Universul la Homer, din Istoria Esteticii Antice de A.F. Losev

         ...Actualmente omul nu percepe universul ca final. Teoriile astronomice care abordează lumea ca finală din punct de vedere spațial, sunt puțin înțelese, greu de demonstrat și întâmpinate cu rezistență. Total diferit de aceasta este universul lui Homer. Viziuanea homerică asupra lumii se bazează pe percepția plastico-corporală a ei. Un exemplu elocvent al acestei percepții este construcția cosmosului la Homer. El, evident este corp, iar ca corp - este finit în spațiu și are o anumită formă sau figură.

         Să începem cu divizarea generală de care vorbește Poseidon (Il. XV 187). Din acest mesaj reiese că tot universul este împărțit între Zeus, Poseidon și Hades(rus Aid). Pământul - este posedat comun de trei zei principali. Începem cu figura pământului.

Sursa imaginii:

a) Forma și figura cosmosului. Pământul este un plan, mai corect disc, cerc ce plutește pe apă, iar deasupra este acoperit cu o boltă în formă de semisferă. Disc e pământul, semisferă e cerul. Cerul este din aramă sau fier. El e din "aramă" (Il. XVII 425), "multă aramă"(V 504, Od. III 2) și din "Fier" (Od. XV 329, XVII 565). Forma plată a pământului reiese din faptul că, toate punctele ei sunt egal vizibile. Helios spune (Od. XII 379-381) "Nerușinos, căsăpiră-mi ei boii, la care cu bucurie priveam, suind eu pe ceru-nstelat sau coborând de pe el, înapoi pe pământ". Dacă e să ne amintim că insula Trinacria, pe care însoțitorii lui Odiseu au ucis boii lui Hiperion, se află în capăt la vest, atunci Helios suind la cer nu ar fi putut să-i vadă dacă pământul nu era plat. În V 282 Poseidon îl vede pe Odiseu de pe munții Solimi, plecând de la Efiopi, când el, se află în partea opusă a Greciei.

         Pământul măcar că este "Nemărginit" (Il. VII 446, XX 58, Od. XV 79, XVII 386, 418, XIX 107), nu prea clar se vorbește de marginile lui (Od. IV 563, Imn IV 227), în alte locuri vorbinduse în genere de mai multe pământuri (Il XV 81, Od. IV 268)... Mai jos o să vedem că toate aceste dimensiuni ale pământului sunt destul de finite.

b) Oceanul. Pământul este înconjurat de ocean, nu de ocean în sensul tradițional al cuvântului ci de un rîu mare ce cuprinde întreg pământul. Astfel el este înfățișat pe scutul lui Ahile. Marea, pe care Grecii o gândeau în vest, contactează nemijlocit cu Oceanul. Cel puțin Odiseu (Od. XI - I 13) fără piedici intră în Ocean, mergând de la Circe(X 507) în Hades. De limitele Oceanului, sau de lățimea lui nu se știe nimic. Și dacă Odiseu ajunge la hotarul Oceanului, asta nu înseamnă însăși hotarul Oceanului ci hotarul pământului format de Ocean (Il. XIV 200, 302, Imn IV 227). Homer iubește să vorbească despre Ocean ca cu "albie adâncă" (Il. VII 422, XIV 311, XXI 195, Od. XI 13, Imn. III 185). Înconjurând pământul el se scurge singur în el, de unde și epitetul apsorroos "se scurge singur în sine""înconjoară cercul pământesc"(Il. XVIII 399, Od. XX 65). Pe lângă acestea, Oceanul - este un zeu măreț, împreună cu soția sa Thetys, ba chiar locul de unde toți zeii își trag ființa(Il. XIV 201, 246, 302). Somn (243) îl enumeră printre zeii eterni. Din Ocean se scurg toate rîurile și mările pe pământ (Il. XXI 195). În el apune soarele, zorii (Il. XIX 1, Od. XXII 197), luna (Imn XXXII 7), Sirius (Il. V 5) și toate stelele, cu excepția Ursoaicei (Il. XVIII 489, Od. V 275). Pe malul sudic al Oceanului locuiesc efiopii mitici (Il. I 423, XXIII 205), pe cel vestic - cimerienii. La malurile Oceanului mai locuiesc la fel Pigmeii (Il. III 6) și zorii cu favoritul său Tifon (Imn. IV 563) și Hades. (XI 13)...

Scutul lui Ahile Sursa imaginii:

c)  Hades(Aid) și Tartar. Hades(Aid) - locul unde-și au lăcașul umbrele celor decedați, se află acesta în interiorul pământului, din câte se poate de înțeles din spusele despre răposați, ca (Il. VI 19, 411) "să intri-n pământ" sau (XVIII 333, XXII 482, Od. XXIV 204) "Sub bezna pământului". Claritate totală aici totuși nu este, pentru că există un mesaj destul de clar despre, cum Odiseu a dat de Aid: Aid se află pe pământ, la marginea vestică, în țara cimerienilor, lângă Ocean, acolo unde Helios nici odată nu răsare și apune (Od. X 507-512). Poate, a uni cele spuse se poate cu mențiunea că în țara cimerienilor se află coborâșul în Aid. Vedem în (Od. XXIV 11), că pe această parte a Oceanului, la intrare-n Aid, se află stânca Levcada(mot a mot greacă), porțile lui Helios, țara viselor și dumbrava Persefonei. Hermes duce sufletele mirilor uciși, în câmp acoperit cu Asphodelus unde ei și trebuie să locuiască. 

         În final din părțile universului Homeric Tartarul o putem numi parte destul de enigmatică și neclară, necătând la faptul că în Europa ea a devenit simbolul groazei și întunericului complet. Ce este tartar? Majoritatea lingviștilor formează acest cuvânt multiplicând termenul tarasso "perturbez""fac mizerie"...Este cel mai adânc loc subteran, aici își au locul titani - generația de zei premergătoare celor de pe olimp (Il. VIII 478). El este "imens" (Imn. II 158), "lat" (III 374), "adânc" (Il. VIII 481) și "Cețos" (Il. VIII 13, Imn. III 256). Toate acestea însă nu spun multe. Dar știința a propus două lucruri care aduc claritate în închipuirea homerică a Tartarului. 

         În primul rând, Tartar este același lucru pentru zei cum Aid pentru oameni... În al doilea rând avem propunerea dată cu mai mult de 100 de ani în urmă, ea foarte frumos finalizează închipuirea noastră fragmentată vizavi de Tartarul homeric... Reieșind din faptul că toată antichitatea neschimbat se trăgea la forme rotunde, este destul de natural să presupunem, că jos sub pământ este o altă semisferă, simetrică cu cea de sus sau cu cerul. Și cum cerul este lăcașul zeilor, cerul de sus este lăcașul zeilor albi, iar cel de jos lăcașul zeilor detronați, deveniți sumbri. Cerul de jos și este Tartarul. Această ipoteză frumoasă corespunde la maxim arhitecturii homerice, ea este întratât de simplă și naturală că trebuie acceptată. 

         Despre Tartar Homer are doua locuri importante. Zeus o ceartă pe Hera (Il. VIII 478-483) și Zeus răstinduse (Il. VIII 13-16). E important că distanța de la pământ până jos este gândită la fel ca distanța de la pământ până sus la cer...

Tradus din ИСТОРИЯ АНТИЧНОЙ ЭСТЕТИКИ А.Ф.Лосев, 1963, în caz de republicare/reproducere e necesar acordul autorului.

Montesquieu, Considerații asupra cauzelor măreției și decadenței romanilor, fragment

        Atât timp cât suveranitatea Republicii era limitată la Italia, bunăstarea generală persista cu ușurință. Fiecare soldat era totodată cetățean. Fiecare consul își înrola propria armată, iar numitul acestuia o conducea pe timp de război. Cum forțele lor nu erau foarte numeroase, în trupă erau primiți doar cetățenii cu posesiuni suficiente pentru a-i face interesați în apărarea orașului. Senatul ținea în vizorul său conduita generalilor, fără a le da posibilitatea de a face ceva în prejudiciul țării.

Sursa imaginii

        Odată ce legiunile au trecut Alpii și marea, soldații, pe care romanii i-au obligat să stea pe parcursul a câteva campanii în țările subjugate, și-au pierdut sensibilitatea și geniul militar caracteristice unui cetățean roman. Generalii, la rândul lor având armate și teritorii la dispoziție, au devenit conștienți de puterea ce o au în mîini, și au încetat a se supune.

        Soldații printre altele au inceput a neglija orice superior decât generalul său, încredințându-i toată nădejdea, iar reieșind din distanța foarte mare până la centrul imperiului, ei au încetat a fi soldații republicii, ci a lui Sula, Marius, Pompei și Cezar. Romanii nu mai puteau cu siguranță spune dacă persoana ce conduce o armată provincială le era general sau inamic.

        Atât timp cât romanii erau corupți doar de propriii tribuni, cărora le confereau nimic altceva decât propria putere, senatul se putea ușor îndreptăți, căci acționau ei consecvent și cu aceiași tonalitate, odată ce oamenii simpli oscilau de la furie la lașitate. Când însă aceștea au fost investiți cu o autoritate impunătoare și în extern, toată înțelepciunea Senatului a fost derutată iar bunăstarea generală compromisă.

        Motivul din care statele libere nu sunt așa permanente ca alte forme de guvernare este că, toate cataclizmele și succesele ce li se îmtâmplă sunt premergătoare pierderii libertății, pe când succesele și insuccesele unei guvernări arbitrare contribuie în același mod la înrobirea oamenilor. O republică înțeleaptă trebuie să prevină orice hazard ce ar putea să o expună la bine sau rău. Singura fericire la care indivizii ei ar trebui să aspire este de a asigura perpetuitatea propriului stat. Dacă extinderea nelimitată a imperiului Roman probează ruinarea statului, extinderea nelimitată a orașului a fost nu mai puțin fatală.

        Romanii au subjugat tot universul cu ajutorul națiunilor italiene, cărora aceștia le-au atribuit privilegii diferite la timpuri diferite. Multe din aceste națiuni inițial nu dădeau doi bani pe libertatea Romei, unii alegând a-și perinda identitatea sa antică. Dar când cetățenia a devenit un simbol al supremației universale - când un om nefiind cetățean roman era considerat nimic, iar odată fiind totul - italienii au hotărât a fi romani, sau a muri. Nefiind capabili a obține acest titlu pașnic, ei recurgeau la arme. Astfel, locuirorii părții opuse mării Ionice s-au răsculat. Celelate națiuni erau pe cale a le urma exemplul. Roma, fiind acum forțată de cei care, dacă-mi permiteți expresia au fost mîinile ce au cutremurat universul, era pe cale să se dărâme. Romanii riscau a fi limitați la propriile ziduri. Fapt ce i-au făcut a acorda acest titlu celor care le-au rămas fideli, ulterior, tolerând propagarea  acestuia fără limită, către restul națiunilor.

        Acum Roma nu mai era orașul a cărui locuitori stăpâneau același spirit, aceiași dragoste de libertate, aceiași ură față de tiranie; un oraș unde lupta pentru putere cu senatul și tendința de a lipsi aristocrația de prerogativele ei erau impregnate de respect, fiind nimic altceva decât dragoste de egalitate. Națiunile italiene ajunse cetățeni romani, și-au păstrat propria identitate, propriile interese și dependența de un protector puternic. Roma fiind acum divizată, nu mai forma un tot întreg, iar oamenii nu mai erau pe bune cetățenii ei, doar într-un mod fictiv, căci nu mai erau aceiași magistrați, aceleași ziduri, aceleași bunuri, aceleași temple, aceleași locuri de înhumare, Roma nu mai era privită cu aceiași ochi. Cetățenii nu mai aveau aceiași dragoste de țară, atașamentul față de ea fiind epuizat.

        Orașe și națiuni erau acum invitate în Roma de cei ambițioși, fie pentru a face haos în timpul alegerilor, fie pentru a le schimba rezultatele în propriul folos. Adunările publice au ajuns a avea un caracter antistatal, iar unei adunături de instigatori i sa atribuit titlul de Comitia (engleză). Autoritatea poporului a devenit imaginară, oameni caatare erau mai puțini ca himere(prob. monștri, trădători), iar anarhia a devenit întratât de universală că era imposibil a stabili, oamenii au făcut legea sau nu.

        Autorii ce scriu despre Roma, mereu menționează disputele ce au ruinato. Cititorii însă nu observă că aceste dispute au fost mereu necesare și inevitabile. Măreția republicii a fost unica sursă a acestei calamități, ca rezultat, rascoalele populare transformându-se în războaie civile. Disensiunile nu puteau fi prevenite, iar spiritele care se manifestau feroce și formidabil în străinătate nu puteau fi reduse la moderare acasă. Cei care așteaptă într-un stat liber să vadă oameni neînfricoșați în luptă și lipsiți de curaj în pace, râvnesc imposibilul. La fel, poate fi înaintat ca o regulă generală faptul că odată ce observăm liniște într-un stat numit Republică, atunci, putem constata că în el nu există libertate.

        Uniunea în sens politic este un termen foarte echivoc. Uniunea adevarată face ca toate componentele ei, cât de opuse nu ni s-ar părea, să lucreze pentru bunăstarea generală a societății, în aceiași manieră în care disonanțele în muzică formează de comun un acord. Uniune poate există într-o țară aparent dezordonată, sau, mai bine spus armonie, din care rezultă prosperitatea, ce este nimic altceva decât adevărata pace. Aceasta este identică universului, care este permanent armonizat de acțiunile unora și reacțiile altora.

        Într-un stat despotic, unde puterea este exercitată fără moderare, permanent există divizare. Țăranul, soldatul, comerciantul, magistratul, curteanul nu au nici o legătură decât cea ce reiese din posibilitatea unuia de a-l oprima pe celălalt, fără a întîlni totodată rezistență. Și dacă și apare vreo uniune, nu este a cetățenilor, ci a trupurilor moarte îngropate unul lângă altul. 

        Trebuie conștientizat faptul că legile romane erau prea slabe pentru a guverna republica. Experiența a demonstrat invariabilitatea faptului că legile bune, ce sporesc reputația și puterea unei republici mici, devin incomode odată ce aceasta ajunge măreață, căci ele sunt axate pe a crea un popor ilustru, nu și pentru a-l guverna.

        Există o diferență considerabilă între legi bune și conveniente, între legi care permit a domina pe cineva și ce permit a menține puterea odată acaparată.

        Există la moment, o republică (Cantonul Berne) despre care puțini știu dar care, din planuri făcute în liniște și taină își mărește puterea.  Cu siguranță dacă acesta va ajunge la grandoarea care pare a-i fi predestinată din înțelepciunia-i, atunci legile-i, inevitabil se vor schimba, și schimbările necesare nu vor fi efectuate de un regulator, dar vor răsări din propria-i coprupție.

Sursa mapei

        Roma a fost fondată pentru grandoare, legile ei au avut o tendință admirabilă de a-i o asigura, motiv din care în toate variațiile de guvernare pe care le-a avuto, fie monarhie, aristocrație sau populară, aceasta s-a angajat constant în acțiuni ce necesitau atitudine, pentru a le duce la capăt, lucru care îi reușea permanent. Experiențele zilnice nu-i furnizau mai multă înțelepciune decât altor națiuni, aceasta a făcut-o lunga succesiune de evenimente ce au avut loc. Ea a administrat bogății mici, moderate și mari cu aceaiași superioritate, a derivat bunăstare din întregul tren al prosperității și transformat orice calamitate în instrucțiuni benefice.

        Ea și-a pierdut libertatea pentru că, și-a terminat lucrul prea repede.

Tradus din engleză și rusă (Размышления о причинах величия и падения римлян) cu mici rectificări din franceză.