Procopius din Cezareea, Războaiele Iui Iustinian, Războiul cu Goții, Cartea V, fragment

     

Belisarie de Francois-Andre Vincent, sursa

         8. Lăsând garnizonele în Siracuza și Panonius, Belisarie a trecut cu toată armata din Mesana în Regio (unde din spusele poeților a fost Scila și Caribda); aici zi de zi lui i se alăturau locuitorii din împrejurimi. Locurile lor întărite, care de mult timp stăteau fără pereți, ei nu le apărau din ură față de goți: evident, fiind împovărați de conducerea lor. Dintre goții dezertori s-a înfățișat la Belisarie Ebronius, cu tot anturajul său; el era ginerele lui Theodatahad; soția lui era fiica lui Theodatahad, Theodinathe. Fiind îndată trimis împăratului, el a primit multe onoruri, pe lângă acestea fiind ridicat în rang de patrician. Din Regio armata s-a pornit pe uscat prin ținutele Bruttium și Lucania, iar flota din numeroase corăbii îi urma aproape de mal. Când ei au ajuns în Campania, ei s-au pomenit aproape de un oraș maritim numit Napoli, întărit natural și ocupat de o mare garnizonă a goților. Corabiilor Belisarie le-a poruncit să ancoreze în port mai departe de dinstanța de împușcătură, iar el, amenajând lagăr în apropiere de oraș, datorită predării voluntare a ocupat întăritura din fața acestuia. Apoi, locuitorilor orașului, la rugămintea lor, li s-a permis să trimită în lagăr pe cineva din oamenii cunoscuți pentru a enunța ce doresc, și la rându-l său ei auzindu-i răspunsul (lui Belisarie), să-l transmită mulțimii. Napolitanii îndată l-au trimis pe Stephanus. Înfățișânduse lui Belisarie, el a spus următoarele: „ Nu faci drept, comandantule, mergând cu război împotriva noastră, romanilor, care nu au făcut nici o crimă. Noi populăm un orășel mic; în el stă o garnizonă a cârmuitorilor noștri barbari, astfel că nu-i în puterea noastră, chiar de am vrea, să ne opunem lor măcar în ceva. Dar și acești soldați din garnizonă au fost nevoiți să vină aici să ne păzească, lăsându-și în mîinile lui Theodatahad copii, soțiile și tot ce au mai scump. Deci, dacă ei ar fi făcut ceva în folosul vostru, va fi clar, că ei tradează nu orașul ci pe ei înșiși. Dacă trebuie să spun adevărul, fără a ascunde nimic, atunci războiul dus împotriva noastră este în detrimentul intereselor voastre personale. Dacă voi veți cuceri Roma, atunci fără mari eforturi și Napoli vi se va preda, dar dacă veți fi respinși de Roma, desigur, nu veți stăpâni liniștit nici Napoli. Așa că degeaba cheltuiți aici timpul pentru asediu”. Acestea au fost spuse de Stephanus.

          La cele spuse, așa a răspuns Belisarie: „Că o fi bine sau rău că ne-am înfățișat aici, vom oferi să judece nu Napolitanilor. Ceea ce ține însă, de lucrurile care urmează a fi discutate de voi, am vrut, ca gândind totul, să procedați astfel ca acțiunile voastre să urmeze a vă aduce folos pe viitor. Așa deci, primiți în oraș oastea împăratului, venită pentru eliberarea voastră și a altor italieni, și nu alegeți pentru voi din toate opțiunile pe cea mai dezastruoasă. Cei, care fugind de robie sau de orice altceva la fel de rușinos, intră în luptă, dobândind câștig în această luptă, au o dublă alinare, primind odată cu câștigul și libertatea de toate năpastele; iar cei învinși, au alinarea, că nu de sine stătător au mers după soarta mai rea. Cei ce și fără de nici o luptă ar fi putut deveni liberi, dar aleg să lupte, pentru a-și spori și mai tare condiția de robie, chiar și în cazul unei victorii, dacă aceasta ar fi avut loc, se mint singuri pe ei despre cel mai important lucru, iar ieșind din luptă înfrânți, pe lângă toate năpastele li se mai adaugă și înțelegerea speranțelor pierdute. Transmite acest lucru napolitanilor din numele meu, goților ce se află aici le oferim posibilitatea de a alege, fie împreună cu noi pe viitor slujesc împăratului preamărit, fie, fără a înfrunta nici un rău, se întorc direct acasă. Dacă însă ei împreună cu voi o să refuze aceste propuneri și o să îndrăznească să ridice armele împotriva noastră, atunci și noi după necesitate vom fi nevoiți cu ajutorul lui Dumnezeu, să procedăm cu fiecare ce ni se va întâlni ca cu un dușman. Dacă napolitanii vor dori să treacă de partea împăratului, astfel izbăvinduse de robia împovărătoare, atunci eu vă garantez și vă asigur, că din partea noastră veți primi, ceea, la ce nadăjduiau sicilienii când au trecut de partea noastră, și care până acum nu au avut nici un temei a spune că jurământele noastre au fost false”. Acestea Belisarie a poruncit să fie spuse poporului de către Stephanus. Din ochi în ochi el i-a promis multe foloase, dacă va putea înclina napolitanii de partea împăratului. La întoarcere în oraș, Stephanus a enunțat cuvintele lui Belisarie, iar de la sine a menționat, că lupta cu împăratul - este un lucru periculos. Împreună cu el acționa Antioh, originar din Siria care trăia de mult timp în Napoli, făcând negoț pe mare și folosinduse de o slavă mare pentru minte și onestitate. Dar erau acolo și doi ritori - Preotul și Asclepiodotus, foarte respectați de napolitani, ambii foarte prietenoși cu goții și nedoritori de a schimba situația existentă. Ambii gândind a pune în impas tratativele, convingeau poporul să înainteze lui Belisarie multe cerințe și să i-a jurământ de pe el că ele vor fi imediat realizate. Înșirând pe o pagină lista cerințelor, unele din ele, nimeni nici nu credea că vor fi acceptate de Belisarie, ei i le-au dat lui Stephanus. Când el a revenit în lagărul împărătesc, el i-a arătat conducătorului lista și a întrebat dacă dorește să îndeplinească toate aceste cerințe înaintate de napolitani și dacă acceptă să jure că o va face. Belisarie a promis că va îndeplini cele cerute. Auzind aceasta, napolitanii erau practic gata să primească aceste condiții și în grabă au propus armatei împăratului să intre în oraș; ei erau convinși că nimic neplăcut nu li se va întâmpla; în acest sens lor le era suficient exemplul sicilienilor, care nu demult au schimbat tirania barbarilor pe supunerea împăratului Iustinian, iar datorită acestui fapt ei pe bune au reușit să devină liberi și să scape de dificultăți. Așa deci, cu zgomot mare ei s-au aruncat spre porți pentru a le deschide. Goților lucrurile ce se îmtâplau nu le aduceau multe bucurii, și ei, neavând posibilitatea de a stopa cele ce se întâmplă, stăteau la o parte. Atunci preotul și Asclepiodotus, chemând într-un loc poporul și goții au spus următoarele: „Faptul că localnicii simpli se pun pe prim plan pe ei și salvarea sa este un lucru natural, mai ales, dacă fară a se sfătui cu cineva din primele persoane ale orașului, ei deodată de sine stătător decid vizavi de lucrurile ce țin de toți, și până când încă nu ne amenință pierzania comună, noi socotim necesar, cum ne dictează datoria și dragostea de patrie, să dăm următoarele ordine. Noi vedem, cetățeni, că voi în orice mod posibil vreți să vă dați pe voi și orașul în mîinile lui Belisarie, care vă promite munți de foloase și este gata în confirmarea celor spuse să dea cele mai solemne jurăminte. Desigur, dacă el vă mai promitea, că va obține câștig în acest război, nimeni nu mai protesta, că a accepta condițiile lui vă este cu folos. A nu face ceea, ce poate fi plăcut viitorului împărat, desigur, este o nebunie vădită. Dar, dacă acestea sunt cuprinse de-un întuneric nedeslușit și nimeni din oameni, cu bună-credință nu poate garanta soarta finalului, atunci priviți, câte năpaste grăbiți a chema peste voi. Dacă goții vor ieși învingători din război, ei vă vor pedepsi ca pe dușmani, care, pe lângă toate, au înfăptuit cele mai cumplite crime față de ei. Căci nu împinși de necesitate, ci din proprie voință criminală, voi v-ați înclinat spre trădare. În rezultatul acestora și Belisarie, dacă va ieși învingător, vă va socoti suspecți și trădători ai conducătorilor voștri și evident asemeni unor robi fugari împăratul vă va ține în vizor tot timpul. Căci, cel ce are de a face cu un trădător, la moment de biruință se bucură de ajutoru-i acordat, ulterior însă în ciuda modului în care acesta a procedat i se nasc suspiciuni, și el începe a detesta și a se teme de binefăcătorul său, având în ochi dovezi ai infidelității sale. Și invers, dacă în momentul de față noi vom fi credincioși goților, cu noblețe ținând piept pericolului, ei, învingând dușmanii ne vor face mult bine, dar și Belisarie dacă din voia sorții va ieși învingător, ne va manifesta indulgență. Loialitatea, chiar și în caz de nenorocire, de nimeni din oameni nu se pedepsește, dacă numai el nu este chiar nebun. De ce năpaste vă temeți la asaltul dușmanului? Voi nu duceți lipsă de hrană, voi nu sunteți tăiați de aprovizionarea cu toate cele necesare, sunteți acasă, păziți de întăriri și această garnizonă, vă puteți simți precis în siguranță. Avem curajul de a crede, că dacă Belisarie avea măcar o oarecare nădejde de a lua orașul cu forța, el nu ar fi încheiat cu noi o astfel de înțelegere. Căci dacă el ar fi vrut să acționeze corect și cu folos pentru noi, ar fi trebuit să nu insufle frica în napolitani și să nu încerce a-și întări forța cu crima noastră împotriva goților, ci să intre în luptă decisivă cu Theodatahad și goții, pentru ca fără nici un pericol pentru noi și trădarea noastră, orașul să treacă în mîinile celor ce au câștigat”. Așa au spus Pastorul și Asclepiodotus; ei au scos în fața adunării poporului iudeii, care afirmau, că orașul nu va simți nici o lipsă în lucruri de primă necesitate; și goții, cu hotărâre au enunțat, că vor păzi minuțios zidurile. Sub influența lor  napolitanii i-au propus lui Belisarie cât de curând să plece de aici. Atunci el a pornit asediu. Încercând de mai multe ori de a cuceri zidurile, el a fost repsins pierzând mulți luptători din cei, care nu odată s-au remarcat prin curajul său. Întăriturile napolitanilor dintr-o parte erau apărate de mare, iar din altă parte inaccesibilie din cauza condițiilor dificile de relief, și celor, ce ar fi gândit în aceste condiții să urce, le-ar fi fost imposibil din motiv că locul era prea abrupt. Belisarie nu prea i-a speriat pe napolitani tăindule apeductul, care livra apa în oraș, căci în interiorul zidurilor erau fântâni; ele asigurau suficient locuitorii și nu au dat voie să se simtă lipsa apeductului.

          9. Cei asediați în taină de dușmani nu odată au trimis la Roma, la Theodatahad, ceârnd cât de curând să li se trimită ajutor. Theodatahad însă, foarte rău ducea pregătirile militare, fiind, cum am spus mai sus, după natura sa nu un om războinic. Se spune, că cu el s-a îmtâmplat un alt lucru, care l-a frapat și cufundat într-o frică și mai mare. Eu nu prea cred în aceste povestiri, dar totuși le voi transmite. Theodatahad și înainte era înclinat să apeleze la cei, care spuneau că pot prevesti viitorul, iar acum, fiind în circumstanțele grele parvenite și nevăzând ieșire din situație, lucru ce de obicei împinge oamenii la preziveri și povestiri, a întrebat pe unul din evrei, ce se bucura în acest context de mare slavă, care va fi rezultatul războiului început. El i-a propus lui Theodatahad să încuie trei partide de porci a câte zece fiecare în trei încăperi și să dea fiecărei partide nume: uneia - goți; alteia - romani; și celei din urmă - soldați împărătești, apoi să-i lase în voie un anumit număr de zile. Theodatahad așa a și făcut. Când a ajuns ziua stabilită, cei doi, intrând în aceste încăperi, au început a cerceta purceii, și au găsit că, din cei cu numele goți, vii au rămas doar doi, restul pierând, invers, cu mici excepții vii erau toți la cei cu numele de soldați împărătești; celor care au fost numiți romani li s-a îmtâmplat să le cadă tot părul iar vii au rămas aproximativ jumătate. Când Theodatahad a văzut acestea, el a tras concluzii despre finalul războiului, se spune, că asupra lui s-a abătut o frică mare: el clar a înțeles, că romanilor le este sortit în genere să piară în jumătate și să-și piardă toate averile, că tribul goților, învins în război, va fi restrâns la un număr foarte mic; iar împăratul pierzând nu mulți din soldații săi, va obține o victorie absolută a războiului. În rezultatul acestora, se spune, că Theodatahad nu a manifestat nici un fel de energie în lupta cu Belisarie. Fie ca despre toate acestea fiecare să judece așa cum lui i se pare, posibil sau imposibil.

        Asediind napolitanii și de pe mare și de pe uscat, Belisarie era foarte furios. El nu credea, că ei mai devreme sau mai târziu se vor preda lui, și mai mult el nu spera că va putea săi i-a cu forța, având împotriva sa în mod principal condițiile nevaforabile de relief. El se necăjea, că degeaba își pierde timpul aici, gândinduse ca nu cumva să fie nevoit să meargă împotriva lui Theodatahad și Romei iarna. El deja se pregătea să ordoneze armatei să se strângă, având de gând să plece de aici cât se poate de curând. Însă când el era în dificultate crainică, în ajutor i-a venit următoarea întâmplare norocoasă. Unuia din isaurieni i-a apărut dorința să vadă construcția apeductului, pe el îl interesa, în ce mod era de acesta dusă apa în oraș. Mergâm într-o parte de oraș, acolo unde Belisarie a întrerupt apeductul, el fără careva efort a intrat în acesta, deoarece era deteriorat și apă nu era. Când el, mergând prin apeduct a ajuns la fortificații, a dat de o piatră mare, pusă acolo nu de mâna omului, dar în ciuda naturii locului: cei care au construit demult apeductul, creând această construcție, au făcut prin piatră o trecere, una însă, care nu permitea trecerea unui om, ci dădea curs doar apei. Astfel lățimea apeductului nu era peste tot aceiași, fiind mai îngustă în locul trecerii, fapt ce nu permitea deplasarea unui om în special cu armură sau având cu el și scut. Isaurianul a înțeles, că pentru armată apare deloc imposibil să pătrundă în oraș, dacă această trecere ar fi lărgită puțin. Fiind un om simplu, care niciodată nu a vorbit cu un conducător important, el , venind în lagăr, a raportat despre acestea lui Paucaris, de origine isaurian, care ocupa un loc important în garda personală a lui Belisarie. Paucaris îndată despre toate acestea l-a anunțat pe Belisarie. Bucuros de cele raportate Belisarie din nou a început a răsufla liniștit, și, promițând că-l va remunera pe acest om cu o sumă mare de bani, el a stat al motiva a trece la treabă și i-a ordonat a chema în tovarăși pe cineva din isarieni pentru a face cât de curând o tăietură în această stâncă, dar le-a mai spus să bage de seamă pentru ca să nu dea cuiva să observe acest lucru. Paucaris, selectând toți isaurienii care erau mai potriviți pentru acest lucru, în taină, împreună cu ei a intrat în apeduct. Ajungând la locul, unde stânca face trecerea îngustă, ei s-au apucat de lucru, tăind stânca, nu cu topoare și axe pentru ca odată cu zgomotul să nu dea de știre dușmanului despre ceea ce se întâmplă, dar cu careva scule ascuțite de fier ei fără încetare o scobeau. Și în scurt timp  au făcut lucrul, astfel ca un om îmbrăcat în armură cu scut să poată trece.

         Când toate aranjamentele erau gata, lui Belisarie  i-a dat în gând, că dacă armata va pătrunde în Napoli cu luptă, atunci și oameni vor trebui să moară și, printre altele, se va întâmpla totul, ce de obicei are loc cu un oraș asediat de vrăjmași. Îndată chemându-l pe  Stephanus, el i-a spus următoarele: „De multe ori am văzut eu orașe asediate și din experință știu acolo ce se-ntâmplă: pe toți bărbații apți de luptă îi ucid, iar pe femei, care singure imploră moartea, nu socot de cuviință a le ucide, dar le supun violenței și impun să treacă prin diferite momente de groază, demne de orice regrete. Copiii, lipsiți de hrană și educație, sunt nevoiți în sila necesităților să devină robi, robi ai oamenilor, detestați mai mult de toate, mîinile cărora le-au văzut pătate de sângele propriilor părinți. Eu nu mai vorbesc, dragă Stephanus, de incendiu, care va nimici toate bogățiile, tot lustrul și frumusețea orașului. Ceea, ce au înfruntat mai înainte orașele asediate, acestea, văd ca prin oglindă, vor trebui înfruntate și de Napoli, și eu regret și de oraș și de voi. Împotriva  acestuia, de mine sunt făcute așa pregătiri, că el nu poate să nu cadă. Eu deloc nu m-aș fi bucurat, dacă o astfel de soartă o avea un oraș străvechi, de mult timp având locuitori creștini și romani, mai ales când eu sunt conducătorul principal al romanilor: căci la mine în lagăr sunt mulți barbari, care au pierdut sub aceste ziduri frați și rude; dacă ei ar fi luat orașul cu luptă, eu nu aș fi fost în stare să le înfrânez furia. De aceea, până când în puterea voastră vă stă a vă alege și face, ceea ce va fi mai bine pentru voi, primiți o hotărâre chibzuită și încercați a evita nefericirea. Dacă însă ea va avea loc, cum trebuie de așteptat, atunci de toată nedreptatea învinuiți nu soarta, dar propria voință”. Cu aceste cuvinte Belisarie i-a dat drumul lui Stephanus. Stephanus a cuvântat în fața poporului napolitan, cu lacrimi în ochi, și cu plânsete și gemete el le-a spus totul ce a auzit de la Belisarie. Dar, din câte se vede, nu le-a fost dat napolitanilor să devină supuși ai împăratului, fără a suporta pedepse crunte: napolitanii nu s-au speriat și nu au manifestat dorința de a se preda lui Belisarie.