Frânturi din Institutes of Oratory de Quintilian (Cartea a 12-a, Capitolul 1, Un orator trebuie să fie un om cinstit)

         Un orator trebuie să fie un om cinstit.

        Deci, oratorul care  propun a fi  format, va fi asemeni definiţiei lui Marcus  Cato "Un om cinstit cu aptitudini în vorbire".

        Condiţia enunţată în faţă şi anume că oratorul trebuie să fie un om cinstit, în mod natural este mult mai importantă ca restul. Căci, nu există nimic mai rău decât elocvenţa în favoarea răului, iar eu care, nemijlocit contribui la formarea unui orator, merit toate nenorocirile odată ce cresc arme nu pentru soldaţi, ci pentru hoţi. Natura care ia atribuit omului calităţile cel diferenţiază de animale, ar fi acţionat ca o mamă vitregă, dacă aptitudinea de a vorbi ar fi un promotor al crimei, un asupritor al inocenţei, un  inamic al adevărului; astfel fiind mai bine pentru noi a ne naşte proşti, fără capacitatea de a gândi decât să folosim acestea pentru a ne distruge.

Sursa imaginii:

         ... Pentru un orator discernământul şi prudenţa sunt absolut necesare. Discernământul pe de altă parte ar strica celor care când au de ales între virtute şi viciu aleg viciul, la fel cum le-ar strica şi prudenţa, odata ce ei se dau în lucruri, a căror consecinţe nu le văd şi a căror rezultat, sunt fărădelegi din cele mai grele. Nu doar cuvintele celor înţelepţi dar şi normele bine primite spun că nimeni nu poate fi rău fără a fi vicios, iar un individ vicios niciodată nu va fi un orator.

          Nu putem lăsa fără consideraţie şi faptul că mintea poate aspira la studii nobile doar dacă este totalmente lipsită de patimi. Nu din motivul că binele şi răul nu pot coexista într-un piept... Dar din motiv că mintea antrenată într-un astfel de studiu ardoros trebuie să fie detaşată de alte griji, chiar şi de cele care nu sunt vicioase, căci doar atunci nefiind sustrasă de nimic, aceasta va rămâne devotată obiectului propriuzis. Întradevăr pasiunea pentru teatru, vânătoare, atenţia prea mare pentru gospodărit şi sol ne lipsesc de mult timp pentru studiu, ce să mai zicem atunce de ambiţii, sete de bani, invidie a căror consecinţe sunt întratât de violente că ne pot lipsi chiar şi de somn şi vise? Nimeni nu-i întradevăr, aşa de preocupat, neliniştit sfîşiat de diverse pasiuni ca o minte vicioasă. Căci, când ea pune la cale răul, devine agitată de speranţă, grijă, anxietate iar când toate sunt împlinite, este chinuită de nelinişte şi groaza unei eventuale pedepse.

Tradus din: Квинтилиан Риторические наставления(Александръ Ницольский 1834) şi The Best of the Worlds Classics Restricted to Prose Vol II

Egypt Since Cromer Vol 2 de Lord Lloyd, Frânturi din Introducere

        Egiptul este tărâmul, care furnizează călătorului Englez prima impresie a orientului mijlociu, acesta ar trebui să fie insensibil pentru ca impresia să nu i se întipărească pentru totdeauna. Drumul scurt dintre corabie şi mal îl introduc instant în tabloul oriental. Lumina străină, diferită de cea de acasă , îi umple ochii, transformânduse ulterior ca prin minune în apusul colorat, ce precedează noapte armonios de liniştită a deşertului.  Mult timp după, când călătorul se va întoarce acasă, aceste imagini îi vor nelinişti constant inima şi conştiinţa.

Sursa imaginii.

Autor: Tristan OTierney - Desert Nights

         Totuşi, permanent am avut impresia că nu doar frumuseţea locurilor face amintirea durabilă. Există şi o altă nuanţă, care ar face un Englez ordinar, familiar cu un loc atât de străin. Este o rudenie greu de explicat - personal des mi-am pus întrebarea cât de mult lucrurile au  de a face cu trecutul Biblic însuşit la şcoală. Generaţie după generaţie, zi de zi, am auzit sau citit despre o viaţa simplă care are puţine tangeţe cu experienţa noastră, dar care după atâta studiu devine o parte din noi. Până a ajunge în Est, acest mod de a fi parea mai mult o poveste, una care devine realitate. Personajele, scenele vieţii de ţară din India, Egipt, Arabia odată văzute nu ne mai sunt străine, mai degrabă seamănă a vechi prieteni, a căror însuşiri răsar involuntar în subconştient odată revăzute.

         Aceste două lucruri probabil şi sunt izvorul bunăvoinţei simţite faţă de oamenii estici, dar totodată şi a modului greşit de a o interpreta. Este oare această rudenie cauza că în ultimii zece ani ignoranţa vizavi de Est creşte iar bunăvoinţa scade? Cu siguranţă că da. De altfel cu ceva timp în urmă cunoştinţele şi experienţa ne ghidau, iar bunăstarea crescândă ne justifica, acum însă înlocuim aceste principii cu teoriile şcoliţilor Vestici - pe drept, nu ultimile din lista doctrinelor superficiale şi neadevărate. Căci ce poate fi mai periculos ca principiile democraţiei universale, glorificată de savanţii contemporani. Ei afirmă că "autodeterminarea" este unicul criteriu; că a fi "liber şi independent" este a fi fericit. Sunt oare bine ţăranii chineji cu nou proclamata libertate şi independenţă? Poate că, democraţia curată nu e realizabilă practic pe nici un continent, iar în majoritatea statelor estice sa adeverit a fi chiar incompatibilă cu civilizaţia sau bunăstarea populaţiei. Şi cum găsim aceeaşi oameni care salută Liga Naţiunilor a cărei prerogativă, pentru a se dezvolta este, limitarea naţionalismului absolut, că impun Regatului Unit, ca în limitele jurisdicţieie sale să se opună unei astfel de extinderi, prin promovarea aceluiaşi naţionalism absolut cu orice preţ?

         Cum poate fi explicată această atitudine? Oare apare ea ca rezultat al ignoranţei şi indiferenţei? Doar un om neinstruit ar putea crede că la momentul de faţă am putea da Indiei o democraţie adevărată, una care ar avea ca fundament voia poporului. Doar ei pot insufla că India totalmente ar dori aşa o formă de guvernare şi că aceasta va fi în slujba adevăratelor ei interese. Iar dacă să luăm Palestina, doar un indiferent ar putea urmări fără indignare istoria mandatului nostru, când guvernul nu a putut furniza securitatea deplină oamenilor aflaţi sub conducerea noastră. Şi chiar dacă am ajunge a negocia posibilitatea de a ne micşora influenţa în continuare, întrebarea dacă acest pas va contribui la bunăstarea întregii populaţii, niciodată nu apare. În schimb, acuzaţii gen Regatul a mers în India doar pentru comerţ, prind teren. Totuşi greşit ar fi să spunem că masele nu-şi doresc independenţa. O vor, în circumstanţele în care sunt mereu instigaţi de agitatorii politici, care, ar fi inimaginabil să nu-şi aibă ambiţiile sale politice. Ei nu înţeleg modul în care funcţionează constituţia; la fel cum nu înţeleg fundamentele adevăratei responsabilităţi. 

         În toate aceste ţări, adevărata problemă a fost administrativă, noi însă am hotărât a o catalog drept politică. De ce? A fost oare o hipnotizare cauzată de propaganda "Autodeterminării"? sau poate am fost victime ale indiferenţei crescânde vizavi de responsabilităţile care nu se intersectau cu interesele bunăstării noastre strict materiale. Ambele ipoteze au temei de a fi examinate separat, dar impalpabila lor combinare ar putea fi format un stimul persuasiv şi viclean ce ar putea avea consecinţe grave. 

        "Autodeterminarea" este cuvântul de veghe a unei perioade istorice trecute, continuat însă a fi glorificat, fapt ce, stimulează examinarea problemelor curente strict academic, fără a cunoaşte în fond dedesubturile lor. Acestea au impus o ordine nenaturală a lucrurilor, una care poate fi menţinută doar cu forţa, cineva însă, opunânduse discret spre manifestarea ei. Ca rezultat există - frica şi incertitudine. Cât de mult mai avem a venera idoli stricaţi.

Tradus din Egypt Since Cromer Vol-II by Lord Lloyd

Francis Bacon, Despre tinereţe şi vârstă

        Un tânăr, poate fi bătrân după timp, dacă nu-l pierde degeaba - lucru ce se întâmplă rar. În mod firesc, tinereţea-i ca nişte cugetări, cele din urmă fiind mai înţelepte. De altfel, ea, se simte şi în gânduri, la fel ca vârsta, invenţiile unui june fiind mai vii, imaginaţia-i mai jucăuşă, adesea tangibilă cu divinitatea.  
         Naturile vulcanice, cu dorinţe puternice, violente cresc pentru lucruri mari, abia după jumătate de viaţă. Aşa a fost cu Iulius Cezar şi Septemius Severus. Despre ultimul se spunea "Juventutem egit erroribus, imo furoribus, plenam" (ce înseamnă că, tinereţea, acesta şi-a petrecuto în greşeli, de altfel,  la nebunie de multe). Totuşi, necătând la acestea el ajunsese a fi un conducător foarte abil. Ceea ce ţine de naturile liniştite, ele şi din tinereţe sunt capabile de lucruri mari. Drept exemplu pot servi - Augustus, Cosmus Ducele Florenţiei, Gaston de Foix şi alţii. Pe de altă parte, pentru un om la o vârstă înaintată, vivacitatea şi ardoarea sunt temelia succesului.

          

"Pourbus Francis Bacon" by Frans Pourbus the younger  

Licensed under Public Domain via Wikimedia Commons 

            Cei tineri sunt mai predispuşi de a inventa decât a judeca, mai pricepuţi în execuţie decât consiliere,  mai predispuşi pentru proiecte noi, decât pentru cele aflate în rulare. Iar experienţa celor bătrâni le prieşte atunci când au de a face cu ceva cunoscut, altminteri aceasta doar le încurcă. Greşelile celor tineri pot ruina o afacere, pe când ale celor bătrâni se rezumă, fie la faptul că au făcut prea încet, fie că au făcut insuficient. Tinerii în orice lucru muşcă mai mult decât încape; mai degrabă pornesc decât opresc; urmăresc scopuri fără a se gândi la mijloace şi consecutivitate; se ghidează orb de puţinile reguli însuşite, unele chiar întâmplător; inovează risipitor; de la-nceput aplică măsuri extreme şi cel mai mult pierd de la faptul că nu-şi accepta propriile greşeli, fiind asemeni unui  cal sperios care nu vrea nici  să cârnească nici să se oprească. 

         Cei bătrâni iubesc să contrazică, prea greu merg la risc, prea mult se consiliază, prea repede îşi schimbă poziţiile şi greu duc lucrul până la capăt, acceptând mai degrabă mediocritatea decât finalitatea. Cu siguranţă e bine de combinat tinereţea cu vârsta. Pentru prezent - virtuţile uneia, compensează neajunsurile alteia. Pentru viitor - cei tineri sunt buni elevi, cei bătrâni sunt buni actori. Pentru cei înconjurători - autoritatea celor bătrâni inspiră încredere, amiabiliatea celor tineri predispune.Totuşi, moral sunt superiori cei tineri, politic cei bătrâni...

         Cu cât omul  mai mult gustă din cele pământeşti, cu atât mai intoxicat devine, înclinând mai mult spre raţionalism decât sentimentalism. Minţile care se coc repede, repede se şi epuizează, asemeni unui tăiş ascuţit care îndată se şterpeleşte. Aşa a fost şi Hermogen, a cărui creaţii, iniţial erau foarte fine, ulterior transformânduse în prosteşti. Altei categorii i se atribuie oamenii a căror talente priesc mai bine tinereţii decât bătrâneţii. Astfel fiind oratorii cu limbaj fluent şi luxurios... Următoarei categorii i se atribuie cei care depun eforturi prea mari şi sunt mărinimoşi peste măsura vârstei...


         Bacon are o capacitatea fenomenală de a analiza şi generaliza lucrurile. Imposibil de-i imputat în linii generale careva abateri de la realitate. Totuşi cele descrise sunt în sine nişte constatări, opinii care au o doză oarecare de subiectivism. Acest lucru nu le face mai puţin valoroase, doar, lasă loc pentru nişte completări în unele cazuri. De altfel, textul în sine nu prezintă o temelie, ci doar un indiciu orientativ, care poate servi drept punct de referinţă în unele cazuri. 

tradus din The Best of the World's Classics, Vol. V

Despre anxietate (neliniște), după Discursurile lui Epictet

         Când văd un om neliniștit spun: Ce totuși vrea acesta? Dacă nu ar fi vrut ceva ce nu depinde de el, ar fi oare neliniștit? Din acest motiv un chitared (Eng. Citharede) când cântă singur, nu are nici o frică, dar când ajunge în fața mulțimii este neliniștit, chiar dacă are o voce impecabilă, și-și mânuește bine instrumentul; de aceea el vrea nu doar să cânte bine, dar și să fie apreciat cu aplauze: lucru ce nu depinde nicicum de el. Respectiv, acolo unde este cunoaștere, există și încredere. Adu-i în față un profan în materie de muzică, și lui nu-i va păsa. Dar unde cunoașterea-i limitată și deprinderea slabă, acolo începe anxietatea. Ce înseamnă acestea? Înseamnă că lauda mulțimii îi este străină. Notele și instrumentul le cunoaște, dar mulțimea, comportamentul și importanța acesteia în viață, nu, la fel și obișnuința cu ele. Inevitabil, deci e să retrăiască. Cineva se teme de lucruri care nu sunt rele? Nu. Dar de lucrurile care și sunt rele, dar nu depind de noi? Nu. Așadar dacă lucrurile ce nu depind de voința noastră, nu sunt nici rele nici bune, iar cele ce depind de noi nimeni nu ni le poate lua sau induce, rămâne oare loc pentru neliniște? Deloc. În schimb noi retrăim de trup, de avere, de deciziile lui Cezar, dar de cele interioare, nimic. Oare ne gândim cum să evităm o falsă opinie? Nu. Sau la o viață în armonie cu natura? Nu... Astfel când vei vedea pe cineva palid, asemeni medicului ce citeşte pe faţă şi spune "Acesta are probleme cu pancreasul, acesta cu ficatul" aşa şi tu "tendinţele şi aversiunile acestuia sunt afectate, el nu este pe calea cea dreaptă, el este debusolat". Nu de la altceva  se schimbă el la faţă, scârţie din dinţi

 tremură, schimbânduse de pe un picior pe celălalt. (Iliada XIII 281)

Sursa imaginii:

   

         De aia Zenon înaintea întâlnirilor cu Antigon nu avea nici o emoţie. Pentru că ştia că, Antigon nu are putere asupra nimic ce prezintă valoare pentru el. Pe când Antigon retrăia, din motiv că dorea să-i fie pe plac, lucru ce nu depinde de el. Nimeni însă, care a e priceput în artă nu doreşte să se impună în faţa altuia ce nu cunoaşte nimic. Trebuie să-ţi fiu pe plac? De ce? Oare, cunoşti calităţile care îl fac pe om apreciat de alţii. Sau, ai depus eforturi pentru a învăţa cum este un om bun sau rău, şi cum se formează unul şi celălalt? De ce atunci nu eşti bun? "Cum" răspunde el "eu nu sunt bun?" Pentru că un om bun nu geme, nu plânge, nu tremură sau spune "cum mă va primi, cum mă va asculta"... Ce treabă ai tu de cei străini? Doar e greşeala lui dacă nu te percepe cum eşti în realitate? "Cum altfel?" E posibil cumva ca greşeala unuia să fie răul altuia? "Nu" Atunci de ce-ţi baţi capul cu lucruri străine. "Da, dar mie îmi pasă cum voi vorbi eu." Oare nui posibil să vorbeşti cu el cum vrei? "Dar mă tem să mă încurc în gânduri" Oare atunci când vrei să scrii numele Dion te temi să greşeşti? "Nu" Care-i cauza? Nu din motiv că ai învăţat a scrie? "Cum altfel." Dar în încercarea de a citi nu ar fi la fel? "La fel" De ce? Pentru că orice artă are o oarecare putere şi încredere în lucrurile ce-i aparţin. Respectiv, înseamnă că nu ai învăţat a vorbi? Atunci ce a-ţi învăţat la şcoală? ...
         ... Cunoaşteţi mai marii, iar până când ai puncte slabe, vulnerabile, urmează pe cineva mai puternic şi mai bun ca tine ...

Tradus din Беседы Эпиктета (Античная классика) 1997, şi A Selection from the Discourses of Epictetus with the Encheiridion by Epictetus

Despre libertate, după Discursurile lui Epictet

         Este liber omul, care trăieşte, cum vrea; care nu este supus constrângerilor, violenţei sau limitărilor; a cărui căi sunt ferite de obstacole, a cărui dorinţe sunt atinse cu succes. Cine atunci va dori să ducă un mod de viaţă greşit? Nimeni. Cine ar dori să trăiască frustrat, nedrept, nemulţumit, demoralizat? Nimeni. Un om rău, deci, nu trăieşte după plac, de aici, un om rău nu poate fi liber. Cine respectiv ar trăi în frică, invidie, dezgust, cu necesităţi neîmplinite? Nimeni. Găsim atunci oare pe cineva stricat scutit de cele sus menţionate? Pe nimeni. Reiese că ei la fel nu pot fi liberi...

      Epictet, imagine de Mary Library / Ala/Alamy, sursa 

                 

         Care este ideea libertăţii la animale. Cineva domesticeşte leii, îi hrăneşte, poate chiar îi mânueşte; dar cine poate spune că un astfel de leu este liber? Oare este el mai puţin sclav odată ce traieşte uşor, dar închis? Şi cine nefiind constrâns ar alege viaţa unui astfel de leu? Dar păsările, cât au ele de suferit odată ce sunt închise? Unele mai degrabă fometează decât acceptă o astfel de soartă, altele supravieţuiesc, doar ca la prima ocazie să scape-n libertate. "Şi ce rău această captivitate aduce?" poţi spune. "Cum adică? Am fost născută să zbor unde vreau, să trăiesc în aer liber, să cânt când îmi spune inima. Tu mă lipseşti de toate astea şi încă mă întrebi ce rău aş suferi de pe urma acestora?"...

         Sclavul de regulă se roagă la libertate. De ce? Iniţial el nu se gândeşte la impozitele pe care ar urma să le plătească. Nu, acesta se gândeşte ca este destoinic de a fi liber, datorită constrângerilor şi vieţii proaste duse până acum. "Dacă voi fi liber" spune el "Va fi bunăstare, voi vorbi de la egal la egal cu orcine, o să merg unde vreau şi când vreau". Iar atunci când ajunge liber, şi se ciocneşte de realitatea că nu are de unde lua hrană, el caută pe cine să-l măgulească, cine să-l hrănească. Eventual ajunge la o degradare şi mai josnică, iar dacă are norocul de a accede în slujba unui om bogat la o sclavie şi mai mare. Dacă însă soarta îl face bogat, el îşi opreşte vizorul asupra unei fete, care în final îl nefericeşte, fapt ce-l doboară, insuflându-i dorinţa de a se întoarce la sclavie. "Cu ce mi-a fost rău, cineva mă îmbrăca, altul mă hrănea, al treilea avea grijă de mine când eram bolnav. Dar acum câte nenorociri trebuie să îndur, aflândumă în robie concomitent la mai mulţi, în loc de unul". După acestea "Dar dacă obţin un rang înalt, voi trăi în prosperitate şi fericire". Pentru a obţine aceasta, iniţial, el conştient suferă, iar odată obţinând cele dorite, totul începe de la capăt. "Dar dacă" el spune "voi obţine comandă militară, voi fi eliberat de toate relele". El o obţine, suferind ca cel mai josnic sclav, cu toate acestea continuând, asumându-şi şi mai multe responsabilităţi, ca în final să obţină titlul de senator şi odată cu acesta cel mai splendid şi desăvârşit tip al sclaviei...

         Nu trebuie să ajungi minţit, e bine de ştiut ce a spus Socrate - care-i esenţa fiecărui lucru, şi, cugetător de aplicat principiile generale la, cazuri particulare. De aici şi se ia răul oamenilor, dacă ei nu pot folosi principiile generale, egale pentru toţi, la cazuri particulare...

Tradus din Беседы Эпиктета (Античная классика) 1997, şi The Best of the World's Classics VOL. I de Henry Cabot Lodge 1909.

Edward Gibbon, Statul German până la Barbari (din The Decline and Fall of the Roman Empire)

        Putem cu siguranţă presupune, că Germania antică, iniţial, nu a fost populată de colonii externe formate deja ca societate. Din contra, aceasta şi-a stabilit numele şi dus existenţa, datorită reuniunilor periodice ale triburilor rătăcitoare din pădurile Herculiene.

    Sursa Imaginii

          Pe timpurile lui Tacitus (Istoric Roman 56 - 117 D.H.) Germanii încă nu aveau alfabet, deci nu cunoşteau literele şi utilitatea lor. Totodată, fără acestea, nimeni nu a putut conserva cursul propriei istorii, nu a făcut progrese considerabile în ştiinţele abstracte sau posedat cumva într-o măsură  tolerabilă arta.

          Fiind destituiţi de aceste lucruri, Germanii îşi petreceau existenţa în ignoranţă şi sărăcie, mod de a fi, catalogat drept "simplitate virtuoasă" de unii oratori. Se spune că Germania modernă are în jur de 2300 oraşe încojurate cu piatră, pe când pe timpurile geografului  Ptolemeu aceasta încorpora 19 oraşe mici, care, putem presupune prezentau nişte fortificaţii primitive, în mijlocul pădurii, menite să adăpostească în siguranţă copii, femeile şi animalele atâta timp, cât bărbaţii erau încadraţi în luptă. Tacitus în genere afirma că Germanii nu aveau nici un oraş, detestând exemplul celor romane, asociindule mai degrabă cu nişte închisori, decât lăcaşuri pentru protejare. Fiecare barbar era liber să-şi construiască locuinţa unde dorea, adesea pledând petru locuri în apropierea unui râu, pădure sau cîmpie. Principala bogăţie a acestora erau vitele care se remarcau mai mult prin utilitate decât somptuozitate.

        Dacă e să contemplăm orice naţiune barbară, caracterul trândav şi nepăsarea de viitor le fundamentează caracterul. Pe când, în orice stat civilizat, în mod normal fiecare individ este antrenat în careva procese, formânduse un ciclu închis de dependenţă mutuală. Marea parte a societăţii fiind încadrată într-un câmp al muncii constant şi util. Ceilalţi puţini, plasaţi deasupra tuturor, îşi folosesc timpul în aspiraţii la glorie şi recunoştinţă sau, pentru responsabilităţile, placerile chiar şi farsele vieţii sociale. Germanii detestau aşa ceva. Grijile familiei, gospodăritul, creşterea animalelor le reveneau pe umerii femeilor, copiilor, bătrânilor, sclavilor şi celor bolnavi. Bărbaţii apţi de luptă trândăveau, dedicânduşi timpul mâncatului şi somnului. Dar datorită naturii, aceeaşi barbari deveneau feroce şi neobosiţi  dacă venea vorba de război. Spiritul apatic şi surplusul de masă simţind nevoia unei explozii violente, unui flux de senzaţii extreme, apelau la război şi pericol. Zgomotul cornului de luptă fiind ca o chemare la viaţă, ca un impuls de a pune capăt letargiei.

          Guvernele civile, în forma lor rudimentară sunt nişte asociaţii voluntare create pentru apărare reciprocă. Pentru a obţine rezultatul dorit este absolut necesar ca fiecare individ să-şi supună acţiunile în interesul mulţimii. Triburile Germane erau mulţumite de un astfel de sistem primitiv dar liberal. Orice tânăr ajuns la majorat, era investit cu un scut şi o sabie, lucruri ce-i atribuiau drepturi depline în trib.

          Liderul tribului era ales doar în caz de pericol iminent, iar dacă acesta era de o anvergură mai mare, mai multe triburi îşă alegeau acelaşi conducător. Cel mai curajos era numit să conducă oamenii in luptă, mai degrabă prin propriul exemplu decât prin ordine autoritare. Atribuţiile acestuia cu toate că erau limitate, rămâneau de invidiat. Ele expirau odată cu războiul, astfel încât pe timp de pace Germanii nu recunoşteau nici un lider suprem. Totuşi existau persoane ce erau peste mulţime, aceştia numinduse prinţi, ei erau aleşi după origine dar şi după merit, urmând să coordoneze justiţia şi divergenţele cu alte triburi. Mai participau sus numiţii şi la împărţirea terenurilor care avea loc anual şi după anumite criterii. Totodată, ei erau lipsiţi de dreptul de a pedepsi cu moartea, de a întemniţa, şi chiar de a lovi pe cineva. Deci cu siguranţă Germanii lipsiţi de artă, industrie şi alte îndeletniciri ce fac un popor civilizat şi-au păstrat un simţ neprihănit al onoarei şi independenţei.

Tradus din - HISTORY OF THE DECLINE AND FALL OF THE ROMAN EMPIRE by  Edward Gibbon

Caracterul lui Cyrus cel Tânăr, din Anabasis de Xenophon

       "Cyrus cel tânăr, om, care dintre toţi Persanii de la Cyrus cel Bătrân încoace, fusese socotit mai vrednic de imperiu, fapt evident, din spusele celor ce l-au cunoscut. Primul lucru demn de menţiune este că, încă fiind copil, acumulânduşi educaţia în palatul regelui, îi surclasa pe toţi semenii săi în orice materie. Lecţiile citite ţineau de crearea unei conduite virtuoase, implicând izolarea de restul lucrurilor dezonorante, elevii având nemijlocit ocazia de ai vedea pe cei onoraţi de rege dar totodată şi pe cei ce au căzut în dizgraţie, astfel, încă din copilarie  învăţând  a guverna şi a se supune.

"Standard of Cyrus the Great (Achaemenid Empire)" by SodacanThis vector image was created with Inkscape. - Own work, Based on: [1]. Licensed under CC BY-SA 3.0 via Wikimedia Commons

        Pe parcursul studiilor Cyrus a dat dovadă de modestie impecabilă, la fel, cum şi de ascultare faţă de cei mai vârstnici chiar şi de rang mai mic. Se mai remarca acesta prin afecţiunea faţă de cai şi maniera superioară de ai călări. Nu-i lipsea nici setea de învăţătură, cât şi dorinţa de a practica lancea şi arcul. Când deja crescuse i se contura pasiunea pentru vânătoare şi orice alte experienţe neaşteptate cu animalele sălbatice. Odată întâlninduse cu o ursoaică şi dând dovadă de curaj, intră în luptă, de pe urma căreia se alese cu nişte răni, care-i lăsase cicatrice vizibile, însă care până-n final nu-l oprise să înfrângă animalul înfuriat. Prima persoană care îndrăzni să-i sară în ajutor, ulterior fusese fericită în faţa mulţimii.

       La timpul său, Cyrus fusese trimis ca guvernator al provinciilor Lydia, Frigia şi Capadocia, fiind numit comandant al tuturor trupelor, a căror însărcinare era inspecţia câmpiei Castolus. Chiar după puţin timp de la preluarea postului, acesta a demonstrat că dacă ajunge la o înţelegere cu cineva, sau încheie un pact, ţine de onoarea lui să-şi respecte cuvântul până la capăt. Astfel, statele şi oamenii aflaţi sub conducerea lui aveau încredere absolută în el, iar, orice vrăjmaş era confident că dacă ajung la o înţelegere amiabilă aceasta, nu va fi încălcată nici odată Astfel, când a început războiul cu Tissaphernes (un guvernator persian) toate oraşele aflate sub jurisdicţia lui au aderat de bunăvoinţă la Cyrus, doar cu excepţia celui populat de  Melesieni.

        Oricând cineva îi făcea un bine sau rău, acesta se arăta înrăit de a întoarce favorile peste măsură. Cineva menţiona că "dorea să trăiască suficient de mult pentru a face mai mult bine şi rău decât i sa făcut". Cu toate acestea nimeni nu-i putea imputa faptul că tolera criminaliteatea sau injusteţea, lucruri cei derâdeau autoritatea. Des puteau fi observaţi pe strazile principale oameni fără ochi, mîini sau picioare. Astfel orice om fie el stranier sau băştinaş, cu un comportament adecvat putea circula pe pământurile lui  fără careva temeri."

          Relatarea lui Xenophon, defineşte foarte bine calităţile ce conturează un caracter de conducător amiabil.  Totuşi, elementul definitoriu în formarea unei astfel de personalităţi care este punctat chiar de la început este "pentru a conduce trebuie să poţi a te supune". De altfel, textul rămâne oricum o narare simplistă a lucrurilor întâmplate şi auzite fapt cei şi face faţă.

Tradus din The Character of Cyrus the Younger. ( "Anabasis." Xenophon Translated by J. S. Watson)