Esența frumuseții după Homer, din A. F. Losev, История Античной Эстетики (Istoria Esteticii Antice)

         Frumusețea este gândită de Homer ca ceva fin, străveziu, ca o materie purtătoare de lumină, ca un careva șuvoi viu, curgător, lucru ce țin a-l aprecia și înțelege toți teoreticienii antici. Această frumusețe este foarte greu redată cu ajutorul limbajului științific abstract prezent. De aceea, pentru a a caracteriza acest fenomen antic noi vom folosi combinații de cuvinte absolut neobișnuite pentru urechea vest-europeană și la prima vedere, destul de contradictorii. Anume frumusețea, la modul cum e gândită ea de Homer, este un fel de esență fluentă. Filosofii vest-europeni practic tot timpul puneau în contradicție „esența” și „fluența”. Esența unui lucru se prezintă a fi ceva stabil, chiar neclintit, fără a fi supus fluenței. În acea esență este negat orice proces, orice fenomen, iar împreună cu asta, desigur, orice rezultat al formării și anume orice figuralitate, colorit, ne mai vorbind de plasticictate. Așa o prezentare este extrem de abstractă. Aceasta este doar prima deosebire între esență și fenomen (sau proces - rezultatul fluenței)  care, cum nu ar fi un adevăr absolut pentru primul pas al gândirii abstracte, încetează a fi ca atare pentru al doilea și, devine o minciună crasă pentru ultimul pas, cel final. Aceasta nu doar că este o minciună fundamentală - este ceva absolut inadmisibil pentru estetica antică, fiind ceea împotriva a ce Homer protestează, de la primul la ultimul rând.

         Frumusețea este o esență fluentă - iată prima revelație a esteticii antice homeriene. Aceasta înseamnă, în primul rând că frumusețea este esență - cu toate particularitățile pe care le văd în această esență cei mai abstracți (inclusiv antici) gânditori. Cu alte cuvinte, frumusețea este nematerială, nonfizică, în afara spațiului, în afara timpului, invizibilă, nedeslușită, nepalpabilă. Ea este sensul, ideea lucrului, viața lui interioară, ultima lui temelie și substanță, nu ceva exterior și întâmplător, ci absolut interior și extrem de necesar nouă. Totodată frumusețea homeriană este și „fluență”. Aceasta-i „esența”. Ea e vizibilă căci e purtătoare de lumină și deslușibilă, căci e bine sunătoare. Ea poate fi simțită pe bune, de parcă ar fi materie fizică: lut, nisip, metal, piatră. Ea poate fi luată în mână, poate fi folosită ca un produs cosmetic: pudră, vopsele, parfumuri. Homer nu are nici un mit vizavi de modul în care Zeus a coborât asupra Danaei (mama lui Perseu) în o ploaie de aur. El își închipuie frumusețea anume sub formă de ploaie de aur.

Danae de Gustav Klimt, sursa

         Când o întâlnim pe Afrodita cu epitetul ei permanent „de aur”, acesta nu-i necesar a fi tratat (direct) de parcă în față am avea statuia Afroditei din aur, sau că însăși Afrodita are culoarea aurului, sau e scumpă ca aurul. Afrodita și este frumusețea, adevărata frumusețe, esența, ideea, principiul frumuseții, frumusețea infinită, comparativ cu alte obiecte frumoase care sunt multe și căror le este caracteristică frumusețea într-un mod mereu finit. Frumusețea are înfățișarea aurului. Ea este prețioasă, ea strălucește (frumusețea la Homer mereu „strălucește”), ea - este materialul pentru cele mai frumoase și fine lucruri.

         Noi ne-am obișnuit a diferenția lucrul și semnificația - sensul, ideea acestuia. Homer însă nu le diferențiază în estetica sa. Frumos la el este ceea ce înseamnă ceva (probabil ieșit din comun), arată la ceva (la fel ieșit din comun); iar acel ceva și este el însuși. Frumusețea semnifică anume ceea ce și este. De aceea ea și nu se delimitează în esență și fenomen (proces). Ea este o identitate absolută a unuia cu altul.

         Totuși principiul identității absolute a esenței și fenomenului (procesului) formulat aici este doar primul punct în înțelegerea imaginii Atenei, ce își acoperă eroii cu frumusețe, într-un fel ca cu un produs cosmetic. Să încercăm acum a formula tot cu ce se compară gândirea abstract filosofică în așa o prezență mitică. Aceasta nu are purșisimplu o importanță abstractă. Ea mai este plastică, mitică,...(așa cum o cere stilul epic) și înglobează în sine toate particularitățile mitologiei grecești. Filosofia vest-europeană pune în contradicție interiorul cu exteriorul*. Închipuirea homeriană a frumuseții exclude această antiteză: ceea ce vedem exterior, în această lume a frumuseții, și este interiorul ei; deci vedem în extern nu altceva decât viața interioară, intimă. În principiu pentru noi nu este nimic deosebit în aceasta. Cât nu ne-ar povățui morala filistină „să nu judecăm după exterior” noi, la drept vorbind, doar asta și facem, eu nici nu știu cum s-ar putea de procedat altfel. Orice portret și viu și artificial, desigur, mereu vorbește singur pentru sine și în închipuirea lui Homer frumusețea indubitabil în acest sens este fizionomică. Aici nu există antiteză între conștiință și existență. Acele raze curgătoare și fluxuri de frumusețe, cu care-și îmbracă Atena eroii, este, desigur existență (realitate), căci ei (eroii), în primul rând sunt, există. Aceasta și este esența, că ei totodată au o conștiință vie, un careva suflet vibrant, o esență corpulentă văzută din interior, o careva materie însuflețită. Văzându-le fizic - le retrăiești în interior, de parcă ar fi propria conștiință. Din punct de vedere al esteticii, o astfel de înțelegere a frumuseții la Homer este una epică. Iar epică este ea pentru că, fiind acea generalizare, se include deasupra individualului. Dar cum această frumusețe este infuzată în eroi de către zei, iar zeii grecești nu sunt altceva decât o îndumnezeire (generalizare la limită a acelorași stihii materiale), această frumusețe fiind dumnezeiască, totodată este absolut materială, fizică și trupească. 

         Neînțelegând acest materialism - stihiic al esteticii lui Homer, este imposibil a înțelege celelalte particularități ale ei ca: caracterul sublim dar totodată naiv și câteodată umoristic, anti-psihologismul și plastica, tradiționalitatea și standarditatea, supra-umanitatea dar totodată corporalitatea absolută.

         Observăm că, frumusețea homerică (principiul frumuseții) nu este o idee subiectivă, nici idealism obiectiv, ci o materie însuflețită de undeva din extern, din partea altui, mai măreț principiu. Frumusețea aici e cea mai simplă stihie materială, dar nu o simplă stihie, ci și ceva fin, purtător de lumină, ca razele soarelui. E greu de spus ce etichetă vest-europeană am putea încleia acestei estetici. E clar că nu subiectivismul, nici obiectivismul, nici alegorismul (pentru că frumusețea homeriană nu arată la ceva cardinal diferit, ci nemijlocit la ea) și nici idealismul (pentru că aici nu există nici o supremație a conștiinței asupra existenței). Această estetică poate fi numită oricum, însă nu trebuie uitată imaginea esenței fluente, curgătoare, strălucitoare, ea trebuie pusă în centrul a toată esența homeriană. 

*În ce privește interiorul cu exteriorul ca un tot întreg. Lucrul dat stârnește o mulțime de semne de întrebare căci aparent aceste lucruri sunt diametral opuse(chiar judecând după difinițiile lor). În opinia mea acesta este un tot întreag da, doar că pentru al percepe în modul dat este nevoie de un grad înalt de maturitatea (după mine capacitatea de a percepe lucrurile echidistant, nepărtinitor așa cum ele sunt).

Text tradus din rusă(sursa). În caz de republicare/reproducere e necesar acordul autorului.

Herodot, Istorii, Fragment din Cartea a III-a Talia

Herodot, sursa imaginii.

     LXI Pe când Cambyses, fiul lui Cyrus, era încă-n Egipt unde-și ieșea din fire, doi magi, fraţi între ei, se răzvrătiră împotriva lui ¹⁷⁷. Pe unul din ei, Cambyses îl lăsase intendent al palatelor regeşti. Acesta a și fost cel ce s-a răzvrătit, după ce a aflat de moartea lui Smerdis, de faptul că omorul era tăinuit şi de cât de puţini perşi ştiau de el, odată ce mulţimea îl credea pe Smerdis încă în viaţă. Bazându-se pe acestea, el a și construit planul de preluare a puterii regești. Magul avea un frate, care, cum am spus mai sus, se răsculase o dată cu el, foarte asemănător la chip cu Smerdis ¹⁷⁸, fiul lui Cyrus, ucis la porunca lui Cambyses; acesta, nu numai că semăna leit la înfăţişare cu Smerdis, dar purta şi acelaşi nume, adică tot Smer­dis. Magul Patizeithes ¹⁷⁹ îl încunoştiinţă dar pe fratele său că are să urzească totul în folosul lui şi-1 ridică pe tron. După această ispravă, trimise crainici în toate părţile, precum şi în Egipt, ca să dea oştilor de ştire că de aici înainte aveau să-i dea ascultare lui Smerdis, fiul lui Cyrus, şi nu lui Cambyses.

      LXII Toţi ceilalţi crainici vestiră schimbarea, iar cel rânduit să meargă în Egipt, întâlnind pe Cambyses şi oastea lui în Agbatana¹⁸⁰ Syriei, dădu glas poruncilor magului aşezându-se în mijlocul taberei. Cambyses auzi cuvintele crainicului şi, în­credinţat că spunea adevărul şi că el fusese trădat de Prexaspes (pentru că, trimis de el în Persia pentru a-1 ucide pe Smerdis, Prexaspes nu înfăptuise omorul), uitându-se în ochii acestuia, grăi  „Pre­xaspes, aşa mi-ai îndeplinit porunca?" Acesta îi răspunse: „Doamne, nu-i adevărat că Smerdis, fratele tău, s-a răzvrătit împotrivă-ţi şi nici nu-i cu putinţă să mai ai pe viitor vreo pricină de sfadă cu el, nici mare, nici mică; căci eu însumi, după ce am săvârşit cele poruncite de tine, l-am îngro­pat chiar cu mîinile mele. Dacă însă cumva morţii învie, apoi aşteaptă-te să se scoale din mormânt şi medul Astyages; dacă însă lucrurile merg ca înainte, din partea fratelui tău nu te așteaptă nici o năpastă. Acum, părerea mea e să-l ur­mărim pe crainic şi, odată ajuns, să-1 întrebăm din partea cui porunceşte să dăm ascultare rege­lui Smerdis".

        LXIII Vorbele lui Prexaspes, îi plăcură regelui, crainicul fiind urmărit pe dată şi adus înapoi. Când sosi, Prexaspes îi spuse următoarle: „Omule! zici că vii ca trimis din partea lui Smerdis, fiul lui Cyrus ; deci spune-ne adevărul și mergi în pace. Însuși Smerdis ţi s-a înfăţişat în faţa ochilor şi ţi-a dat poruncile acestea sau vreunul din cei ce-1 slujesc ?" Solul răs­punse: „Eu pe Smerdis, fiul lui Cyrus, nu l-am mai văzut nici­odată de când regele Cambyses a purces spre Egipt ; mie porun­cile mi le-a dat magul, pe care Cambyses l-a lăsat să-i vegheze palatul ; acesta mi-a spus însă că Smerdis fiul lui Cyrus este cel care mi-a poruncit să grăiesc faţă de voi cele ce ştiţi". So­lul spunea nimic altceva decât purul adevăr. Atunci Cambyses zise: „Prexaspes, tu, cinstit  ai înfăptuit poruncile mele şi, eşti în afară de orice învinuire. Dar cine din perşi s-a răzvrătit împotriva mea, însuşindu-şi numele lui Smerdis?" Prexaspes îi răspunse: „Eu, o rege, cred că am prins firul lucrurilor. Cei care s-au ridicat împotrivă-ţi sunt magii, adică Patizeithes, pe care l-ai lăsat să aibă grijă de casa ta, şi fratele lui, Smerdis".

         LXIV Cum auzi numele lui Smerdis, Cambyses fu izbit de adevărul celor grăite de Prexaspes şi de înțelegerea că visul lui devenise realitate, cel în care cineva-i vestise că Smerdis şade pe tron, atingând cerul cu creştetul capului. Dându-şi seama că za­darnic își nimici fratele, el începu să-1 plângă amarnic; după ce-l plânse, gemu din greu asupra în­tregii nenorociri care se întâmplase, și sări pe cal, cu gândul să se năpustească cu oastea ce o avea asupra magului din Susa. Când se avântă în şa, vârful tecii în care era băgat pum­nalul ¹⁸¹ se desprinse şi căzu, iar tăişul, rămas gol, îi străpunse coapsa. Rănit tocmai în acelaşi loc unde el însuşi îl lovise ceva timp în urmă pe Apis, zeul egiptenilor, şi înţelegând că era lovit de moarte, Cambyses întrebă care era nu­mele localităţii în care se afla. I s-a răspuns: Agbatana.  Regele știa de ceva timp  din prezicerile oracolului din oraşul Buto că-şi va sfîrşi zilele în Agbatana. Atunci el însă înțelese că-și va găsi sfârşitul de bâtrâneţe la Agbatana în Media, în mijlocul tuturor avuţiilor lui; oracolul însă pomenise de Agbatana Syriei. Când Cambyses află numele oraşului, copleşit de revolta magului şi de durerea rănii, ca prin farmec își veni în fire. Înţelegând ce a vrut să spună oracolul,  vorbi: „Aici se vor termina zilele lui Cambyses, fiul lui Cyrus!"

          LXV Atât grăi el atunci. Ceva mai târziu, cam după două­zeci de zile, porunci să fie chemaţi cei mai de vază din perşi, câţi se aflau acolo, şi le spuse următoarele: „Perşi, mă văd silit de împrejurări să vă dezvălui cel mai tăinuit de mine lucru din toate. Pe când eram încă în Egipt, am avut în vis o vedenie – of, de n-aş fi avut-o! Se făcea că un sol venit de acasă mi-a vestit că Smerdis, aşezat pe tronul regesc, atingea cerul cu capul. Temându-mă ca nu cumva să fiu detronat de frate-meu, am procedat cu prea multă grabă şi prea puţină înţelepciune. Din nefericire, nu-i dat omului sa ocolească ceea ce e hărăzit să se întâmple. Necugetatul de mine l-am trimis pe Prexaspes la Susa să-1 ucidă pe Smerdis. După ce această cumplită nenorocire s-a săvîrşit,   trăiam  liniştit,   fără teamă că, după înlăturarea lui Smerdis, s-ar mai putea ivi alt­cineva care să se scoale împotriva mea. M-am înşelat cumplit asupra celor ce aveau să vina. Am ajuns ucigaş de frate, fără să fi fost nevoie, şi cu toate acestea tot n-am scăpat să fiu lipsit de domnie... căci era vorba despre magul Smerdis, pe care cerul mi l-a arătat în vedenia din vis că avea să se răzvrătească îm­potrivă-mi. Totuşi, fapta am săvârşit-o, iar voi să cugetaţi bine că Smerdis, fiul lui Cyrus, nu mai e printre voi. Astfel magii conduc acum țara, cel pe care l-am lăsat să vegheze peste bunurile palatului şi fratele lui, Smerdis. Acel însă care ar fi trebuit cu osebire să mă răzbune acum, când am avut de răb­dat sfruntarea neruşinată a magilor - acela a pierit de-o soartă crudă chiar de mâna celor mai apropiați lui. Iar pentru că el nu mai este, nu-mi rămâne altceva de făcut, o perşi, decât să vă-nchin ultima mea voință – cea, care-mi stă ca o piatră pe inimă. Vă ordon în numele tuturor zeilor ocrotitori ai acestui regat¹⁸² vouă  tuturor, şi mai ales Ahemenizilor care sunt de faţă, să nu îngăduiţi cumva ca stăpânirea să se întoarcă iarăşi la mezi. Dacă prin viclenie au dobîndit-o, apoi tot prin viclenie să le-o smulgeţi din mîini; iar dacă prin putere o păstrează, atunci trebuie să le fie smulsă cu o putere şi mai vârtoasă. Dacă veţi îndeplini cele ce vă cer, pământul să vă dea roadă bogată, femeile şi turmele să zămislească mereu şi pururea să vă bucuraţi de liber­tate.  De veţi scăpa însă stăpânirea şi nici nu vă veţi strădui s-o păstraţi - vă blestem ca, cele ce v-am urat să iasă tocmai pe dos. Şi afară de acest blestem, facă-se ca sfârşitul fiecărui pers să fie aşa cum a fost al meu." Așa vorbea Camby­ses  plângându-și nefericita lui soartă.

         LXVI Perşii, când îşi văzură regele plângând, îşi sfâşiară cu toţii hainele şi se puseră pe bocet şi tânguire. După aceasta, osul rănitului începu să se macine, coapsa să putrezească, astfel se şi sfârşi Cambyses, fiul lui Cyrus¹⁸³. Domnise acesta şapte ani şi cinci luni, fără să lase nici un urmaş, nici de parte bărbătească, nici femeiască. O mare îndoială puse stăpânire pe sufletele celor care fuseseră de faţă: ei nu puteau crede  că magii au pus mâna pe putere ¹⁸⁴. Bănuiau aceștia: că de ciudă plăsmuise Cambyses tot despre moartea lui Smerdis, doar ca să stârnească duşmă­nia întregului popor împotriva fratelui său. Ei rămaseră, prin urmare, încredinţaţi că regele care se suise pe tron nu era altul decît Smerdis, fiul lui Cyrus, căci şi Prexaspes tăgăduia cu în­dârjire că l-ar fi ucis pe Smerdis ; după moartea lui Cambyses, pentru Prexaspes nu era prudent să mărturisească că-1 ucisese pe fiul lui Cyrus cu propria-i mână.

         LXVII Astfel, magul, după sfârşitul lui Cambyses, domni nestingherit şapte luni - dându-se drept Smerdis, fiul lui Cyrus, luni care tocmai îi lipseau lui Cambyses să împlinească opt ani de domnie. În acest răstimp, magul dărui tuturor supuşilor săi mari bineficii, aşa că, la moartea lui, o mare jale cuprinse pe toţi locuitorii Asiei, afară doar de perşi. Căci îndată ce luă puterea în mână acesta trimise la fiecare neam, din cele pe care le stăpânea, crai­nici cu vestea că erau scutiți de serviciu militar şi plata birurilor pe trei ani.

       LXVIII În luna a opta însă totul se descoperise. Otanes, fiu al lui Pharnaspes ¹⁸⁵, era, prin neamul şi averea sa, deopotrivă cu cei mai sus-puşi dintre perşi. În sufletul acestui Otanes în­colţi cel dintâi bănuiala că magul nu era Smerdis, fiul lui Cyrus, ci acela care într-adevăr şi era. Bănuiala lui izvora din faptul că regele nu ieşea niciodată din cetăţuie ¹⁸⁵ şi că nu chema în față lui pe nimeni din perşii mai de seamă. Cuprins de bănuieli Otanes, iată ce făcu. Pe fiica lui, Phaidima, o avusese de soţie Cambyses. Aceasta ca și restul soțiilor lui Cambyses devenise acum soţie magului¹⁸⁶. Astfel Otanes, trimiţând o iscoadă la fiică-sa, o întrebă cu cine dormea, era acesta Smerdis, fiul lui Cyrus, sau altcineva. Ea îi trimise îndărăt răspuns că nu ştie, că nu avusese niciodată prilejul să-1 vadă pe Smerdis, fiul lui Cyrus, şi că nici nu ştia cine putea fi cel cu care trăia. Ota­nes trimise atunci a doua oară la ea întrebînd-o: „Dacă tu însăţi nu cunoşti pe Smerdis, fiul lui Cyrus, caută să afli de la Atossa cine este acela cu care trăiţi amîndouă, şi ea, şi tu; fără doar şi poate, ea trebuie să-şi cunoască fratele". La acestea fata răspunse: „Nu e cu putinţă să stau de vorbă cu Atossa, nici să dau ochii cu vreuna din celelalte femei care locuiesc laolaltă cu mine, căci de îndată ce acest bărbat a luat în mână domnia, oricine ar fi el, ne-a despărţit, aşezându-ne în încăperi diferite";

           LXIX Când auzi Otanes toate acestea, lucrurile începură să se lămurească tot mai mult în ochii lui. El trimise a treia oară Phaidimei veste, cu următoarele vorbe: „Fiica mea, tu, născută dintr-un neam mare, eşti datoare să-ndeplinești fapta primejdioasă pe care tatăl tău ţi-o porunceşte. Dacă cumva acest om nu este Smerdis, fiul lui Cyrus, ci acela pe care-1 bănuiesc eu, fi­indcă se culcă cu tine şi are în mîinile lui tronul Persiei, trebuie pedepsit aşa cum se cuvine. Iată acum ce ai tu de făcut : când se va culca cu tine şi vei băga de seamă că a adormit bine, pipăiei urechile. Dacă se va dovedi că are urechi, poţi fi sigură că tră­ieşti cu Smerdis, fiul lui Cyrus; dacă nu are, atunci să ştii că este magul Smerdis". Phaidima răspunse că, va trece printr-o primejdie cumplită. Căci dacă s-ar întâmpla ca bărbatul să nu, aibă urechi şi ar prinde-o că îl pipăie, ar aşteapta-o pieirea. Dar totuşi o va face. Aşa făgădui Phaidima tatălui ei că-i va îndeplini porunca. Iar lui Smerdis Cambyses  fiul lui Cyrus, pe când mai domnea încă, îi tăiase urechile pentru o învinuire destul de grea ¹⁸⁷. Deci Phaidima, fiica lui Otanes, îndeplini tot ce-i făgăduise tatălui ei: când îi veni rândul să se culce cu magul (căci la perşi femeile se duc pe rând la bărbatul lor), se duse în iatacul lui şi îi împărtăşi culcuşul. Foarte lesne îşi dădu seama că omul n-avea urechi şi, de îndată ce se lumină de ziuă, îi şi trimise veste tatălui ei despre cele aflate ¹⁸⁸.

          LXX Otanes, luând deoparte pe Aspathines ¹⁸⁹ şi pe Gobryas - fruntaşi ai perşilor, oameni pe care-i socotea cei mai vrednici de încredere - le dezvălui toată întâmplarea. Aceştia îşi aveau şi ei bănuielile lor că aşa stau lucrurile şi, atunci când Otanes le vorbi, îl încuviinţară pe deplin: hotărî apoi ca fie­care să atragă în legământ câte un pers în care ar fi avut mai multă încredere. Astfel, Otanes îl aduse pe Intaphernes; Gobryas, pe Megabyzos ; Aspathines, pe Hydarnes. Ei erau şase la număr când sosi la Susa Darius, fiul lui Hystaspes, venind din Persia, unde tatăl lui era satrap ¹⁹⁰. La sosirea lui, cei şase perşi soco­tiră că e bine să-1 atragă şi pe el în urzeala lor.

         LXXI Cei şapte, adunându-se laolaltă, îşi jurară credinţă şi ţinură sfat. Când îi veni rândul lui Darius să-şi spună cuvântul, acesta le spuse tovarăşilor săi următoarele : „Eu credeam că sunt singurul care ştie că cel care domneşte este magul Smerdis, în timp ce Smerdis, fiul lui Cyrus, a murit. De aceea am venit cât am putut mai degrabă, ca să pun la cale moartea magului. Cum se întâmplă ca nu numai eu, ci şi voi să cunoaşteţi adevărul, cred că trebuie să ne punem de îndată pe lucru, fără nici o zăbavă; orice întârziere nu poate fi decât spre răul nostru". Faţă de aceste cuvinte, Otanes zise: „O, fiu al lui Hystaspes, te tragi dintr-un tată cu inimă vitează şi se pare că nu vrei să te arăţi mai prejos de tatăl tău. Totuşi, în această încercare, nu te pripi cu atâta nesocotinţă, ci cată să faci lucrurile mai cu chib­zuială ; trebuie ca numărul nostru să sporească şi abia atunci să trecem la fapte". Darius însă îi reproșă: „Bărbaţi câţi sunteţi de faţă, dacă veţi urma calea arătată de Otanes, să ştiţi bine că vă aşteaptă un greu sfârşit; căci se va găsi unul care să dezvăluie magului ce-am pus noi la cale, ademenit de câştigul unei răsplăţi. Ar fi fost cel mai bine să săvârşiți deodată cele hotărâte; de vreme însă ce aţi crezut prielnic să vă împărtă­şiţi taina la mai mulţi şi mi-aţi încredinţat-o şi mie - sau tre­cem chiar astăzi la fapte, sau să ştiţi că, dacă mai lăsăm să treacă şi ziua de azi, nimeni altul nu mi-o va lua înainte, ci chiar eu vă voi pârî magului.

LXXII Atunci Otanes, văzîndu-1 pe Darius împins de atâta râvnă, zise: „Pentru că ne împingi la atâta grabă şi nu îngădui nici un fel de amânare, haide, spune-ne acum tu singur cum am putea pătrunde în palat şi pune mâna pe magi. Ştii, fi­reşte, măcar din auzite, dacă n-ai văzut chiar cu ochii tăi, că din loc în loc sunt puse străji. Cum vom face să trecem de ele ?" - „Otanes, răspunse Darius, multe sunt lucrurile care nu se pot lămuri prin vorbe, ci prin fapte; altele, în schimb, cu vorba par uşor de făcut, dar faptic din ele nu se alege nimica. Știți bine că nu e nicidecum greu să treci de străjile ce păzesc palatul. Pe de o parte, fiind oameni de rangul ce-1 avem, n-o să se găsească nimeni care să ne oprească, fie dintr-un simţământ de respect, fie din frică ; pe de alta - am o pricină vredinică prin mijlocirea căreia putem pătrunde, spunând că tocmai am sosit din Persia şi că doresc să mă înfăţişez regelui cu veşti de la tatăl meu. Acolo unde e nevoie să fie spusă o minciună, zică-se. Căci mințind sau vorbind adevărul – același scop urmărim. Cei drept unii mint din dorinţa de a se face crezuţi prin minciunile lor şi de a trage astfel foloase ; precum alţii spun numai adevărul, tot pentru a trage folos din sinceritatea lor, dobândind astfel şi mai multă încredere.  Deci, urmând căi diferite, tindem, spre acelaşi scop¹⁹¹. Dacă nu s-ar urmări un câştig oarecare, cel ce spune adevărul ar putea tot aşa de bine să şi mintă, iar cel care minte să rostească adevărul. Astfel, cine din strajnici ne va lăsa să intrăm de bunăvoie nu va avea pe viitor decât de câştigat ; în schimb, cel care va încerca să ni se împotrivească, să fie pe dată socotit duşman. Apoi, pătrunși în palat, să ne vedem de treabă".

LXXIII Gobryas, luând atunci cuvântul, zise: „Dragi prieteni, când oare se va mai ivi pentru noi un prilej atât de nimerit de a pune mâna pe putere, sau, dacă nu vom fi în stare de izbândă, a ne jertfi viaţa dobândind-o? Gândiţi-vă bine că noi, de viţă persană, suntem cârmuiţi de un mag med, care n-are nici măcar urechi ! Acei dintre voi care v-aţi aflat lângă Cambyses când era bolnav, vă aduceţi fără îndoială aminte de cuvintele încărcate de blestem pe care, dându-şi sufletul, le-a rostit regele împotriva acelor perşi care n-ar încerca să recapete stăpânirea. Pe acea vreme n-am dat crezare spuselor lui Cambyses, ci gândeam că împins de pizmă vorbeşte aşa. Acum însă, îmi dau votul să-1 ascultăm pe Darius şi să nu ne mai despărţim după această consfătuire decât pentru a ne duce drept la mag". Aşa glăsui Gobryas şi toţi fură de părerea lui.

LXXIV În timp ce fruntaşii perşi se sfătuiau, s-a întâmplat ca magii, vorbind între ei, să hotărască să-1 atragă pe Prexaspes de partea lor, căci acesta avusese de suferit o cruzime ne­maipomenită din partea lui Cambyses, care-i ucisese fiul cu săgeata şi, pentru că era singurul care ştia de moartea lui Smerdis, fiul lui Cyrus, pe care-1 omorâse cu propria-i mână ; afară de aceasta, Prexaspes se bucura de mare trecere în ochii perşi­lor. Din aceste pricini, ei îl chemară pe Prexaspes şi îi cerură să le fie prieten, legându-i credinţa prin jurăminte că va păstra numai pentru sine, fără a mai dezvălui altcuiva taina înşelă­ciunii lor faţă de perşi; în schimb, făgăduiau că-i vor da da­ruri nesfârşite. Prexaspes se învoi la toate, iar magii după ce crezură că l-au câştigat de partea lor, îi mai făcură și o a doua rugăminte. Aceasta consta ca odată ce ei, îi vor strânge pe toţi perşii din cetate sub zidul care înconjoară palatul, el, Prexaspes, suindu-se pe un turn, să strige cu glas mare că stăpânirea e în mîinile lui Smerdis, fiul lui Cyrus, şi a nimănui altcuiva. Magii cereau acest lucru deoarece cuvântul lui Prexaspes avea o mare greu­tate printre perşi şi pentru că adeseori el spunea faţă de toată lumea  că Smerdis, fiul lui Cyrus, trăieşte – negând vehement că fusese ucis.

           LXXV Prexaspes, a căzut de acord s-o facă şi pe asta, astfel magii strânseră pe perşi, îl suiră pe Prexaspes într-un turn şi-1 îndemnară să vorbească mulţimii. El însă, uitând de bunăvoie cei ceruseră ei, începu să vorbească despre Ahaimenes, făcu genealogia casei lui Cyrus ¹⁹²; după aceasta, când ajunse să vorbească despre Cyrus, ca încheiere, aminti cât bine făcu Cyrus pentru Persia; terminând a înşirui faptele marelui rege, destăinui adevărul, mărturisind că până atunci îl ţinuse ascuns; tăinuirea o săvârşise fiindcă n-ar fi fost bine pentru el să spună adevărul asupra celor petrecute; acuma însă, în împrejurarea de faţă, era de datoria lui să dezvăluie totul. Așa începu să povestească cum el, silit de Cambyses, l-a ucis pe Smerdis, fiul lui Cyrus, şi că cei ce cârmuiesc acum sunt magii. Apoi - aruncând tot soiul de blesteme asupra perşilor în caz că nu-şi vor da osteneala să cucerească înapoi puterea şi nu vor plăti magilor ceea ce li se cuvine - se azvîrli cu capul în jos la picioarele turnului. Aşa pieri Prexaspes, om, care toată viaţa lui s-a bucurat de preţuirea celor din jur ¹⁹³.

  LXXVI Între timp, cei şapte, de îndată ce luară hotărârea de a-i lovi pe magi fără zăbavă, porniră la drum după o scurtă rugă înălţată zeilor, fără să ştie ceva despre cele săvârşite de Prexaspes. Când se aflau la jumătatea drumului, aflară ce se petrecuse cu Prexaspes. Atunci, ferindu-se din drum,  au ținut sfat împreună: Otanes și cei ce îi țineau parte, râvneau ca fapta să se amâne şi să nu se îndeplinească atunci când învălmășeala era aşa de mare ; Darius și oamenii săi voiau să se meargă cu orice preţ la înfăptuirea celor hotărâte, ca lucrurile să nu fie lăsate pe altă dată. Pe când se sfătuiau ei cu înverșunare, se ivise şapte perechi de vulturi* gonind două perechi de gaiele* pe care le jumuleau de pene şi le ciupeau. Văzând acestea, cei şapte acceptară cu toţii părerea lui Darius ca corectă şi, îmbărbătaţi de prezice­rea păsărilor, porniră asupra palatului¹⁹⁴.

               LXXVII La intrare, se întâmplă întocmai  cum   prevăzuse Darius. Străjile se arătară pline de respect faţă de nişte frun­taşi ai perşilor, nebănuind ce avea să urmeze. Astfel conspiratorii trecură liber înainte, de parcă ar fi fost împinşi de o putere cerească; nimeni neîntrebându-i nimic. Când însă ajunseră în curte, se treziră cu eunucii care raportau regelui în față; eunucii cercetară ce motive i-au adus la palat; totodată, ocărându-i pe paznici cu tot felul de ameninţări fiindcă îi lăsaseră pe perşi să treacă.  Aceștia le-au interzis să meargă mai departe. Conspiratorii văzând acestea, făcându-și semn unul  altuia, îşi traseră hangerele din teacă, străpunseră pe toţi eunucii ce li se împotriveau, şi îşi croiră drum spre odăile bărbaţilor.

LXXVIII În același timp amândoi magi erau înăuntru şi se sfătuiau ce să facă după destăinuirea lui Prexaspes. Când văzură zăpăceala eunucilor şi-i auziră ţipând, alergară împreună să vadă ce se întâmplă şi, când își dădură seama de cele ce se petrecuseră, se întoarseră în pripă să pună mâna pe arme. Unul din ei apucă să înşface arcul, celălalt se  repezi la  suliţă; pe dată încăierarea se şi încinse. Celui care pusese mina pe arc şi săgeţi, arcul nu i-a fost de nici un folos căci potrivnicii erau deja prea aproape de el. Celălalt însă, se apără cu suliţa și-l lovi pe Aspathines la coapsă, iar pe Intaphernes în ochi; în urma acestei răni, Intaphernes îşi pierdu ochiul, dar totuşi nu muri. Aşadar, unul din magi rănise pe doi perși; celălalt, cum arcul nu-i fusese de nici un folos, fugi într-o cămară care dădea în odăile bărbaţilor, cu gândul să zăvorască uşa. Doi din cei şapte, anume Darius şi Gobryas, se năpustiră pe urmele lui ajungându-l. Gobryas apucă pe mag de mijloc, iar Darius, aplecat asu­pra lor, nu ştia ce să facă, de teamă ca nu cumva, în întuneric, să-l străpungă pe Gobryas. Acesta, văzîndu-1 că nu se mişcă, îl întrebă ce mai aşteaptă, iar la răspunsul lui Darius fu că se teme ca nu cumva să-1 rănească - Gobryas strigă: „înfige spada chiar de-o fi s-o treci prin amândoi!" Darius îl ascultă, lovi cu pumnalul şi avu norocul să-1 nimerească pe mag.

       LXXTX După uciderea magilor, conspiratorii le retezară capetele. Pe cei care fuseseră răniţi ei îi lăsară pe loc, atât din pricina slăbiciunii lor, cât şi pentru paza cetăţii. Ceilalţi cinci, ţinând în mână capetele magilor, alergară în goana mare afară din palat, strigând cât îi ţinea gura şi făcând o zarvă nemaipomenită; apoi chemară pe ceilalţi perşi şi, arătându-le capetele, le povestiră fapta ce-o săvârşiseră. În acelaşi timp, uciseră, fără alegere, pe toţi magii câţi le ieşiră în cale. Perşii, când aflară isprava celor şapte şi înşelăciunea magilor, se crezură îndreptăţiţi să facă la fel şi ei : trăgându-şi jungherele din teacă, omorâră pe toţi ma­gii care le ieşeau în cale. Dacă nu s-ar fi lăsat noaptea, n-ar mai fi rămas în viaţă nici un mag. [De atunci] perşii serbează în fiecare an această zi, mai presus de oricare alta, încingând o mare petrecere căreia i-au dat numele de „Magophonia". Când perşii prăznuiesc această zi, nici unui mag nu-i este îngăduit să se arate la lumină, ci stau cu toţii pe la casele lor, de dimineaţă până seara ¹⁹⁵.

     LXXX După ce zarva se potoli şi se împliniră cinci zile din ziua omorului, cei care se răzvrătiseră împotriva magilor ţinură sfat despre situația lucrurilor. Cu acest prilej s-au rostit cuvântări de necrezut pentru unii eleni, dar care totuși au fost adevărate. Otanes dădu sfatul ca treburile ţării să fie duse de întreg poporul persan, şi ţinu următoarea cuvântare: „Părerea mea este că nu e bine ca unul singur din noi să ajungă stăpân. Acest lucru nu e nici plăcut, nici potrivit. Ştiţi foarte bine până unde a mers înfumurarea lui Cambyses şi cu toţii aţi încercat pe pielea voastră trufia magului. Cum poate oare monarhia să fie o orânduire nimerită când monarhul poate să facă tot ce vrea, fără să fie tras la răspundere? Fie el şi cel mai desăvârşit dintre oameni, pus în acest loc de frunte tot s-ar abate de la firea obişnuită. Trufia i se zămisleşte în suflet pe urma bunurilor ce le are la îndemână, iar pizma este dintru început înnăscută în om. Cel ce-ar lua puterea în mână, cu aceste două răcile în suflet ajunge cu desăvârşire rău; plin de înfumurare şi invidie, săvârşeşte nelegiuiri fără număr.  Cu toate acestea, e limpede că un monarh ar trebui să fie lipsit de simţământul piz­mei, odată ce lui ca cârmuitor îi aparține tot; faţă de cetăţeni însă, se întâmplă ca purtarea lui să fie tocmai alta decât ar trebui. Tiranul îi invidiază pe toţi cei mai virtuoși dorindu-le moartea, nu se simte bine decât alături de cei mai netrebnici dintre cetăţeni, și îşi pleacă cu nesaţ urechea la defăimări. Un tiran e omul cel mai nestatornic cu putinţă  de-i arăţi o admiraţie potrivită, se supără că nu l-ai cinstit îndea­juns, ca pe un stăpân ce este; dacă cineva i se închină cu prea mare râvnă, de asemenea se supără, zicând că omul e un lingu­şitor. Vă voi spune însă acum ceea ce este şi mai rău: tiranul clatină rânduielile strămoşeşti, îşi bate joc de femei, ucide fără judecată pe oameni. Să nu uităm că puterea poporului poartă cel mai frumos nume de pe lume: isonomia ¹⁹⁶. În al doilea rând, nu săvârşeşte nici una din încălcările pe care le-nfăptuiesc tiranii. Ea împarte dregătorii e ţării prin tragere la sorţi, cel care are pe seamă o dregătorie răspunde de faptele sale ¹⁹⁷ - şi toate hotărârile se iau in sfatul obştesc. Eu zic, aşadar, să înlăturăm monarhia şi să ridicăm poporul; mulţimea face puterea".

           LXXXI Aceasta a fost părerea înfăţişată de Otanes. Megabyzos îi îndemnă în schimb la oligarhie, spunând cele ce urmează :   „Cuvintele   lui   Otanes cu privire la desfiinţarea monarhiei mi le însuşesc pe deplin. Cât despre instaurarea poporului la putere - aici nu văd un sfat bun. Nimic nu-i mai smintit şi mai neînfrânat decât o mulţime întunecată; într-adevăr, ar fi peste putinţă de îndurat ca oa­menii care cată să scape de trufia unui tiran să îngenuncheze sub cea a unei mulţimi dezlănţuite. Tiranul măcar, când face ceva, ştie ce vrea; mulţimea însă nici n-o ştie. Şi cum ar putea şti, când niciodată n-a fost învăţată, și nici născută cu un simț înglobat al virtuții! Ea se repede fără socotinţă la tre­burile ţării, asemeni unui şuvoi năval­nic fără, încurcând totul. Aibă parte de ocârmuirea norodului doar cei ce poartă gând rău perşilor ; noi însă, alegându-ne o adunare alcătuită din băr­baţii cei mai destoinici, acestora să le încredinţăm puterea. În rândurile lor ne vom afla şi noi - şi este de aşteptat că din par­tea celor mai buni bărbaţi vor veni şi cele mai bune hotărâri".

                LXXXII Aceasta a fost părerea lui Megabyzos ^198. În al treilea rând,  Darius îşi spuse şi el părerea zicând: „în cele rostite de Megabyzos cu privire la mulţime cred că se cuprinde mult adevăr, nu însă şi în cele spuse despre oligarhie. Din cele trei feluri de ocârmuiri pe care le-am cer­cetat, şi mă gândesc la cea mai desăvârşită înfăţişare a lor, adică la cea mai bună democraţie, oligarhie şi monarhie, cred că aceasta din urmă este cu mult cea mai potrivită. Se pare că nimic nu-i mai buñ decât un bărbat destoinic, călăuzit de porniri sănătoase. El ar putea să ocârmuiască mulţimea fără greş şi, mai presus de toate, faţă de răuvoitori ar şti să păstreze taina hotărârilor luate.  În oligarhie, unde mulţi se întrec în înţelep­ciune pentru binele obştesc, e cu neputinţă să nu izbucnească o puternică duşmănie personală. Fiecare în parte năzuind să fie în frunte şi părerile lui să sporească, se ajunge la o cumplită dușmănie, de aici se trece la răzvrătiri, iar de la răzvrătiri, la vărsări de sânge care împing lucrurile tot spre monarhie. De aici reiese clar cu cât este monarhia o formă mai bună stăpânire. Acuma, să zicem că poporul ar lua în mână puterea - este iarăşi peste putinţă să nu săvârşească tot felul de ticăloşii; când ticăloşia îşi scoate însă capul la iveală, nu urmează dezbinarea şi ura între netrebnici, ci, dim­potrivă, prietenia strânsă¹⁹⁹; căci cei care împilează ţara o fac împreună. Lucrurile merg tot aşa înainte, până când se găseşte cineva care să se ridice în fruntea poporului şi să-i ţină în frâu pe astfel de oameni. Urmarea e că un aseme­nea conducător este admirat de popor şi, când este admirat, nu întârzie să ajungă şi rege. Prin aceasta iarăşi se dovedeşte că monarhia este cel mai bun fel de ocârmuire. Dar, ca să nu lun­gesc vorba, de unde ne vine oare nouă libertatea? Cine ne-a dat-o? Oare democraţia, oligarhia, sau monarhia ? Credinţa mea este că dacă am fost mântuiţi de un singur bărbat ²⁰⁰, da­tori suntem să păstrăm acelaşi fel de stăpânire. Afară de aceasta, să nu îngăduim să se strice rânduielile noastre strămoşeşti sub care ne-a mers aşa de bine; căci n-o să dăm doară de şi mai bine!"

          LXXXIII Acestea au fost cele trei păreri, iar din cei şapte bărbaţi, patru se alăturară celui din urmă. Otanes, cel care stăruia să se statornicească în Persia egalitatea în drepturi, când îşi văzu înfrântă părerea, luă din nou cuvântul în mijlocul celor­lalţi şi. zise : „Tovarăşi de luptă, este limpede că unul din noi trebuie să ajungă rege, fie că sorţii vor cădea pe cineva dintre noi, fie că ne-am întoarce spre obştea perşilor, căreia i-am lăsa în seamă alegerea, fie printr-un oarecare alt mijloc. Eu, din partea mea, n-am să fac nici o împotrivire ; n-am poftă nici să poruncesc, nici să mă supun. Mă lepăd de domnie dacă vă legaţi că nu voi primi porunci de la nici unul din voi, nici eu, atât cât voi trăi, nici urmaşii mei în veci". După aceste cuvinte ale lui Otanes, cum ceilalţi şase s-au învoit cu cele cerute, Ota­nes nu le mai puse nici o piedică, ci se ţinu deoparte. Până în ziua de azi, această casă [adică a lui Otanes] mai dăinuieşte încă, fiind singura familie de perşi care se bucură de libertate, se supune stăpânirii numai cât pofteşte, fără a încălca vreodată legile ţării²⁰¹.

Text împrumutat din Herodot, Istorii Vol I, Editura Științifică 1961, notele le găsiți urmând linkul.

Sper să-mi fie iertate incursiunile în textul inițial făcute în urma consultării traducerilor rusă și engleză.
*Numele păsărilor au fost schimbate în urma consultării traducerii ruse.

Universul la Homer, din Istoria Esteticii Antice de A.F. Losev

         ...Actualmente omul nu percepe universul ca final. Teoriile astronomice care abordează lumea ca finală din punct de vedere spațial, sunt puțin înțelese, greu de demonstrat și întâmpinate cu rezistență. Total diferit de aceasta este universul lui Homer. Viziuanea homerică asupra lumii se bazează pe percepția plastico-corporală a ei. Un exemplu elocvent al acestei percepții este construcția cosmosului la Homer. El, evident este corp, iar ca corp - este finit în spațiu și are o anumită formă sau figură.

         Să începem cu divizarea generală de care vorbește Poseidon (Il. XV 187). Din acest mesaj reiese că tot universul este împărțit între Zeus, Poseidon și Hades(rus Aid). Pământul - este posedat comun de trei zei principali. Începem cu figura pământului.

Sursa imaginii:

a) Forma și figura cosmosului. Pământul este un plan, mai corect disc, cerc ce plutește pe apă, iar deasupra este acoperit cu o boltă în formă de semisferă. Disc e pământul, semisferă e cerul. Cerul este din aramă sau fier. El e din "aramă" (Il. XVII 425), "multă aramă"(V 504, Od. III 2) și din "Fier" (Od. XV 329, XVII 565). Forma plată a pământului reiese din faptul că, toate punctele ei sunt egal vizibile. Helios spune (Od. XII 379-381) "Nerușinos, căsăpiră-mi ei boii, la care cu bucurie priveam, suind eu pe ceru-nstelat sau coborând de pe el, înapoi pe pământ". Dacă e să ne amintim că insula Trinacria, pe care însoțitorii lui Odiseu au ucis boii lui Hiperion, se află în capăt la vest, atunci Helios suind la cer nu ar fi putut să-i vadă dacă pământul nu era plat. În V 282 Poseidon îl vede pe Odiseu de pe munții Solimi, plecând de la Efiopi, când el, se află în partea opusă a Greciei.

         Pământul măcar că este "Nemărginit" (Il. VII 446, XX 58, Od. XV 79, XVII 386, 418, XIX 107), nu prea clar se vorbește de marginile lui (Od. IV 563, Imn IV 227), în alte locuri vorbinduse în genere de mai multe pământuri (Il XV 81, Od. IV 268)... Mai jos o să vedem că toate aceste dimensiuni ale pământului sunt destul de finite.

b) Oceanul. Pământul este înconjurat de ocean, nu de ocean în sensul tradițional al cuvântului ci de un rîu mare ce cuprinde întreg pământul. Astfel el este înfățișat pe scutul lui Ahile. Marea, pe care Grecii o gândeau în vest, contactează nemijlocit cu Oceanul. Cel puțin Odiseu (Od. XI - I 13) fără piedici intră în Ocean, mergând de la Circe(X 507) în Hades. De limitele Oceanului, sau de lățimea lui nu se știe nimic. Și dacă Odiseu ajunge la hotarul Oceanului, asta nu înseamnă însăși hotarul Oceanului ci hotarul pământului format de Ocean (Il. XIV 200, 302, Imn IV 227). Homer iubește să vorbească despre Ocean ca cu "albie adâncă" (Il. VII 422, XIV 311, XXI 195, Od. XI 13, Imn. III 185). Înconjurând pământul el se scurge singur în el, de unde și epitetul apsorroos "se scurge singur în sine""înconjoară cercul pământesc"(Il. XVIII 399, Od. XX 65). Pe lângă acestea, Oceanul - este un zeu măreț, împreună cu soția sa Thetys, ba chiar locul de unde toți zeii își trag ființa(Il. XIV 201, 246, 302). Somn (243) îl enumeră printre zeii eterni. Din Ocean se scurg toate rîurile și mările pe pământ (Il. XXI 195). În el apune soarele, zorii (Il. XIX 1, Od. XXII 197), luna (Imn XXXII 7), Sirius (Il. V 5) și toate stelele, cu excepția Ursoaicei (Il. XVIII 489, Od. V 275). Pe malul sudic al Oceanului locuiesc efiopii mitici (Il. I 423, XXIII 205), pe cel vestic - cimerienii. La malurile Oceanului mai locuiesc la fel Pigmeii (Il. III 6) și zorii cu favoritul său Tifon (Imn. IV 563) și Hades. (XI 13)...

Scutul lui Ahile Sursa imaginii:

c)  Hades(Aid) și Tartar. Hades(Aid) - locul unde-și au lăcașul umbrele celor decedați, se află acesta în interiorul pământului, din câte se poate de înțeles din spusele despre răposați, ca (Il. VI 19, 411) "să intri-n pământ" sau (XVIII 333, XXII 482, Od. XXIV 204) "Sub bezna pământului". Claritate totală aici totuși nu este, pentru că există un mesaj destul de clar despre, cum Odiseu a dat de Aid: Aid se află pe pământ, la marginea vestică, în țara cimerienilor, lângă Ocean, acolo unde Helios nici odată nu răsare și apune (Od. X 507-512). Poate, a uni cele spuse se poate cu mențiunea că în țara cimerienilor se află coborâșul în Aid. Vedem în (Od. XXIV 11), că pe această parte a Oceanului, la intrare-n Aid, se află stânca Levcada(mot a mot greacă), porțile lui Helios, țara viselor și dumbrava Persefonei. Hermes duce sufletele mirilor uciși, în câmp acoperit cu Asphodelus unde ei și trebuie să locuiască. 

         În final din părțile universului Homeric Tartarul o putem numi parte destul de enigmatică și neclară, necătând la faptul că în Europa ea a devenit simbolul groazei și întunericului complet. Ce este tartar? Majoritatea lingviștilor formează acest cuvânt multiplicând termenul tarasso "perturbez""fac mizerie"...Este cel mai adânc loc subteran, aici își au locul titani - generația de zei premergătoare celor de pe olimp (Il. VIII 478). El este "imens" (Imn. II 158), "lat" (III 374), "adânc" (Il. VIII 481) și "Cețos" (Il. VIII 13, Imn. III 256). Toate acestea însă nu spun multe. Dar știința a propus două lucruri care aduc claritate în închipuirea homerică a Tartarului. 

         În primul rând, Tartar este același lucru pentru zei cum Aid pentru oameni... În al doilea rând avem propunerea dată cu mai mult de 100 de ani în urmă, ea foarte frumos finalizează închipuirea noastră fragmentată vizavi de Tartarul homeric... Reieșind din faptul că toată antichitatea neschimbat se trăgea la forme rotunde, este destul de natural să presupunem, că jos sub pământ este o altă semisferă, simetrică cu cea de sus sau cu cerul. Și cum cerul este lăcașul zeilor, cerul de sus este lăcașul zeilor albi, iar cel de jos lăcașul zeilor detronați, deveniți sumbri. Cerul de jos și este Tartarul. Această ipoteză frumoasă corespunde la maxim arhitecturii homerice, ea este întratât de simplă și naturală că trebuie acceptată. 

         Despre Tartar Homer are doua locuri importante. Zeus o ceartă pe Hera (Il. VIII 478-483) și Zeus răstinduse (Il. VIII 13-16). E important că distanța de la pământ până jos este gândită la fel ca distanța de la pământ până sus la cer...

Tradus din ИСТОРИЯ АНТИЧНОЙ ЭСТЕТИКИ А.Ф.Лосев, 1963, în caz de republicare/reproducere e necesar acordul autorului.

Montesquieu, Considerații asupra cauzelor măreției și decadenței romanilor, fragment

        Atât timp cât suveranitatea Republicii era limitată la Italia, bunăstarea generală persista cu ușurință. Fiecare soldat era totodată cetățean. Fiecare consul își înrola propria armată, iar numitul acestuia o conducea pe timp de război. Cum forțele lor nu erau foarte numeroase, în trupă erau primiți doar cetățenii cu posesiuni suficiente pentru a-i face interesați în apărarea orașului. Senatul ținea în vizorul său conduita generalilor, fără a le da posibilitatea de a face ceva în prejudiciul țării.

Sursa imaginii

        Odată ce legiunile au trecut Alpii și marea, soldații, pe care romanii i-au obligat să stea pe parcursul a câteva campanii în țările subjugate, și-au pierdut sensibilitatea și geniul militar caracteristice unui cetățean roman. Generalii, la rândul lor având armate și teritorii la dispoziție, au devenit conștienți de puterea ce o au în mîini, și au încetat a se supune.

        Soldații printre altele au inceput a neglija orice superior decât generalul său, încredințându-i toată nădejdea, iar reieșind din distanța foarte mare până la centrul imperiului, ei au încetat a fi soldații republicii, ci a lui Sula, Marius, Pompei și Cezar. Romanii nu mai puteau cu siguranță spune dacă persoana ce conduce o armată provincială le era general sau inamic.

        Atât timp cât romanii erau corupți doar de propriii tribuni, cărora le confereau nimic altceva decât propria putere, senatul se putea ușor îndreptăți, căci acționau ei consecvent și cu aceiași tonalitate, odată ce oamenii simpli oscilau de la furie la lașitate. Când însă aceștea au fost investiți cu o autoritate impunătoare și în extern, toată înțelepciunea Senatului a fost derutată iar bunăstarea generală compromisă.

        Motivul din care statele libere nu sunt așa permanente ca alte forme de guvernare este că, toate cataclizmele și succesele ce li se îmtâmplă sunt premergătoare pierderii libertății, pe când succesele și insuccesele unei guvernări arbitrare contribuie în același mod la înrobirea oamenilor. O republică înțeleaptă trebuie să prevină orice hazard ce ar putea să o expună la bine sau rău. Singura fericire la care indivizii ei ar trebui să aspire este de a asigura perpetuitatea propriului stat. Dacă extinderea nelimitată a imperiului Roman probează ruinarea statului, extinderea nelimitată a orașului a fost nu mai puțin fatală.

        Romanii au subjugat tot universul cu ajutorul națiunilor italiene, cărora aceștia le-au atribuit privilegii diferite la timpuri diferite. Multe din aceste națiuni inițial nu dădeau doi bani pe libertatea Romei, unii alegând a-și perinda identitatea sa antică. Dar când cetățenia a devenit un simbol al supremației universale - când un om nefiind cetățean roman era considerat nimic, iar odată fiind totul - italienii au hotărât a fi romani, sau a muri. Nefiind capabili a obține acest titlu pașnic, ei recurgeau la arme. Astfel, locuirorii părții opuse mării Ionice s-au răsculat. Celelate națiuni erau pe cale a le urma exemplul. Roma, fiind acum forțată de cei care, dacă-mi permiteți expresia au fost mîinile ce au cutremurat universul, era pe cale să se dărâme. Romanii riscau a fi limitați la propriile ziduri. Fapt ce i-au făcut a acorda acest titlu celor care le-au rămas fideli, ulterior, tolerând propagarea  acestuia fără limită, către restul națiunilor.

        Acum Roma nu mai era orașul a cărui locuitori stăpâneau același spirit, aceiași dragoste de libertate, aceiași ură față de tiranie; un oraș unde lupta pentru putere cu senatul și tendința de a lipsi aristocrația de prerogativele ei erau impregnate de respect, fiind nimic altceva decât dragoste de egalitate. Națiunile italiene ajunse cetățeni romani, și-au păstrat propria identitate, propriile interese și dependența de un protector puternic. Roma fiind acum divizată, nu mai forma un tot întreg, iar oamenii nu mai erau pe bune cetățenii ei, doar într-un mod fictiv, căci nu mai erau aceiași magistrați, aceleași ziduri, aceleași bunuri, aceleași temple, aceleași locuri de înhumare, Roma nu mai era privită cu aceiași ochi. Cetățenii nu mai aveau aceiași dragoste de țară, atașamentul față de ea fiind epuizat.

        Orașe și națiuni erau acum invitate în Roma de cei ambițioși, fie pentru a face haos în timpul alegerilor, fie pentru a le schimba rezultatele în propriul folos. Adunările publice au ajuns a avea un caracter antistatal, iar unei adunături de instigatori i sa atribuit titlul de Comitia (engleză). Autoritatea poporului a devenit imaginară, oameni caatare erau mai puțini ca himere(prob. monștri, trădători), iar anarhia a devenit întratât de universală că era imposibil a stabili, oamenii au făcut legea sau nu.

        Autorii ce scriu despre Roma, mereu menționează disputele ce au ruinato. Cititorii însă nu observă că aceste dispute au fost mereu necesare și inevitabile. Măreția republicii a fost unica sursă a acestei calamități, ca rezultat, rascoalele populare transformându-se în războaie civile. Disensiunile nu puteau fi prevenite, iar spiritele care se manifestau feroce și formidabil în străinătate nu puteau fi reduse la moderare acasă. Cei care așteaptă într-un stat liber să vadă oameni neînfricoșați în luptă și lipsiți de curaj în pace, râvnesc imposibilul. La fel, poate fi înaintat ca o regulă generală faptul că odată ce observăm liniște într-un stat numit Republică, atunci, putem constata că în el nu există libertate.

        Uniunea în sens politic este un termen foarte echivoc. Uniunea adevarată face ca toate componentele ei, cât de opuse nu ni s-ar părea, să lucreze pentru bunăstarea generală a societății, în aceiași manieră în care disonanțele în muzică formează de comun un acord. Uniune poate există într-o țară aparent dezordonată, sau, mai bine spus armonie, din care rezultă prosperitatea, ce este nimic altceva decât adevărata pace. Aceasta este identică universului, care este permanent armonizat de acțiunile unora și reacțiile altora.

        Într-un stat despotic, unde puterea este exercitată fără moderare, permanent există divizare. Țăranul, soldatul, comerciantul, magistratul, curteanul nu au nici o legătură decât cea ce reiese din posibilitatea unuia de a-l oprima pe celălalt, fără a întîlni totodată rezistență. Și dacă și apare vreo uniune, nu este a cetățenilor, ci a trupurilor moarte îngropate unul lângă altul. 

        Trebuie conștientizat faptul că legile romane erau prea slabe pentru a guverna republica. Experiența a demonstrat invariabilitatea faptului că legile bune, ce sporesc reputația și puterea unei republici mici, devin incomode odată ce aceasta ajunge măreață, căci ele sunt axate pe a crea un popor ilustru, nu și pentru a-l guverna.

        Există o diferență considerabilă între legi bune și conveniente, între legi care permit a domina pe cineva și ce permit a menține puterea odată acaparată.

        Există la moment, o republică (Cantonul Berne) despre care puțini știu dar care, din planuri făcute în liniște și taină își mărește puterea.  Cu siguranță dacă acesta va ajunge la grandoarea care pare a-i fi predestinată din înțelepciunia-i, atunci legile-i, inevitabil se vor schimba, și schimbările necesare nu vor fi efectuate de un regulator, dar vor răsări din propria-i coprupție.

Sursa mapei

        Roma a fost fondată pentru grandoare, legile ei au avut o tendință admirabilă de a-i o asigura, motiv din care în toate variațiile de guvernare pe care le-a avuto, fie monarhie, aristocrație sau populară, aceasta s-a angajat constant în acțiuni ce necesitau atitudine, pentru a le duce la capăt, lucru care îi reușea permanent. Experiențele zilnice nu-i furnizau mai multă înțelepciune decât altor națiuni, aceasta a făcut-o lunga succesiune de evenimente ce au avut loc. Ea a administrat bogății mici, moderate și mari cu aceaiași superioritate, a derivat bunăstare din întregul tren al prosperității și transformat orice calamitate în instrucțiuni benefice.

        Ea și-a pierdut libertatea pentru că, și-a terminat lucrul prea repede.

Tradus din engleză și rusă (Размышления о причинах величия и падения римлян) cu mici rectificări din franceză.

Blaise Pascal - Diferența dintre cunoștințele matematice și cele nemijlocite (directe, intuitive)

     Începuturile cunoașterii matematice sunt evidente, dar neaplicabile în viața de zi cu zi, de aceea, din neobișnuință ele sunt greu de clarificat. Celui însă ce le va înțelege, ele vor fi absolut evidente, și doar o minte rea nu este în stare să contureze corect un raționament, având niște începuturi atât de distincte.

        Începuturile cunoașterii nemijlocite dincontra, sunt răspândite și comun folosite. Aici nu este nevoie de a le pătrunde, de a depune efort, ci de altceva - e nevoie de capacitate de observare, și nu bună, ci ideală, căci aceste începuturi sunt atât de numeroase și atât de ramificate că, să le percepi deodată este practic imposibil. Astfel, unul odată scăpat și greșeala e inevitabilă. Iata de ce este nevoie de o capacitate de observare imensă pentru a vedea tot și o minte lucidă pentru ca bazându-te pe niște începuturi arhicunoscute, să tragi ulterior concluzii corecte.

        Sursa imaginii

        De altfel, având matematicienii capacitate de observare, ar fi predispuși și la cunoaștere nemijlocită, pentru că ar judeca corcect începuturile bine cunoscute, iar cei capabili de a cunoaște nemijlocit ar fi competenți și în matematica, dacă ar stărui a înțelege începuturile matematice.

        O astfel de combinație nu se întîlnește des, pentru că omul predispus spre cunoaștere nemijlocită, nu încearcă a înțelege începuturile matematice, iar cel capabil de matematică nu poate observa toate ce i se întâmplă în fața ochilor și, deprins a trage concluzii reieșind din bine însușitele și clarele începuturi matematice, el se pierde, dând ochii cu începuturi de o natură diferită, pe care și se bazează cunoașterea nemijlocită. Acestea sunt abia distinse, fiind mai degrabă simțite decât văzute, iar cel ce nu simte nici învățat nu se face: ele sunt așa de fine și diverse, că doar omul a cărui simțuri sunt rafinate și fără greș le captează, deducând concluzii corecte și incontestabile din șoaptele simțurilor. Cu toate acestea el nu-și prea poate demonstra concluziile punct cu punct, cum e tipic matematicii, căci începuturile cunoașterii nemijlocite nu se aliniază în rând ca începuturile cunoașterii matematice, astfel fiind imposibil de a o face. Obiectul cunoașterii trebuie cuprins integral și deodată, nu studiat treptat prin raționamente - cel puțin de la bun început. Astfel matematicienii rareori sunt predispuși spre cunoaștere nemijlocită, iar cei ce cunosc nemijlocit spre cunoaștere matematică, pentru că primii încearcă a examina matematic, ceea ce este disponibil doar cunoașterii nemijlocite, ajungând la abusrd odată ce tind necătând la orice a începe cu noțiuni, începuturile distincte lăsându-le la urmă, chiar dacă în cazul dat metoda raționamentelor nu dă nici un rezultat. Acest lucru nu înseamnă că rațiunea nu are nimic de a face cu ele, nu, doar că ele vin de la sine, fără a depune efort, fără șiretlicuri. A explica cu cuvinte esența acestui proces nu o poate nimeni, dar și înțelegerea faptului că acest lucru în genere are loc, este stăpânită de puțini.

         Pe de altă parte, când omului care cunoaște lucrurile nemijlocit și e obișnuit a le cuprinde dintr-o privire îi apar probleme pe care el nu le înțelege și a căror soluționare necesită o cunoaștere anticipată a multe noțiuni și începuturi uscate, el nu doar că se sperie, dar și se întoarce cu spatele la ele.

       Ceea ce ține de mintea rea, ei nu-i sunt accesibile nici cunoașterea matematică nici cea nemijlocită.

         Reiese că, o minte pur matematică va lucra corect doar dacă din start îi sunt cunoscute toate noțiunile și începuturile, în caz contrar acesta se va abate de la normal, căci poate opera corect doar pe baza unor începuturi formulate concret.

        Iar mintea ce cunoaște nemijlocit nu este capabilă de a ajunge la începuturile ce stau la baza conceptelor speculative și abstracte cu care ea nu a avut de a face în viață și, care nu-i sunt firești.

tradus din Блез Паскаль Из Мыслей din Ларошфуко Ф. де и др. - Суждения и афоризмы (Личность. Мораль. Воспитание) - 1990 și The Thoughts of Blaise Pascal
   

Francois De La Rochefoucauld - Despre Societate (companie)

     

Sursa imaginii

         Vorbind despre societate, nu planific a vorbi despre prietenie, căci, chiar dacă au ceva conexiuni, sunt foarte diferite. Prietenia este mai măreaţă şi destoinică, iar cel mai mare merit a celei dintâi este asemănarea cu ea.

         Acum, aş vorbi despre acele particularităţi ale interacţiunii pe care oamenii trebuie să le aibă unii cu alţii. Ar fi inutil de a arăta cât de esenţială este societate pentru om: toţi o caută, toţi o găsesc, dar puţini adoptă metode de a o face plăcută şi durabilă.

         Fiecare caută a-şi găsi plăcerea şi dobândi avantaje din contul altora. Tot timpul ne preferăm pe noi celor cu care avem intenţia de a trăi, şi ei practic mereu percep acest lucru. Aceasta şi este ceea ce perturbează şi distruge societatea. Trebuie să descoperim măcar metode de a ascunde această dragoste de sine, odată ce ea este prea înrădăcinată în noi. Noi trebuie să ne racordăm placerea la cea a altora, să-i satisfacem, niciodată să nu le rănim iubirea de sine.

         În toate acestea, raţiunea serveşte drept ajutor foarte mare, dar insuficient pentru a ne ghida în multitudinea de curse ce ni le naşte viaţa. Acordul cel obţin raţiunile, nu va ţine societatea unită atât timp cât aceastea nu au fost guvernate şi susţinute de bun simţ, temperament şi considerare ce se naşte între persoanele ce urmează a trăi împreună.

         Câteodată se întâmplă ca persoane cu temperament şi raţiuni diferite să devină apropiaţi, acest lucru se întâmplă din motive străine şi nu poate ţine mult timp. Societate poate exista şi cu cei care ne sunt inferiori după rang sau calităţi personale, în acest caz, cei care au avantaje nu trebuie să le utilizeze abuziv. Aceste persoane rareori trebuie să se lase a fi înţelese că ghidează pe cineva, la fel cum comportamentul lor trebuie să arate că şi ei necesită a fi ghidaţi  şi conduşi de careva cauze. Ei urmează să se acomodeze cât de mult posibil la interesele şi trăirile altora.
         Pentru ca societatea să fie plăcută, este esenţial ca fiecare să-şi asigure libertatea de a acţiona. Fie ca omul ori să nu se întîlnească, ori să o facă din comună dorinţă, fără a provoca dependeţă, totodată bucurându-se de companie. El trebuie să posede capacitatea de a se separa de societate fără a-i aduce careva prejudicii. Trebuie să poată trece de la o relaţie la alta fără a se da de gol, la fel cum trebuie să ţină minte că el este plictisit doar atunci când este convins că nu poate plictisi. E bine după posibilitate să ai grijă de amuzamentul celor cu care trăieşti, însă, fără de a face din asta un lucru. 

         Complezenţa este esenţială pentru societate, dacă are o oarecare limită, căci, ajunsă la extremă aceasta se tranformă în sclavie. Noi trebuie în aşa mod să ne prezentăm consimţământul, ca în cazul acceptării opiniei cuiva, el să creadă că în realitate o acceptă drept a noastră.

         Noi trebuie să le iertăm prietenilor micile lor neajunsuri, dacă acestea le sun înăscute şi nu le întrec meritele. Nu doar că nu trebuie să le judecăm ci chiar să le observăm, pentru a încerca ai face singuri să-şi observe greşelile, ulterior, asumându-şi meritul pentru corecţia lor.

         Există un soi de politeţe care este necesară în interacţiunea dintre oameni, ea îi învaţă a înţelege glumele, a nu deranja cu un ton prea tăios, nepoliticos sau nerafinat, care, de regulă este folosit de cei care îşi apără opinia cu prea multă înverşunare.

         Această interacţiune nu poate exista nici fără încredere, ce vine din ambele părţi. Fiecare trebuie să posede aparanţele unei sincerităţi şi discreţii care nici odată nu stârneşte frica de a spune ceva nepotrivit.

Trebuie să existe diferite moduri de a gândi. Cei care au doar un singur mod de a o face nu pot satisface mult, decât dacă merg pe drumuri diferite folosind talente diferite, contribuind la plăcerea societăţii, asemeni armoniei păstrate de diferite instrumente şi voci în muzică. E puţin porbabil ca mulţi oameni să aibă aspiraţii identice, însă e necesar ca acestea să nu fie contradictorii.

         Noi trebuie să anticipăm ceea ce ar face prietenilor bine, să găsim a le fi de folos păzindu-i de supărări, iar când nu-i putem scăpa de rău, să-ncercăm al trăi împreună, imperceptibil să le risipim tristeţea fără a încerca a o alunga deodată, ocupându-le atenţia cu lucruri distractive şi plăcute. Putem vorbi despre ceea ce-i interesează fără a merge mai departe decât spun, fiind foarte atenţi ce punctăm. Câteodată e mai nobil şi omenesc de nu pătrunde adânc în suflet, căci oamenilor nu le este plăcut să deschidă ce au în interior, iar şi mai neplăcut le este când alţii văd acolo ceea ce ei singuri până la urmă nu au văzut. Fie ca, mai întâi relaţiile bune să-i preduspună unul altuia pe oameni, insuflându-le astfel alte teme pentru discuţii deschise.

         Puţine persoane au suficient tact şi bun simţ pentru a aprecia cu adevărat lucrurile ce sunt esenţiale pentru a menţine o societate. Noi suntem deschişi de a asculta doar acele indicaţii care ne cuvin, pentru că  ne temem să ştim adevărul curat. 

         La fel cum trebuie să stăm la o anumită distanţă pentru a vedea un obiect, aşa şi societatea trebuie privită distanţat pentru a fi observată. Oamenii vreau să fie priviţi de la o anumită distanţă, şi, de regulă au dreptate nedorind de a fi văzuţi (înţeleşi) deabinelea, căci toţi noi, cu mici excepţii, ne temem a apărea, în adevărata măsură în care suntem.

text tradus din - Reflections, editia engleză 1871 şi ediţia rusă - Франсуа де Ларошфуко, Мемуары, Максимы (Литературные памятники) - 1971, cu mici rectificări din Reflextions ou sentences et maximes morales ediţia originală 1664.

Demostene, Despre Pace

Introducerea lui Libanius

        (1) Din motiv că războiul din cauza Amfipolisului se lungea, Filip împreună cu atenienii au hotărât a încheia pace: atenienii - influenţaţi de înfrângerile suferite în război, Filip - ghidat de dorinţa de a-şi onora promisiunea oferită tesalienilor şi tebienilor. A promis el următoarele: Tebielnilor să le transmită Orchomenosul şi Corneea, oraşe aflate în Beoţia, iar ambelor părţi, să termine războiul Focidian, lucru pentru el imposibil, atât timp cât lupta cu Atenienii. Motivul e că cu ceva timp în urmă, când el dorea să intre în Focida, atenienii, îl înconjuraseră cu corăbiile prin Pile (Termopile), blocându-i astfel drumul. (2) Şi iată acum, încheind pace cu atenienii, şi neîntâmpinând nici un obstacol, acesta a distrus neamul focidienilor, impunându-i pe restul grecilor să-i cedeze locul lor în liga amfictiotă şi votul acestora în sfat. După aceasta el a trimis soli şi atenienilor cerându-le să accepte ordinea deja stabilită a lucrurilor. Demostene le cere acestora să accepte, el susţine acest lucru nu pentru că l-ar crede corect; socotindu-l chiar nedrept, ca un macedonian, să participe la sfatul grecesc, dar, manifestându-şi frica ca atenienii să nu ajungă în poziţia de a duce un război comun cu toţi grecii. El aminteşte, că alţi greci din diferite motive se atârnă ostil faţă de atenieni, de aceia ei toţi vor începe un război cu forţe comune - spune el, acţiunile noastre servindu-le doar temei pentru a ne acuza, odată ce doar noi, vom merge împotriva celor primite de amfictioni. Iată de ce e mai convenabil din spusele lui, de respectat pacea - în special, atunci când Filip a trecut deja Pilele şi are posibilitatea de a intra în Attica  - decât din motive minore de a atrage asupra sa un pericol atât de mare. 

          (3) Mi se pare, că această cuvântare a fost doar pregătită nu şi citită. Problema-i că, oratorul, în cuvântrarea acuzativă împotriva lui Eschine, printre diferite crime îi impută şi faptul că a ieşit cu sfatul de al primi pe Filip în membri Amfictioni, nimeni altul neîndrăznind a o face, chiar Filocrate, cel mai fără simţ dintre toţi. Clar că, dacă el singur ar fi dat un astfel de sfat, nu îl învinuia pe Eschine. Însă oricum se temea de suspiciunea, că el ţine partea lui Filip şi că ar fi enunţat această opinie contra plată. Căci, şi în cuvântarea de faţă, se vede că neagă astfel de acuzări, încercând a-şi demonstra fidelitatea şi integritatea. 

Grecia 362 î.e.n., sursa

Cuvântarea  

         (1) Cum văd eu, cetăţeni atenieni, situaţia actuală a lucrurilor trezeşte nelinişte şi îngrijorare, nu doar din motiv că multe au fost pierdute şi că-i inutil de a vorbi despre aceste lucruri bine, ci şi pentru că în privinţa celor rămase toţi noi avem poziţii diferite, vizavi de măsurile ce ar fi de folos în fiecare caz aparte. Unii şi-o închipuie într-un fel - alţii în altul. (2) Totuşi, dacă chiar de la natură e obositor şi greu a discuta treburile, atunci într-o măsură şi mai mare le-aţi îngreunat voi, cetăţeni atenieni. Cu adevărat, restul oamenilor, înainte de a întreprinde un lucru, îl discută, voi însă, începeţi a-l discuta, când acesta este deja făcut. Din cauza aceasta, tot timpul, de când eu ţin minte, şi se-ntâmplă, ca omul care vă condamnă greşelile, se ridică-n slăvi, primeşte laude, fiind aprobat pentru discursul său, lucrul nemijlocit însă şi esenţa problemei discutate vă scapă din vizor. (3) Chiar dacă-i aşa, eu cred - şi cu această convingere am ieşit la tribună - că, dacă vă va conveni a mă asculta, fără a mă întrerupe, cu strigăte sau reproşuri, cum le stă oamenilor ce discută treburile ţării, de altfel de o mare importanţă, atunci voi avea posibilitateaa să vorbesc şi să sfătui, îndrumări, care vor permite remedierea situaţiei curente, şi salvarea celor pierdute.

         (4) Chiar dacă ştiu bine, cetăţeni atenieni, că să aminteşte, despre ce ai mai vorbit, astfel expunându-te, este una din cele mai bune modalităţi de a-ţi face faţă. Totuşi, eu socot asta întratât de arogant şi plicticos, că necătând la necesitatea de a o face, simt o oarecare nehotărâre, şi totuşi cred, că voi o să puteţi mai bine, dejghioca treburile la care mă voi referi, dacă vă amintiţi ceva din cele spuse de mine anterior. (5) Ceea ce ţine de mine, cetăţeni atenieni, în primul rând - când cineva încearcă a vă convinge, reieşind din neliniştile ce aveau loc în Evia, să acordaţi ajutor lui Plutarchus1 şi să începeţi un război distructiv  şi lipsit de glorie, eu am fost primul şi unicul om, care a ieşit cu refuz, fiind aproape rupt în bucăţi de cei, care au reuşit a vă convigne pentru beneficii mici2 să comiteţi greşeli mari. Şi iată, după ceva timp, când a-ţi atras ruşinea asupra voastră, a-ţi şi primit aşa o atitudine pe care nimeni dintre cei vii niciodată nu au primito din partea celui pe care l-a ajutat - atunci a-ţi înţeles şi josnicia oamenilor ce v-au predispus spre asta, şi corectitudinea, propunerilor făcute de mine atunci. (6)  Altă dată, cetăţeni atenieni, când am văzut că actorul Neoptolimus3, sub pretextul artei sale primeşte imunitate, iar în realitate aduce un prejudiciu incontestabil statului nostru, executându-vă ordinile în folosul lui Filip şi după instrucţiunile lui, eu am ieşit şi am enunţat lucrurile în faţa voastră, nu din vrăjmăşie, nici pentru a-l discredita, cum şi evenimentele ce au avut loc au demonstrat. (7) În acest caz eu nu pot da vina pe oratorii care l-au susţinut pe Neoptolimus  (căci nu a fost nici unul4), dar pe voi însăşi. Cu adevărat, dacă a-ţi privi în teatrul lui Dionisie5, la actorii tragediilor şi nu a-ţi discuta întrebarea de salvare a statului, atunci, ascultându-ne discursurile, nu l-aţi fi tratat cu atâta favoare pe el, iar pe mine cu atâtea prejudecăţi. (8) Printre altele, acum toţi voi, eu cred că aţi înţeles ce înseamnă când după spusele lui, el a întreprins vizita în ţara vrăjmaşă cu scopul de a-şi colecta datoriile pe care la are acolo şi pentru ca aducând banii aici să facă liturgii6, - şi foarte des în cuvântările sale se indigna, cum poate cineva să învinuiască oameni, care de acolo duc încoace bogăţiile pe drept adunate. Deci cum acum, când el datorită păcii a dobândit posibilitatea de a o face, în loc de aceasta şi-a convertit toată bogăţia vizibilă7, pe care o avea aici, în bani cu care a şi plecat spre el? (9) Astea-s acele două cazuri, de care vă avertizam, şi care-mi confirmă spusele şi arată că au fost corecte şi adevărate, pe măsura celor întîmplate. Este, cetăţeni atenieni, şi al treilea caz; trebuie să vă mai spun doar de el pentru a trece nemijlocit la întrebarea, pentru care am ieşit. Când noi, în calitate de soli, care abia au dat jurământul de a păstra pacea8, ne-am întors aici (10), atunci cineva ne aigura că Tespia şi Plateea9 vor fi restabilite, că pe focidieni Filip, dacă va fi stăpân pe situaţie va încerca să-i salveze, şi va desparte oraşul Teba în sate; că Oropusul10 va fi al vostru, că Evia vă va fi dată în schimb la Amfipolis11, şi în genere vă tentau cu promisiuni şi minciuni similare, iar voi înghiţind nada, fără a vedea de  folosul vostru, procedând ignobil, ia-ţi lăsat în voia soartei pe focidieni. Eu atunci , opunându-mă cum se va vedea, nu minţeam, ci vorbeam, avertizându-vă după cum ţineţi minte, că nimic din acestea nu ştiu şi le socot imposibile, iar cine le spune, acela după mine spune prostii.

Filip, sursa imaginii

         (11) Toate aceste cazuri, în care am fost mai prevăzător ca alţii, eu nu mi le voi scrie în merite, cetăţeni atenieni, nici nu mă voi lăuda cu ele, nu voi expune nici alte pricini ce mi-au permis înţelegerea şi previziunea de care am dat dovadă în afară de două: în primul rând cetăţeni atenieni, fericirea, care, cum văd eu, este cea mai puternică din capacităţi şi priceperi. (12) În al doilea rând, datorită faptului că judec detaşat, nimeni fiind capabil a-mi imputa careva favoruri obţinute în baza activităţii politice şi oratoreşti pe care o desfăşor. Astfel, folosul mi se arată în înfăţişarea sa nepătată - care, se primeşte nemijlocit din lucrurile propriu zise. Iar când de o parte, ca pe cântar, pui bani, aceştia imediat îl vor trage în jos, evaporând orice semn de judecata neprihănită, şi atunci cel care va permite aceasta, nu va fin în stare despre nimic să judece corect şi limpede.
         (13) Deci, o condiţie pe care eu personal o socot în primul rând necesară: aliaţi, tribut sau orice alt lucru necesar pentru stat, trebuie obţinut fără a strica pacea existentă - nu pentru că această pace ar fi aşa bună sau corespunzătoare demnităţii, dar pentru că, cum ea nu ar fi, pentru starea actuală a lucrurilor mai bine era fără ea, decât, acceptând-o să o încălcaţi. Doar, multe condiţii am scăpat noi, care, avându-le la mână pe timp de război, acesta ar fi fost mai sigur şi mai uşor decât acum. (14) În al doilea rând, cetăţeni atenieni, această adunătură de oameni, ce se numeşte amfictioni12 nu trebuie pusă în necesitatea unei lupte comune împotrivă noastră. Nu trebuie să le dăm temei pentru ea. Din partea mea presupun că, dacă am purta din nou război cu Filip pe marginea Amfipolisului sau oricărei alte dispute, care nu ar viza tesalienii nici argosienii, nici tebienii, atunci nimeni din ei nu ar intra în război cu noi. (15) Astfel, îi rog pe toţi, nu faceţi zarvă, până nu mă ascultaţi!13 Tebienii - nu pentru că sunt dispuşi prieteneşte faţă de noi, sau că nu sunt gata de a face ceva pe placul lui Filip, dar pentru ca ştiu sigur, indiferent de faptul că cineva îi crede proşti14, că, dacă încep război cu voi, tot dezastrul va fi pe capul lor, iar beneficiile, vor merge la cineva care, ca un luptător fără pereche15, aşteaptă momentul potrivit. De aceea ei nu s-ar încumeta să înfrunte aceste primejdii; odată ce nu există nici un început comun, nici cauze pentru război. (16) Exact la fel şi noi, dacă am începe război cu tebienii din cauza Oropului sau oricărui alt motiv, atunci cred, nimic grav nu ni s-ar întâmpla. Astfel şi noi şi ei am fi găsit aliaţi, care ne-ar fi ajutat în cazul unei incursiuni în ţară, în cazul unei ofensive însă, nu s-ar fi alăturat nici uneia din părţi. Căci orice aliat are o caracteristică - cel puţin, cel care merită atenţie - lucru ce constă în: (17) nu fiecare are în egală măsură o atitudine compătimitoare faţă de noi şi tebieni în aspiraţiile noastre - vrem noi să fim integri, sau vrem să dominăm pe restul; în a fi integri ne împing pe toţi probabil socotelile şi invers, să învingă unul astfel ulteriol dominându-l vădit nu vrea nimeni. În ce, în astfel de caz eu simt pericol, şi de ce după mine ar fi bine să ne păzim? - De faptul ca războiul să nu fie iscat din motive şi supărări comune, ce-i vizează pe toţi. (18) Dacă, presupunem argosienii, mesienii, megalopolienii şi alţi aliaţi din restul Poloponesului, ar vedea dialogul nostru prietenesc cu lacedomienii, şi aprobarea din partea noastră a acţiunilor lor, atunci se vor atârna duşmănos faţă de noi. Dacă tebienii acum au o atitudine, cum se spune, neprietenească, apoi nemulţumirea doar va creşte, căci noi ascundem fugariii lor şi în totul cu rîvnă ne arătăm antipatia faţă de ei. (19) Dacă la fel se vor atârna de noi şi tesalienii, din motiv că ascundem în sânul nostru fugari focidieni, şi Filip - din motiv că ne împotrivim prezenţei lui în Amfictionia, atunci mă tem,  ca ei împreună, fiecare cu motivele lui de gâlceavă, să nu înceapă cu forţe comune un război împotriva noastră, având ca temei ordonanţa amfictionilor, iar, ulterior fiecare stat, să nu fie nevoit, chiar în detrimentul propriilor interese să intre în lupta cu noi, la fel ca în cazul focidienilor. (20) Voi doar evident ştiţi, că acum tebienii, Filip şi tesalienii - măcar că aveau scopuri total diferite, au ajuns la acelaşi numitor; tebienii de exemplu, nu i-au putut încurca lui Filip să meargă şi ocupe trecerile, astfel primind toată slava chiar şi pentru faptele la care ei singuri au muncit cu greu16, necătând la faptul că el a ajuns ultimul. (21) Şi pe bune, dacă în materie de subjugare tebienii au obţinut careva succese, în materie de onoare şi faimă, totul a ajuns o mare ruşine. Căci, dacă nu ar fi trecut Filip, ei probabil nu ar fi obţinut nimic. Acest lucru nici nu îl luau în considerare; ei doar vroiau să preia Orchomenosul şi Corneea, şi reieşind din faptul că nu o puteau face singuri, au fost nevoiţi să accepte condiţiile lui Filip. (22) Ulterior, unii se încumetă a spune de Filip că, nici nu dorea să le cedeze tebienilor Orchomenosul şi Corneea, dar până la urmă a făcuto din necesitate. "Şi fiţi sănătoşi" le voi spune, căci ştiu că acest lucru nu a fost întratât de important pentru Filip, ca ocuparea trecirilor, faima deplină, de parcă războiul sa rezolvat doar datorită lui, şi organizarea personal de către el a sărbătorii Pithiene. Acestea au şi fost cele urmărite de el mai tare. (23) În ceea ce priveşte tesalienii, în calculele lor nu intra nici una nici alta - nici întărirea tebienilor, nici cea a lui Filip (ei înţelegeau că toate acestea merg împotriva lor), ei râvneau controlul sfatului Pileico - amfictionian, lucrurilor din Delphi iar odată cu ele şi întărirea influenţei, în goana după acestea, ei l-au (Demostene) ajutat să-şi realizeze propriile scopuri.  Astfel vedeţi că, fiecare urmându-şi propriile nevoi, s-a trezit implicat în multe acţiuni, pe care nici nu le urmărea a le face. De aşa ceva şi trebuie să ne păzim noi.
         (24) "Deci ce - după tine, înseamnă că, din frica acestor consecinţe noi trebuie să îndeplinim ordine străine17? Tu asta propui?" Nicidecum! Dar - pentru ca în acţiunile noastre să nu fie nimic nedestoinic de noi, pentru a nu fi război, pentru ca toţi să accepte cumsecădenia modului nostru de a acţiona şi corectitudinea afirmaţiilor noastre, după mine, aşa trebuie să ne ţinem. Persoanelor care hotărât îndrăznesc a  merge la orice pericol şi nu prevăd circumstanţele războiului, vreau în răspuns să le spun următoarele lucruri: noi admitem că tebienilor le aparţine Oropul; iar dacă cineva ne-ar întreba, dorind să afle pe bune de ce? - le-am răspunde - pentru a evita războiul.  (25) Iată şi lui Filip i-am cedat conform înţelegerii Amfipolisul; îi lăsăm pe Cardieni18 dezbinaţi de celelalte state Chersonesiene; Carianului19 îi permitem să acapareze Chiosul, Cosul şi Rhodosul; vizantienilor să reţină navele comerciale - toate acestea, evident pentru că liniştea ce o aduce pacea, este, după noi, mai de folos decât luptele şi disputele pentru aceste teritorii. Astfel, negândit ba chiar şi fără cap e, fiind în aşa relaţii cu toţi şi fiecare în parte, din cauza propriilor teritorii20 şi lucrurilor de primă necesitate21, acum deodată să începem război din umbră în Delphi.

Introducere

         În toamna anului 348 a fost cucerit oraşul Olint. Pentru a sustrage atenţia atenienilor, Filip a eliberat fără răscumpărare, ostatecii luaţi în Olint, iar apoi, prin înşelăciune şi mite a ajuns în 346 la pacea ce-l avantaja pe el - aşa numita pace a lui Filocrate. Deodată ce pacea a fost stabilită, Filip într-un marş rapid a trecut termopilele invadând Focida, apoi fiind autorizat de sfatul amfictionilor în detrimentul focidienilor, din motivul "sacrilegiului" celor din urmă, fără greutăţi le-a invadat şi acaparat ţara. Atenienii care până acum se foloseau primii în Delphi de dreptul la sfat cu oraculul, au fost lipsiţi de acesta în folosul lui Filip, motivul fiind asistenţa pe care le-au acordat-o focidienilor. Noutatea de ocupare a Focidei şi situaţia din Delphi a făcut rezonanţă în Atena, unde deja a fost efectuată dezarmarea. Acolo aşteptau atacul imediat a lui Filip. Mulţi oratori chemau la luptă. Pacea, cât nu ar fi ea de grea, în aceste condiţii era necesară. Demostene, luând în considerare nepregătirea Atenei pentru luptă, chema la linişte şi răbdare, pentru că "din cauza umbrei în Delphi" să nu se supună pericolului şi pentru ca ulterior să atace inamicul, când pentru aceasta va fi momentul potrivit. Cuvântarea se referă aproximativ la septembrie 346.

         Retorul Libanius presupunea că, această cuvântare a fost doar pregătită de autor, nu şi citită, unii chiar negând autenticitatea acesteia. Dar situaţia grea a oratorului, care pledează aici pentru pace, când de regulă pleda pentru război, este destul explicată în text, fapt ce denotă ca netemeinice spusele în acest sens. Opinia oratorului evident a avut succes, căci atenienii cu adevărat sau abţinut de la careva răspunsuri hotărâte.

Note

1 Plutarchus - tiran al oraşului Eritreea din Eubeea. În anul 350 el a fost înlocuit de alt tiran Clitarchus, care avea susţinerea lui Filip. După cererile prietenilor din Atena a lui Plutarchus - Midiu şi Eubul ("cineva încearcă a vă convinge") şi necătând la împotrivirea lui Demostene, atenienii au trimis în Eubeea armată condusă de Focion, care la înfrânt pe Clitarchus în lupta de la Tamina. După puţin timp Plutarchus a trădat atenienii, armata lor fiind întemniţată, iar ulterior răscumpărată pentru o sumă mare de bani.

2 Unii comentatori înţeleg această expresie ca mită, primită de aceşti oratori. Puţin posibil însă ca oratorul să le numească "mici" în aşa caz.

3 Neoptolimus - cunoscut actor tragic al mijlocului sec IV î.e.n. Filip s-a folosit de vizita în Macedonia a acestui şi a lui Aristomede, şi mituindu-i i-a făcut intermediari dimplomatici în pregătirea păcii lui Filocrate a 346.

4 Adunarea populară întratât era deacord cu pacea că oratorii nici nu au fost nevoiţi a-l susţine pe Neoptolimus.

5 Adunarea sfatului popular deseori avea loc în teatru, pe aceasta şi se bazează jocul de cuvinte de aici.

6 Liturgii - taxe mari ale oamenilor bogaţi.

7 Bogăţia vizibilă - în mod special terenurile, nevăzută se socoteau banii, robii ect.

8 Se au în vedere circumstanţele de încheiere a păcii lui Filocrate, când ambasada Ateniană în care intrau Demostene şi Eschime, trebuia să dea jurământ.

9 Tespia şi Plateea - oraşe din Beoţia, care erau de partea Atenei, pentru ce au fost distruse de tebieni.

10 Oropus - oraş la hotarul Aticii şi Beoţiei, ce era obiect de dispută între atenieni şi tebieni.

11 Atenienii pretindeau la Amfipolis, care a fost pierdut la începutul războiului Peloponesian. Din cauza acestuia s-a început războiulcu Filip în 357. Toată Eubeea după înfrângerea atenienilor din 347 a nimerit în mîinile lui Filip.

12 Demostene subliniează ilegalitatea componenţei sfatului amfictionian, din motiv că la el nu participă Atenienii, din el au fost excluşi focidienii, spartanii şi guvernează Filip.

13 Oratorul prin această vorbă vrea să prevină un eventual protest de la o simplă enunţare a tebienilor.  

14 Tebienii aveau o reputaţie rea printre greci, din cauza obrăzniciei şi needucării.

15 Imaginea e luată din datinile întrecerilor sportive. Când la împărţirea luptătorilor cineva rămânea fără pereche, el urma să aştepte sfârşitul primei runde pentru a lupta cu un câştigător.

16 Se are în vedere războiul cu focidienii.

17 Să îndeplinim ordine străine - înseamnă pierderea suveranităţii. Demostene subliniază supărarea vizavi de aceasta. Evident, unii oratori dorea să sublinieze că un lucru cedat poate contribui la cedarea mai multor lucru.

18 Cardia - oraş în Hersonesul Fracian. Filip în 346, în timpul tratativelor de pace i-a ademenit de partea sa, astfel trezind dispute între el şi alte oraşe din Hersones ce erau de partea Atenienilor. 

19 Se are în vedere regele Cariei

20 Oraşele Amfipolis şi Oropus

21 În primul rând pîinea ce se aducea dintr-o colonie de pe malul de nord al mării negre, corbiile ce aduceau această marfă des nimereau la vizantieni.