesc, atingea cerul cu capul. Temându-mă ca nu cumva să fiu detronat de frate-meu, am procedat cu prea multă grabă şi prea puţină înţelepciune. Din nefericire, nu-i dat omului sa ocolească ceea ce e hărăzit să se întâmple. Necugetatul de mine l-am trimis pe Prexaspes la Susa să-1 ucidă pe Smerdis. După ce această cumplită nenorocire s-a săvîrşit,   trăiam  liniştit,   fără teamă că, după înlăturarea lui Smerdis, s-ar mai putea ivi alt­cineva care să se scoale împotriva mea. M-am înşelat cumplit asupra celor ce aveau să vina. Am ajuns ucigaş de frate, fără să fi fost nevoie, şi cu toate acestea tot n-am scăpat să fiu lipsit de domnie... căci era vorba despre magul Smerdis, pe care cerul mi l-a arătat în vedenia din vis că avea să se răzvrătească îm­potrivă-mi. Totuşi, fapta am săvârşit-o, iar voi să cugetaţi bine că Smerdis, fiul lui Cyrus, nu mai e printre voi. Astfel magii conduc acum țara, cel pe care l-am lăsat să vegheze peste bunurile palatului şi fratele lui, Smerdis. Acel însă care ar fi trebuit cu osebire să mă răzbune acum, când am avut de răb­dat sfruntarea neruşinată a magilor - acela a pierit de-o soartă crudă chiar de mâna celor mai apropiați lui. Iar pentru că el nu mai este, nu-mi rămâne altceva de făcut, o perşi, decât să vă-nchin ultima mea voință – cea, care-mi stă ca o piatră pe inimă. Vă ordon în numele tuturor zeilor ocrotitori ai acestui regat¹⁸² vouă  tuturor, şi mai ales Ahemenizilor care sunt de faţă, să nu îngăduiţi cumva ca stăpânirea să se întoarcă iarăşi la mezi. Dacă prin viclenie au dobîndit-o, apoi tot prin viclenie să le-o smulgeţi din mîini; iar dacă prin putere o păstrează, atunci trebuie să le fie smulsă cu o putere şi mai vârtoasă. Dacă veţi îndeplini cele ce vă cer, pământul să vă dea roadă bogată, femeile şi turmele să zămislească mereu şi pururea să vă bucuraţi de liber­tate.  De veţi scăpa însă stăpânirea şi nici nu vă veţi strădui s-o păstraţi - vă blestem ca, cele ce v-am urat să iasă tocmai pe dos. Şi afară de acest blestem, facă-se ca sfârşitul fiecărui pers să fie aşa cum a fost al meu." Așa vorbea Camby­ses  plângându-și nefericita lui soartă.

         LXVI Perşii, când îşi văzură regele plângând, îşi sfâşiară cu toţii hainele şi se puseră pe bocet şi tânguire. După aceasta, osul rănitului începu să se macine, coapsa să putrezească, astfel se şi sfârşi Cambyses, fiul lui Cyrus¹⁸³. Domnise acesta şapte ani şi cinci luni, fără să lase nici un urmaş, nici de parte bărbătească, nici femeiască. O mare îndoială puse stăpânire pe sufletele celor care fuseseră de faţă: ei nu puteau crede  că magii au pus mâna pe putere ¹⁸⁴. Bănuiau aceștia: că de ciudă plăsmuise Cambyses tot despre moartea lui Smerdis, doar ca să stârnească duşmă­nia întregului popor împotriva fratelui său. Ei rămaseră, prin urmare, încredinţaţi că regele care se suise pe tron nu era altul decît Smerdis, fiul lui Cyrus, căci şi Prexaspes tăgăduia cu în­dârjire că l-ar fi ucis pe Smerdis ; după moartea lui Cambyses, pentru Prexaspes nu era prudent să mărturisească că-1 ucisese pe fiul lui Cyrus cu propria-i mână.

         LXVII Astfel, magul, după sfârşitul lui Cambyses, domni nestingherit şapte luni - dându-se drept Smerdis, fiul lui Cyrus, luni care tocmai îi lipseau lui Cambyses să împlinească opt ani de domnie. În acest răstimp, magul dărui tuturor supuşilor săi mari bineficii, aşa că, la moartea lui, o mare jale cuprinse pe toţi locuitorii Asiei, afară doar de perşi. Căci îndată ce luă puterea în mână acesta trimise la fiecare neam, din cele pe care le stăpânea, crai­nici cu vestea că erau scutiți de serviciu militar şi plata birurilor pe trei ani.

       LXVIII În luna a opta însă totul se descoperise. Otanes, fiu al lui Pharnaspes ¹⁸⁵, era, prin neamul şi averea sa, deopotrivă cu cei mai sus-puşi dintre perşi. În sufletul acestui Otanes în­colţi cel dintâi bănuiala că magul nu era Smerdis, fiul lui Cyrus, ci acela care într-adevăr şi era. Bănuiala lui izvora din faptul că regele nu ieşea niciodată din cetăţuie ¹⁸⁵ şi că nu chema în față lui pe nimeni din perşii mai de seamă. Cuprins de bănuieli Otanes, iată ce făcu. Pe fiica lui, Phaidima, o avusese de soţie Cambyses. Aceasta ca și restul soțiilor lui Cambyses devenise acum soţie magului¹⁸⁶. Astfel Otanes, trimiţând o iscoadă la fiică-sa, o întrebă cu cine dormea, era acesta Smerdis, fiul lui Cyrus, sau altcineva. Ea îi trimise îndărăt răspuns că nu ştie, că nu avusese niciodată prilejul să-1 vadă pe Smerdis, fiul lui Cyrus, şi că nici nu ştia cine putea fi cel cu care trăia. Ota­nes trimise atunci a doua oară la ea întrebînd-o: „Dacă tu însăţi nu cunoşti pe Smerdis, fiul lui Cyrus, caută să afli de la Atossa cine este acela cu care trăiţi amîndouă, şi ea, şi tu; fără doar şi poate, ea trebuie să-şi cunoască fratele". La acestea fata răspunse: „Nu e cu putinţă să stau de vorbă cu Atossa, nici să dau ochii cu vreuna din celelalte femei care locuiesc laolaltă cu mine, căci de îndată ce acest bărbat a luat în mână domnia, oricine ar fi el, ne-a despărţit, aşezându-ne în încăperi diferite";

           LXIX Când auzi Otanes toate acestea, lucrurile începură să se lămurească tot mai mult în ochii lui. El trimise a treia oară Phaidimei veste, cu următoarele vorbe: „Fiica mea, tu, născută dintr-un neam mare, eşti datoare să-ndeplinești fapta primejdioasă pe care tatăl tău ţi-o porunceşte. Dacă cumva acest om nu este Smerdis, fiul lui Cyrus, ci acela pe care-1 bănuiesc eu, fi­indcă se culcă cu tine şi are în mîinile lui tronul Persiei, trebuie pedepsit aşa cum se cuvine. Iată acum ce ai tu de făcut : când se va culca cu tine şi vei băga de seamă că a adormit bine, pipăiei urechile. Dacă se va dovedi că are urechi, poţi fi sigură că tră­ieşti cu Smerdis, fiul lui Cyrus; dacă nu are, atunci să ştii că este magul Smerdis". Phaidima răspunse că, va trece printr-o primejdie cumplită. Căci dacă s-ar întâmpla ca bărbatul să nu, aibă urechi şi ar prinde-o că îl pipăie, ar aşteapta-o pieirea. Dar totuşi o va face. Aşa făgădui Phaidima tatălui ei că-i va îndeplini porunca. Iar lui Smerdis Cambyses  fiul lui Cyrus, pe când mai domnea încă, îi tăiase urechile pentru o învinuire destul de grea ¹⁸⁷. Deci Phaidima, fiica lui Otanes, îndeplini tot ce-i făgăduise tatălui ei: când îi veni rândul să se culce cu magul (căci la perşi femeile se duc pe rând la bărbatul lor), se duse în iatacul lui şi îi împărtăşi culcuşul. Foarte lesne îşi dădu seama că omul n-avea urechi şi, de îndată ce se lumină de ziuă, îi şi trimise veste tatălui ei despre cele aflate ¹⁸⁸.

          LXX Otanes, luând deoparte pe Aspathines ¹⁸⁹ şi pe Gobryas - fruntaşi ai perşilor, oameni pe care-i socotea cei mai vrednici de încredere - le dezvălui toată întâmplarea. Aceştia îşi aveau şi ei bănuielile lor că aşa stau lucrurile şi, atunci când Otanes le vorbi, îl încuviinţară pe deplin: hotărî apoi ca fie­care să atragă în legământ câte un pers în care ar fi avut mai multă încredere. Astfel, Otanes îl aduse pe Intaphernes; Gobryas, pe Megabyzos ; Aspathines, pe Hydarnes. Ei erau şase la număr când sosi la Susa Darius, fiul lui Hystaspes, venind din Persia, unde tatăl lui era satrap ¹⁹⁰. La sosirea lui, cei şase perşi soco­tiră că e bine să-1 atragă şi pe el în urzeala lor.

         LXXI Cei şapte, adunându-se laolaltă, îşi jurară credinţă şi ţinură sfat. Când îi veni rândul lui Darius să-şi spună cuvântul, acesta le spuse tovarăşilor săi următoarele : „Eu credeam că sunt singurul care ştie că cel care domneşte este magul Smerdis, în timp ce Smerdis, fiul lui Cyrus, a murit. De aceea am venit cât am putut mai degrabă, ca să pun la cale moartea magului. Cum se întâmplă ca nu numai eu, ci şi voi să cunoaşteţi adevărul, cred că trebuie să ne punem de îndată pe lucru, fără nici o zăbavă; orice întârziere nu poate fi decât spre răul nostru". Faţă de aceste cuvinte, Otanes zise: „O, fiu al lui Hystaspes, te tragi dintr-un tată cu inimă vitează şi se pare că nu vrei să te arăţi mai prejos de tatăl tău. Totuşi, în această încercare, nu te pripi cu atâta nesocotinţă, ci cată să faci lucrurile mai cu chib­zuială ; trebuie ca numărul nostru să sporească şi abia atunci să trecem la fapte". Darius însă îi reproșă: „Bărbaţi câţi sunteţi de faţă, dacă veţi urma calea arătată de Otanes, să ştiţi bine că vă aşteaptă un greu sfârşit; căci se va găsi unul care să dezvăluie magului ce-am pus noi la cale, ademenit de câştigul unei răsplăţi. Ar fi fost cel mai bine să săvârşiți deodată cele hotărâte; de vreme însă ce aţi crezut prielnic să vă împărtă­şiţi taina la mai mulţi şi mi-aţi încredinţat-o şi mie - sau tre­cem chiar astăzi la fapte, sau să ştiţi că, dacă mai lăsăm să treacă şi ziua de azi, nimeni altul nu mi-o va lua înainte, ci chiar eu vă voi pârî magului.

LXXII Atunci Otanes, văzîndu-1 pe Darius împins de atâta râvnă, zise: „Pentru că ne împingi la atâta grabă şi nu îngădui nici un fel de amânare, haide, spune-ne acum tu singur cum am putea pătrunde în palat şi pune mâna pe magi. Ştii, fi­reşte, măcar din auzite, dacă n-ai văzut chiar cu ochii tăi, că din loc în loc sunt puse străji. Cum vom face să trecem de ele ?" - „Otanes, răspunse Darius, multe sunt lucrurile care nu se pot lămuri prin vorbe, ci prin fapte; altele, în schimb, cu vorba par uşor de făcut, dar faptic din ele nu se alege nimica. Știți bine că nu e nicidecum greu să treci de străjile ce păzesc palatul. Pe de o parte, fiind oameni de rangul ce-1 avem, n-o să se găsească nimeni care să ne oprească, fie dintr-un simţământ de respect, fie din frică ; pe de alta - am o pricină vredinică prin mijlocirea căreia putem pătrunde, spunând că tocmai am sosit din Persia şi că doresc să mă înfăţişez regelui cu veşti de la tatăl meu. Acolo unde e nevoie să fie spusă o minciună, zică-se. Căci mințind sau vorbind adevărul – același scop urmărim. Cei drept unii mint din dorinţa de a se face crezuţi prin minciunile lor şi de a trage astfel foloase ; precum alţii spun numai adevărul, tot pentru a trage folos din sinceritatea lor, dobândind astfel şi mai multă încredere.  Deci, urmând căi diferite, tindem, spre acelaşi scop¹⁹¹. Dacă nu s-ar urmări un câştig oarecare, cel ce spune adevărul ar putea tot aşa de bine să şi mintă, iar cel care minte să rostească adevărul. Astfel, cine din strajnici ne va lăsa să intrăm de bunăvoie nu va avea pe viitor decât de câştigat ; în schimb, cel care va încerca să ni se împotrivească, să fie pe dată socotit duşman. Apoi, pătrunși în palat, să ne vedem de treabă".

LXXIII Gobryas, luând atunci cuvântul, zise: „Dragi prieteni, când oare se va mai ivi pentru noi un prilej atât de nimerit de a pune mâna pe putere, sau, dacă nu vom fi în stare de izbândă, a ne jertfi viaţa dobândind-o? Gândiţi-vă bine că noi, de viţă persană, suntem cârmuiţi de un mag med, care n-are nici măcar urechi ! Acei dintre voi care v-aţi aflat lângă Cambyses când era bolnav, vă aduceţi fără îndoială aminte de cuvintele încărcate de blestem pe care, dându-şi sufletul, le-a rostit regele împotriva acelor perşi care n-ar încerca să recapete stăpânirea. Pe acea vreme n-am dat crezare spuselor lui Cambyses, ci gândeam că împins de pizmă vorbeşte aşa. Acum însă, îmi dau votul să-1 ascultăm pe Darius şi să nu ne mai despărţim după această consfătuire decât pentru a ne duce drept la mag". Aşa glăsui Gobryas şi toţi fură de părerea lui.

LXXIV În timp ce fruntaşii perşi se sfătuiau, s-a întâmplat ca magii, vorbind între ei, să hotărască să-1 atragă pe Prexaspes de partea lor, căci acesta avusese de suferit o cruzime ne­maipomenită din partea lui Cambyses, care-i ucisese fiul cu săgeata şi, pentru că era singurul care ştia de moartea lui Smerdis, fiul lui Cyrus, pe care-1 omorâse cu propria-i mână ; afară de aceasta, Prexaspes se bucura de mare trecere în ochii perşi­lor. Din aceste pricini, ei îl chemară pe Prexaspes şi îi cerură să le fie prieten, legându-i credinţa prin jurăminte că va păstra numai pentru sine, fără a mai dezvălui altcuiva taina înşelă­ciunii lor faţă de perşi; în schimb, făgăduiau că-i vor da da­ruri nesfârşite. Prexaspes se învoi la toate, iar magii după ce crezură că l-au câştigat de partea lor, îi mai făcură și o a doua rugăminte. Aceasta consta ca odată ce ei, îi vor strânge pe toţi perşii din cetate sub zidul care înconjoară palatul, el, Prexaspes, suindu-se pe un turn, să strige cu glas mare că stăpânirea e în mîinile lui Smerdis, fiul lui Cyrus, şi a nimănui altcuiva. Magii cereau acest lucru deoarece cuvântul lui Prexaspes avea o mare greu­tate printre perşi şi pentru că adeseori el spunea faţă de toată lumea  că Smerdis, fiul lui Cyrus, trăieşte – negând vehement că fusese ucis.

           LXXV Prexaspes, a căzut de acord s-o facă şi pe asta, astfel magii strânseră pe perşi, îl suiră pe Prexaspes într-un turn şi-1 îndemnară să vorbească mulţimii. El însă, uitând de bunăvoie cei ceruseră ei, începu să vorbească despre Ahaimenes, făcu genealogia casei lui Cyrus ¹⁹²; după aceasta, când ajunse să vorbească despre Cyrus, ca încheiere, aminti cât bine făcu Cyrus pentru Persia; terminând a înşirui faptele marelui rege, destăinui adevărul, mărturisind că până atunci îl ţinuse ascuns; tăinuirea o săvârşise fiindcă n-ar fi fost bine pentru el să spună adevărul asupra celor petrecute; acuma însă, în împrejurarea de faţă, era de datoria lui să dezvăluie totul. Așa începu să povestească cum el, silit de Cambyses, l-a ucis pe Smerdis, fiul lui Cyrus, şi că cei ce cârmuiesc acum sunt magii. Apoi - aruncând tot soiul de blesteme asupra perşilor în caz că nu-şi vor da osteneala să cucerească înapoi puterea şi nu vor plăti magilor ceea ce li se cuvine - se azvîrli cu capul în jos la picioarele turnului. Aşa pieri Prexaspes, om, care toată viaţa lui s-a bucurat de preţuirea celor din jur ¹⁹³.

  LXXVI Între timp, cei şapte, de îndată ce luară hotărârea de a-i lovi pe magi fără zăbavă, porniră la drum după o scurtă rugă înălţată zeilor, fără să ştie ceva despre cele săvârşite de Prexaspes. Când se aflau la jumătatea drumului, aflară ce se petrecuse cu Prexaspes. Atunci, ferindu-se din drum,  au ținut sfat împreună: Otanes și cei ce îi țineau parte, râvneau ca fapta să se amâne şi să nu se îndeplinească atunci când învălmășeala era aşa de mare ; Darius și oamenii săi voiau să se meargă cu orice preţ la înfăptuirea celor hotărâte, ca lucrurile să nu fie lăsate pe altă dată. Pe când se sfătuiau ei cu înverșunare, se ivise şapte perechi de vulturi* gonind două perechi de gaiele* pe care le jumuleau de pene şi le ciupeau. Văzând acestea, cei şapte acceptară cu toţii părerea lui Darius ca corectă şi, îmbărbătaţi de prezice­rea păsărilor, porniră asupra palatului¹⁹⁴.

               LXXVII La intrare, se întâmplă întocmai  cum   prevăzuse Darius. Străjile se arătară pline de respect faţă de nişte frun­taşi ai perşilor, nebănuind ce avea să urmeze. Astfel conspiratorii trecură liber înainte, de parcă ar fi fost împinşi de o putere cerească; nimeni neîntrebându-i nimic. Când însă ajunseră în curte, se treziră cu eunucii care raportau regelui în față; eunucii cercetară ce motive i-au adus la palat; totodată, ocărându-i pe paznici cu tot felul de ameninţări fiindcă îi lăsaseră pe perşi să treacă.  Aceștia le-au interzis să meargă mai departe. Conspiratorii văzând acestea, făcându-și semn unul  altuia, îşi traseră hangerele din teacă, străpunseră pe toţi eunucii ce li se împotriveau, şi îşi croiră drum spre odăile bărbaţilor.

LXXVIII În același timp amândoi magi erau înăuntru şi se sfătuiau ce să facă după destăinuirea lui Prexaspes. Când văzură zăpăceala eunucilor şi-i auziră ţipând, alergară împreună să vadă ce se întâmplă şi, când își dădură seama de cele ce se petrecuseră, se întoarseră în pripă să pună mâna pe arme. Unul din ei apucă să înşface arcul, celălalt se  repezi la  suliţă; pe dată încăierarea se şi încinse. Celui care pusese mina pe arc şi săgeţi, arcul nu i-a fost de nici un folos căci potrivnicii erau deja prea aproape de el. Celălalt însă, se apără cu suliţa și-l lovi pe Aspathines la coapsă, iar pe Intaphernes în ochi; în urma acestei răni, Intaphernes îşi pierdu ochiul, dar totuşi nu muri. Aşadar, unul din magi rănise pe doi perși; celălalt, cum arcul nu-i fusese de nici un folos, fugi într-o cămară care dădea în odăile bărbaţilor, cu gândul să zăvorască uşa. Doi din cei şapte, anume Darius şi Gobryas, se năpustiră pe urmele lui ajungându-l. Gobryas apucă pe mag de mijloc, iar Darius, aplecat asu­pra lor, nu ştia ce să facă, de teamă ca nu cumva, în întuneric, să-l străpungă pe Gobryas. Acesta, văzîndu-1 că nu se mişcă, îl întrebă ce mai aşteaptă, iar la răspunsul lui Darius fu că se teme ca nu cumva să-1 rănească - Gobryas strigă: „înfige spada chiar de-o fi s-o treci prin amândoi!" Darius îl ascultă, lovi cu pumnalul şi avu norocul să-1 nimerească pe mag.

       LXXTX După uciderea magilor, conspiratorii le retezară capetele. Pe cei care fuseseră răniţi ei îi lăsară pe loc, atât din pricina slăbiciunii lor, cât şi pentru paza cetăţii. Ceilalţi cinci, ţinând în mână capetele magilor, alergară în goana mare afară din palat, strigând cât îi ţinea gura şi făcând o zarvă nemaipomenită; apoi chemară pe ceilalţi perşi şi, arătându-le capetele, le povestiră fapta ce-o săvârşiseră. În acelaşi timp, uciseră, fără alegere, pe toţi magii câţi le ieşiră în cale. Perşii, când aflară isprava celor şapte şi înşelăciunea magilor, se crezură îndreptăţiţi să facă la fel şi ei : trăgându-şi jungherele din teacă, omorâră pe toţi ma­gii care le ieşeau în cale. Dacă nu s-ar fi lăsat noaptea, n-ar mai fi rămas în viaţă nici un mag. [De atunci] perşii serbează în fiecare an această zi, mai presus de oricare alta, încingând o mare petrecere căreia i-au dat numele de „Magophonia". Când perşii prăznuiesc această zi, nici unui mag nu-i este îngăduit să se arate la lumină, ci stau cu toţii pe la casele lor, de dimineaţă până seara ¹⁹⁵.

     LXXX După ce zarva se potoli şi se împliniră cinci zile din ziua omorului, cei care se răzvrătiseră împotriva magilor ţinură sfat despre situația lucrurilor. Cu acest prilej s-au rostit cuvântări de necrezut pentru unii eleni, dar care totuși au fost adevărate. Otanes dădu sfatul ca treburile ţării să fie duse de întreg poporul persan, şi ţinu următoarea cuvântare: „Părerea mea este că nu e bine ca unul singur din noi să ajungă stăpân. Acest lucru nu e nici plăcut, nici potrivit. Ştiţi foarte bine până unde a mers înfumurarea lui Cambyses şi cu toţii aţi încercat pe pielea voastră trufia magului. Cum poate oare monarhia să fie o orânduire nimerită când monarhul poate să facă tot ce vrea, fără să fie tras la răspundere? Fie el şi cel mai desăvârşit dintre oameni, pus în acest loc de frunte tot s-ar abate de la firea obişnuită. Trufia i se zămisleşte în suflet pe urma bunurilor ce le are la îndemână, iar pizma este dintru început înnăscută în om. Cel ce-ar lua puterea în mână, cu aceste două răcile în suflet ajunge cu desăvârşire rău; plin de înfumurare şi invidie, săvârşeşte nelegiuiri fără număr.  Cu toate acestea, e limpede că un monarh ar trebui să fie lipsit de simţământul piz­mei, odată ce lui ca cârmuitor îi aparține tot; faţă de cetăţeni însă, se întâmplă ca purtarea lui să fie tocmai alta decât ar trebui. Tiranul îi invidiază pe toţi cei mai virtuoși dorindu-le moartea, nu se simte bine decât alături de cei mai netrebnici dintre cetăţeni, și îşi pleacă cu nesaţ urechea la defăimări. Un tiran e omul cel mai nestatornic cu putinţă  de-i arăţi o admiraţie potrivită, se supără că nu l-ai cinstit îndea­juns, ca pe un stăpân ce este; dacă cineva i se închină cu prea mare râvnă, de asemenea se supără, zicând că omul e un lingu­şitor. Vă voi spune însă acum ceea ce este şi mai rău: tiranul clatină rânduielile strămoşeşti, îşi bate joc de femei, ucide fără judecată pe oameni. Să nu uităm că puterea poporului poartă cel mai frumos nume de pe lume: isonomia ¹⁹⁶. În al doilea rând, nu săvârşeşte nici una din încălcările pe care le-nfăptuiesc tiranii. Ea împarte dregătorii e ţării prin tragere la sorţi, cel care are pe seamă o dregătorie răspunde de faptele sale ¹⁹⁷ - şi toate hotărârile se iau in sfatul obştesc. Eu zic, aşadar, să înlăturăm monarhia şi să ridicăm poporul; mulţimea face puterea".

           LXXXI Aceasta a fost părerea înfăţişată de Otanes. Megabyzos îi îndemnă în schimb la oligarhie, spunând cele ce urmează :   „Cuvintele   lui   Otanes cu privire la desfiinţarea monarhiei mi le însuşesc pe deplin. Cât despre instaurarea poporului la putere - aici nu văd un sfat bun. Nimic nu-i mai smintit şi mai neînfrânat decât o mulţime întunecată; într-adevăr, ar fi peste putinţă de îndurat ca oa­menii care cată să scape de trufia unui tiran să îngenuncheze sub cea a unei mulţimi dezlănţuite. Tiranul măcar, când face ceva, ştie ce vrea; mulţimea însă nici n-o ştie. Şi cum ar putea şti, când niciodată n-a fost învăţată, și nici născută cu un simț înglobat al virtuții! Ea se repede fără socotinţă la tre­burile ţării, asemeni unui şuvoi năval­nic fără, încurcând totul. Aibă parte de ocârmuirea norodului doar cei ce poartă gând rău perşilor ; noi însă, alegându-ne o adunare alcătuită din băr­baţii cei mai destoinici, acestora să le încredinţăm puterea. În rândurile lor ne vom afla şi noi - şi este de aşteptat că din par­tea celor mai buni bărbaţi vor veni şi cele mai bune hotărâri".

                LXXXII Aceasta a fost părerea lui Megabyzos ^198. În al treilea rând,  Darius îşi spuse şi el părerea zicând: „în cele rostite de Megabyzos cu privire la mulţime cred că se cuprinde mult adevăr, nu însă şi în cele spuse despre oligarhie. Din cele trei feluri de ocârmuiri pe care le-am cer­cetat, şi mă gândesc la cea mai desăvârşită înfăţişare a lor, adică la cea mai bună democraţie, oligarhie şi monarhie, cred că aceasta din urmă este cu mult cea mai potrivită. Se pare că nimic nu-i mai buñ decât un bărbat destoinic, călăuzit de porniri sănătoase. El ar putea să ocârmuiască mulţimea fără greş şi, mai presus de toate, faţă de răuvoitori ar şti să păstreze taina hotărârilor luate.  În oligarhie, unde mulţi se întrec în înţelep­ciune pentru binele obştesc, e cu neputinţă să nu izbucnească o puternică duşmănie personală. Fiecare în parte năzuind să fie în frunte şi părerile lui să sporească, se ajunge la o cumplită dușmănie, de aici se trece la răzvrătiri, iar de la răzvrătiri, la vărsări de sânge care împing lucrurile tot spre monarhie. De aici reiese clar cu cât este monarhia o formă mai bună stăpânire. Acuma, să zicem că poporul ar lua în mână puterea - este iarăşi peste putinţă să nu săvârşească tot felul de ticăloşii; când ticăloşia îşi scoate însă capul la iveală, nu urmează dezbinarea şi ura între netrebnici, ci, dim­potrivă, prietenia strânsă¹⁹⁹; căci cei care împilează ţara o fac împreună. Lucrurile merg tot aşa înainte, până când se găseşte cineva care să se ridice în fruntea poporului şi să-i ţină în frâu pe astfel de oameni. Urmarea e că un aseme­nea conducător este admirat de popor şi, când este admirat, nu întârzie să ajungă şi rege. Prin aceasta iarăşi se dovedeşte că monarhia este cel mai bun fel de ocârmuire. Dar, ca să nu lun­gesc vorba, de unde ne vine oare nouă libertatea? Cine ne-a dat-o? Oare democraţia, oligarhia, sau monarhia ? Credinţa mea este că dacă am fost mântuiţi de un singur bărbat ²⁰⁰, da­tori suntem să păstrăm acelaşi fel de stăpânire. Afară de aceasta, să nu îngăduim să se strice rânduielile noastre strămoşeşti sub care ne-a mers aşa de bine; căci n-o să dăm doară de şi mai bine!"

          LXXXIII Acestea au fost cele trei păreri, iar din cei şapte bărbaţi, patru se alăturară celui din urmă. Otanes, cel care stăruia să se statornicească în Persia egalitatea în drepturi, când îşi văzu înfrântă părerea, luă din nou cuvântul în mijlocul celor­lalţi şi. zise : „Tovarăşi de luptă, este limpede că unul din noi trebuie să ajungă rege, fie că sorţii vor cădea pe cineva dintre noi, fie că ne-am întoarce spre obştea perşilor, căreia i-am lăsa în seamă alegerea, fie printr-un oarecare alt mijloc. Eu, din partea mea, n-am să fac nici o împotrivire ; n-am poftă nici să poruncesc, nici să mă supun. Mă lepăd de domnie dacă vă legaţi că nu voi primi porunci de la nici unul din voi, nici eu, atât cât voi trăi, nici urmaşii mei în veci". După aceste cuvinte ale lui Otanes, cum ceilalţi şase s-au învoit cu cele cerute, Ota­nes nu le mai puse nici o piedică, ci se ţinu deoparte. Până în ziua de azi, această casă [adică a lui Otanes] mai dăinuieşte încă, fiind singura familie de perşi care se bucură de libertate, se supune stăpânirii numai cât pofteşte, fără a încălca vreodată legile ţării²⁰¹.

Text împrumutat din Herodot, Istorii Vol I, Editura Științifică 1961, notele le găsiți urmând linkul.

Sper să-mi fie iertate incursiunile în textul inițial făcute în urma consultării traducerilor rusă și engleză.
*Numele păsărilor au fost schimbate în urma consultării traducerii ruse.

Universul la Homer, din Istoria Esteticii Antice de A.F. Losev

         ...Actualmente omul nu percepe universul ca final. Teoriile astronomice care abordează lumea ca finală din punct de vedere spațial, sunt puțin înțelese, greu de demonstrat și întâmpinate cu rezistență. Total diferit de aceasta este universul lui Homer. Viziuanea homerică asupra lumii se bazează pe percepția plastico-corporală a ei. Un exemplu elocvent al acestei percepții este construcția cosmosului la Homer. El, evident este corp, iar ca corp - este finit în spațiu și are o anumită formă sau figură.

         Să începem cu divizarea generală de care vorbește Poseidon (Il. XV 187). Din acest mesaj reiese că tot universul este împărțit între Zeus, Poseidon și Hades(rus Aid). Pământul - este posedat comun de trei zei principali. Începem cu figura pământului.

Sursa imaginii:

a) Forma și figura cosmosului. Pământul este un plan, mai corect disc, cerc ce plutește pe apă, iar deasupra este acoperit cu o boltă în formă de semisferă. Disc e pământul, semisferă e cerul. Cerul este din aramă sau fier. El e din "aramă" (Il. XVII 425), "multă aramă"(V 504, Od. III 2) și din "Fier" (Od. XV 329, XVII 565). Forma plată a pământului reiese din faptul că, toate punctele ei sunt egal vizibile. Helios spune (Od. XII 379-381) "Nerușinos, căsăpiră-mi ei boii, la care cu bucurie priveam, suind eu pe ceru-nstelat sau coborând de pe el, înapoi pe pământ". Dacă e să ne amintim că insula Trinacria, pe care însoțitorii lui Odiseu au ucis boii lui Hiperion, se află în capăt la vest, atunci Helios suind la cer nu ar fi putut să-i vadă dacă pământul nu era plat. În V 282 Poseidon îl vede pe Odiseu de pe munții Solimi, plecând de la Efiopi, când el, se află în partea opusă a Greciei.

         Pământul măcar că este "Nemărginit" (Il. VII 446, XX 58, Od. XV 79, XVII 386, 418, XIX 107), nu prea clar se vorbește de marginile lui (Od. IV 563, Imn IV 227), în alte locuri vorbinduse în genere de mai multe pământuri (Il XV 81, Od. IV 268)... Mai jos o să vedem că toate aceste dimensiuni ale pământului sunt destul de finite.

b) Oceanul. Pământul este înconjurat de ocean, nu de ocean în sensul tradițional al cuvântului ci de un rîu mare ce cuprinde întreg pământul. Astfel el este înfățișat pe scutul lui Ahile. Marea, pe care Grecii o gândeau în vest, contactează nemijlocit cu Oceanul. Cel puțin Odiseu (Od. XI - I 13) fără piedici intră în Ocean, mergând de la Circe(X 507) în Hades. De limitele Oceanului, sau de lățimea lui nu se știe nimic. Și dacă Odiseu ajunge la hotarul Oceanului, asta nu înseamnă însăși hotarul Oceanului ci hotarul pământului format de Ocean (Il. XIV 200, 302, Imn IV 227). Homer iubește să vorbească despre Ocean ca cu "albie adâncă" (Il. VII 422, XIV 311, XXI 195, Od. XI 13, Imn. III 185). Înconjurând pământul el se scurge singur în el, de unde și epitetul apsorroos "se scurge singur în sine""înconjoară cercul pământesc"(Il. XVIII 399, Od. XX 65). Pe lângă acestea, Oceanul - este un zeu măreț, împreună cu soția sa Thetys, ba chiar locul de unde toți zeii își trag ființa(Il. XIV 201, 246, 302). Somn (243) îl enumeră printre zeii eterni. Din Ocean se scurg toate rîurile și mările pe pământ (Il. XXI 195). În el apune soarele, zorii (Il. XIX 1, Od. XXII 197), luna (Imn XXXII 7), Sirius (Il. V 5) și toate stelele, cu excepția Ursoaicei (Il. XVIII 489, Od. V 275). Pe malul sudic al Oceanului locuiesc efiopii mitici (Il. I 423, XXIII 205), pe cel vestic - cimerienii. La malurile Oceanului mai locuiesc la fel Pigmeii (Il. III 6) și zorii cu favoritul său Tifon (Imn. IV 563) și Hades. (XI 13)...

Scutul lui Ahile Sursa imaginii:

c)  Hades(Aid) și Tartar. Hades(Aid) - locul unde-și au lăcașul umbrele celor decedați, se află acesta în interiorul pământului, din câte se poate de înțeles din spusele despre răposați, ca (Il. VI 19, 411) "să intri-n pământ" sau (XVIII 333, XXII 482, Od. XXIV 204) "Sub bezna pământului". Claritate totală aici totuși nu este, pentru că există un mesaj destul de clar despre, cum Odiseu a dat de Aid: Aid se află pe pământ, la marginea vestică, în țara cimerienilor, lângă Ocean, acolo unde Helios nici odată nu răsare și apune (Od. X 507-512). Poate, a uni cele spuse se poate cu mențiunea că în țara cimerienilor se află coborâșul în Aid. Vedem în (Od. XXIV 11), că pe această parte a Oceanului, la intrare-n Aid, se află stânca Levcada(mot a mot greacă), porțile lui Helios, țara viselor și dumbrava Persefonei. Hermes duce sufletele mirilor uciși, în câmp acoperit cu Asphodelus unde ei și trebuie să locuiască. 

         În final din părțile universului Homeric Tartarul o putem numi parte destul de enigmatică și neclară, necătând la faptul că în Europa ea a devenit simbolul groazei și întunericului complet. Ce este tartar? Majoritatea lingviștilor formează acest cuvânt multiplicând termenul tarasso "perturbez""fac mizerie"...Este cel mai adânc loc subteran, aici își au locul titani - generația de zei premergătoare celor de pe olimp (Il. VIII 478). El este "imens" (Imn. II 158), "lat" (III 374), "adânc" (Il. VIII 481) și "Cețos" (Il. VIII 13, Imn. III 256). Toate acestea însă nu spun multe. Dar știința a propus două lucruri care aduc claritate în închipuirea homerică a Tartarului. 

         În primul rând, Tartar este același lucru pentru zei cum Aid pentru oameni... În al doilea rând avem propunerea dată cu mai mult de 100 de ani în urmă, ea foarte frumos finalizează închipuirea noastră fragmentată vizavi de Tartarul homeric... Reieșind din faptul că toată antichitatea neschimbat se trăgea la forme rotunde, este destul de natural să presupunem, că jos sub pământ este o altă semisferă, simetrică cu cea de sus sau cu cerul. Și cum cerul este lăcașul zeilor, cerul de sus este lăcașul zeilor albi, iar cel de jos lăcașul zeilor detronați, deveniți sumbri. Cerul de jos și este Tartarul. Această ipoteză frumoasă corespunde la maxim arhitecturii homerice, ea este întratât de simplă și naturală că trebuie acceptată. 

         Despre Tartar Homer are doua locuri importante. Zeus o ceartă pe Hera (Il. VIII 478-483) și Zeus răstinduse (Il. VIII 13-16). E important că distanța de la pământ până jos este gândită la fel ca distanța de la pământ până sus la cer...

Tradus din ИСТОРИЯ АНТИЧНОЙ ЭСТЕТИКИ А.Ф.Лосев, 1963, în caz de republicare/reproducere e necesar acordul autorului.

Montesquieu, Considerații asupra cauzelor măreției și decadenței romanilor, fragment

        Atât timp cât suveranitatea Republicii era limitată la Italia, bunăstarea generală persista cu ușurință. Fiecare soldat era totodată cetățean. Fiecare consul își înrola propria armată, iar numitul acestuia o conducea pe timp de război. Cum forțele lor nu erau foarte numeroase, în trupă erau primiți doar cetățenii cu posesiuni suficiente pentru a-i face interesați în apărarea orașului. Senatul ținea în vizorul său conduita generalilor, fără a le da posibilitatea de a face ceva în prejudiciul țării.

Sursa imaginii

        Odată ce legiunile au trecut Alpii și marea, soldații, pe care romanii i-au obligat să stea pe parcursul a câteva campanii în țările subjugate, și-au pierdut sensibilitatea și geniul militar caracteristice unui cetățean roman. Generalii, la rândul lor având armate și teritorii la dispoziție, au devenit conștienți de puterea ce o au în mîini, și au încetat a se supune.

        Soldații printre altele au inceput a neglija orice superior decât generalul său, încredințându-i toată nădejdea, iar reieșind din distanța foarte mare până la centrul imperiului, ei au încetat a fi soldații republicii, ci a lui Sula, Marius, Pompei și Cezar. Romanii nu mai puteau cu siguranță spune dacă persoana ce conduce o armată provincială le era general sau inamic.

        Atât timp cât romanii erau corupți doar de propriii tribuni, cărora le confereau nimic altceva decât propria putere, senatul se putea ușor îndreptăți, căci acționau ei consecvent și cu aceiași tonalitate, odată ce oamenii simpli oscilau de la furie la lașitate. Când însă aceștea au fost investiți cu o autoritate impunătoare și în extern, toată înțelepciunea Senatului a fost derutată iar bunăstarea generală compromisă.

        Motivul din care statele libere nu sunt așa permanente ca alte forme de guvernare este că, toate cataclizmele și succesele ce li se îmtâmplă sunt premergătoare pierderii libertății, pe când succesele și insuccesele unei guvernări arbitrare contribuie în același mod la înrobirea oamenilor. O republică înțeleaptă trebuie să prevină orice hazard ce ar putea să o expună la bine sau rău. Singura fericire la care indivizii ei ar trebui să aspire este de a asigura perpetuitatea propriului stat. Dacă extinderea nelimitată a imperiului Roman probează ruinarea statului, extinderea nelimitată a orașului a fost nu mai puțin fatală.

        Romanii au subjugat tot universul cu ajutorul națiunilor italiene, cărora aceștia le-au atribuit privilegii diferite la timpuri diferite. Multe din aceste națiuni inițial nu dădeau doi bani pe libertatea Romei, unii alegând a-și perinda identitatea sa antică. Dar când cetățenia a devenit un simbol al supremației universale - când un om nefiind cetățean roman era considerat nimic, iar odată fiind totul - italienii au hotărât a fi romani, sau a muri. Nefiind capabili a obține acest titlu pașnic, ei recurgeau la arme. Astfel, locuirorii părții opuse mării Ionice s-au răsculat. Celelate națiuni erau pe cale a le urma exemplul. Roma, fiind acum forțată de cei care, dacă-mi permiteți expresia au fost mîinile ce au cutremurat universul, era pe cale să se dărâme. Romanii riscau a fi limitați la propriile ziduri. Fapt ce i-au făcut a acorda acest titlu celor care le-au rămas fideli, ulterior, tolerând propagarea  acestuia fără limită, către restul națiunilor.

        Acum Roma nu mai era orașul a cărui locuitori stăpâneau același spirit, aceiași dragoste de libertate, aceiași ură față de tiranie; un oraș unde lupta pentru putere cu senatul și tendința de a lipsi aristocrația de prerogativele ei erau impregnate de respect, fiind nimic altceva decât dragoste de egalitate. Națiunile italiene ajunse cetățeni romani, și-au păstrat propria identitate, propriile interese și dependența de un protector puternic. Roma fiind acum divizată, nu mai forma un tot întreg, iar oamenii nu mai erau pe bune cetățenii ei, doar într-un mod fictiv, căci nu mai erau aceiași magistrați, aceleași ziduri, aceleași bunuri, aceleași temple, aceleași locuri de înhumare, Roma nu mai era privită cu aceiași ochi. Cetățenii nu mai aveau aceiași dragoste de țară, atașamentul față de ea fiind epuizat.

        Orașe și națiuni erau acum invitate în Roma de cei ambițioși, fie pentru a face haos în timpul alegerilor, fie pentru a le schimba rezultatele în propriul folos. Adunările publice au ajuns a avea un caracter antistatal, iar unei adunături de instigatori i sa atribuit titlul de Comitia (engleză). Autoritatea poporului a devenit imaginară, oameni caatare erau mai puțini ca himere(prob. monștri, trădători), iar anarhia a devenit întratât de universală că era imposibil a stabili, oamenii au făcut legea sau nu.

        Autorii ce scriu despre Roma, mereu menționează disputele ce au ruinato. Cititorii însă nu observă că aceste dispute au fost mereu necesare și inevitabile. Măreția republicii a fost unica sursă a acestei calamități, ca rezultat, rascoalele populare transformându-se în războaie civile. Disensiunile nu puteau fi prevenite, iar spiritele care se manifestau feroce și formidabil în străinătate nu puteau fi reduse la moderare acasă. Cei care așteaptă într-un stat liber să vadă oameni neînfricoșați în luptă și lipsiți de curaj în pace, râvnesc imposibilul. La fel, poate fi înaintat ca o regulă generală faptul că odată ce observăm liniște într-un stat numit Republică, atunci, putem constata că în el nu există libertate.

        Uniunea în sens politic este un termen foarte echivoc. Uniunea adevarată face ca toate componentele ei, cât de opuse nu ni s-ar părea, să lucreze pentru bunăstarea generală a societății, în aceiași manieră în care disonanțele în muzică formează de comun un acord. Uniune poate există într-o țară aparent dezordonată, sau, mai bine spus armonie, din care rezultă prosperitatea, ce este nimic altceva decât adevărata pace. Aceasta este identică universului, care este permanent armonizat de acțiunile unora și reacțiile altora.

        Într-un stat despotic, unde puterea este exercitată fără moderare, permanent există divizare. Țăranul, soldatul, comerciantul, magistratul, curteanul nu au nici o legătură decât cea ce reiese din posibilitatea unuia de a-l oprima pe celălalt, fără a întîlni totodată rezistență. Și dacă și apare vreo uniune, nu este a cetățenilor, ci a trupurilor moarte îngropate unul lângă altul. 

        Trebuie conștientizat faptul că legile romane erau prea slabe pentru a guverna republica. Experiența a demonstrat invariabilitatea faptului că legile bune, ce sporesc reputația și puterea unei republici mici, devin incomode odată ce aceasta ajunge măreață, căci ele sunt axate pe a crea un popor ilustru, nu și pentru a-l guverna.

        Există o diferență considerabilă între legi bune și conveniente, între legi care permit a domina pe cineva și ce permit a menține puterea odată acaparată.

        Există la moment, o republică (Cantonul Berne) despre care puțini știu dar care, din planuri făcute în liniște și taină își mărește puterea.  Cu siguranță dacă acesta va ajunge la grandoarea care pare a-i fi predestinată din înțelepciunia-i, atunci legile-i, inevitabil se vor schimba, și schimbările necesare nu vor fi efectuate de un regulator, dar vor răsări din propria-i coprupție.

Sursa mapei

        Roma a fost fondată pentru grandoare, legile ei au avut o tendință admirabilă de a-i o asigura, motiv din care în toate variațiile de guvernare pe care le-a avuto, fie monarhie, aristocrație sau populară, aceasta s-a angajat constant în acțiuni ce necesitau atitudine, pentru a le duce la capăt, lucru care îi reușea permanent. Experiențele zilnice nu-i furnizau mai multă înțelepciune decât altor națiuni, aceasta a făcut-o lunga succesiune de evenimente ce au avut loc. Ea a administrat bogății mici, moderate și mari cu aceaiași superioritate, a derivat bunăstare din întregul tren al prosperității și transformat orice calamitate în instrucțiuni benefice.

        Ea și-a pierdut libertatea pentru că, și-a terminat lucrul prea repede.

Tradus din engleză și rusă (Размышления о причинах величия и падения римлян) cu mici rectificări din franceză.

Blaise Pascal - Diferența dintre cunoștințele matematice și cele nemijlocite (directe, intuitive)

     Începuturile cunoașterii matematice sunt evidente, dar neaplicabile în viața de zi cu zi, de aceea, din neobișnuință ele sunt greu de clarificat. Celui însă ce le va înțelege, ele vor fi absolut evidente, și doar o minte rea nu este în stare să contureze corect un raționament, având niște începuturi atât de distincte.

        Începuturile cunoașterii nemijlocite dincontra, sunt răspândite și comun folosite. Aici nu este nevoie de a le pătrunde, de a depune efort, ci de altceva - e nevoie de capacitate de observare, și nu bună, ci ideală, căci aceste începuturi sunt atât de numeroase și atât de ramificate că, să le percepi deodată este practic imposibil. Astfel, unul odată scăpat și greșeala e inevitabilă. Iata de ce este nevoie de o capacitate de observare imensă pentru a vedea tot și o minte lucidă pentru ca bazându-te pe niște începuturi arhicunoscute, să tragi ulterior concluzii corecte.

        Sursa imaginii

        De altfel, având matematicienii capacitate de observare, ar fi predispuși și la cunoaștere nemijlocită, pentru că ar judeca corcect începuturile bine cunoscute, iar cei capabili de a cunoaște nemijlocit ar fi competenți și în matematica, dacă ar stărui a înțelege începuturile matematice.

        O astfel de combinație nu se întîlnește des, pentru că omul predispus spre cunoaștere nemijlocită, nu încearcă a înțelege începuturile matematice, iar cel capabil de matematică nu poate observa toate ce i se întâmplă în fața ochilor și, deprins a trage concluzii reieșind din bine însușitele și clarele începuturi matematice, el se pierde, dând ochii cu începuturi de o natură diferită, pe care și se bazează cunoașterea nemijlocită. Acestea sunt abia distinse, fiind mai degrabă simțite decât văzute, iar cel ce nu simte nici învățat nu se face: ele sunt așa de fine și diverse, că doar omul a cărui simțuri sunt rafinate și fără greș le captează, deducând concluzii corecte și incontestabile din șoaptele simțurilor. Cu toate acestea el nu-și prea poate demonstra concluziile punct cu punct, cum e tipic matematicii, căci începuturile cunoașterii nemijlocite nu se aliniază în rând ca începuturile cunoașterii matematice, astfel fiind imposibil de a o face. Obiectul cunoașterii trebuie cuprins integral și deodată, nu studiat treptat prin raționamente - cel puțin de la bun început. Astfel matematicienii rareori sunt predispuși spre cunoaștere nemijlocită, iar cei ce cunosc nemijlocit spre cunoaștere matematică, pentru că primii încearcă a examina matematic, ceea ce este disponibil doar cunoașterii nemijlocite, ajungând la abusrd odată ce tind necătând la orice a începe cu noțiuni, începuturile distincte lăsându-le la urmă, chiar dacă în cazul dat metoda raționamentelor nu dă nici un rezultat. Acest lucru nu înseamnă că rațiunea nu are nimic de a face cu ele, nu, doar că ele vin de la sine, fără a depune efort, fără șiretlicuri. A explica cu cuvinte esența acestui proces nu o poate nimeni, dar și înțelegerea faptului că acest lucru în genere are loc, este stăpânită de puțini.

         Pe de altă parte, când omului care cunoaște lucrurile nemijlocit și e obișnuit a le cuprinde dintr-o privire îi apar probleme pe care el nu le înțelege și a căror soluționare necesită o cunoaștere anticipată a multe noțiuni și începuturi uscate, el nu doar că se sperie, dar și se întoarce cu spatele la ele.

       Ceea ce ține de mintea rea, ei nu-i sunt accesibile nici cunoașterea matematică nici cea nemijlocită.

         Reiese că, o minte pur matematică va lucra corect doar dacă din start îi sunt cunoscute toate noțiunile și începuturile, în caz contrar acesta se va abate de la normal, căci poate opera corect doar pe baza unor începuturi formulate concret.

        Iar mintea ce cunoaște nemijlocit nu este capabilă de a ajunge la începuturile ce stau la baza conceptelor speculative și abstracte cu care ea nu a avut de a face în viață și, care nu-i sunt firești.

tradus din Блез Паскаль Из Мыслей din Ларошфуко Ф. де и др. - Суждения и афоризмы (Личность. Мораль. Воспитание) - 1990 și The Thoughts of Blaise Pascal