Herodot, Istorii, Fragment din Cartea a III-a Talia

Herodot, sursa imaginii.

     LXI Pe când Cambyses, fiul lui Cyrus, era încă-n Egipt unde-și ieșea din fire, doi magi, fraţi între ei, se răzvrătiră împotriva lui ¹⁷⁷. Pe unul din ei, Cambyses îl lăsase intendent al palatelor regeşti. Acesta a și fost cel ce s-a răzvrătit, după ce a aflat de moartea lui Smerdis, de faptul că omorul era tăinuit şi de cât de puţini perşi ştiau de el, odată ce mulţimea îl credea pe Smerdis încă în viaţă. Bazându-se pe acestea, el a și construit planul de preluare a puterii regești. Magul avea un frate, care, cum am spus mai sus, se răsculase o dată cu el, foarte asemănător la chip cu Smerdis ¹⁷⁸, fiul lui Cyrus, ucis la porunca lui Cambyses; acesta, nu numai că semăna leit la înfăţişare cu Smerdis, dar purta şi acelaşi nume, adică tot Smer­dis. Magul Patizeithes ¹⁷⁹ îl încunoştiinţă dar pe fratele său că are să urzească totul în folosul lui şi-1 ridică pe tron. După această ispravă, trimise crainici în toate părţile, precum şi în Egipt, ca să dea oştilor de ştire că de aici înainte aveau să-i dea ascultare lui Smerdis, fiul lui Cyrus, şi nu lui Cambyses.

      LXII Toţi ceilalţi crainici vestiră schimbarea, iar cel rânduit să meargă în Egipt, întâlnind pe Cambyses şi oastea lui în Agbatana¹⁸⁰ Syriei, dădu glas poruncilor magului aşezându-se în mijlocul taberei. Cambyses auzi cuvintele crainicului şi, în­credinţat că spunea adevărul şi că el fusese trădat de Prexaspes (pentru că, trimis de el în Persia pentru a-1 ucide pe Smerdis, Prexaspes nu înfăptuise omorul), uitându-se în ochii acestuia, grăi  „Pre­xaspes, aşa mi-ai îndeplinit porunca?" Acesta îi răspunse: „Doamne, nu-i adevărat că Smerdis, fratele tău, s-a răzvrătit împotrivă-ţi şi nici nu-i cu putinţă să mai ai pe viitor vreo pricină de sfadă cu el, nici mare, nici mică; căci eu însumi, după ce am săvârşit cele poruncite de tine, l-am îngro­pat chiar cu mîinile mele. Dacă însă cumva morţii învie, apoi aşteaptă-te să se scoale din mormânt şi medul Astyages; dacă însă lucrurile merg ca înainte, din partea fratelui tău nu te așteaptă nici o năpastă. Acum, părerea mea e să-l ur­mărim pe crainic şi, odată ajuns, să-1 întrebăm din partea cui porunceşte să dăm ascultare rege­lui Smerdis".

        LXIII Vorbele lui Prexaspes, îi plăcură regelui, crainicul fiind urmărit pe dată şi adus înapoi. Când sosi, Prexaspes îi spuse următoarle: „Omule! zici că vii ca trimis din partea lui Smerdis, fiul lui Cyrus ; deci spune-ne adevărul și mergi în pace. Însuși Smerdis ţi s-a înfăţişat în faţa ochilor şi ţi-a dat poruncile acestea sau vreunul din cei ce-1 slujesc ?" Solul răs­punse: „Eu pe Smerdis, fiul lui Cyrus, nu l-am mai văzut nici­odată de când regele Cambyses a purces spre Egipt ; mie porun­cile mi le-a dat magul, pe care Cambyses l-a lăsat să-i vegheze palatul ; acesta mi-a spus însă că Smerdis fiul lui Cyrus este cel care mi-a poruncit să grăiesc faţă de voi cele ce ştiţi". So­lul spunea nimic altceva decât purul adevăr. Atunci Cambyses zise: „Prexaspes, tu, cinstit  ai înfăptuit poruncile mele şi, eşti în afară de orice învinuire. Dar cine din perşi s-a răzvrătit împotriva mea, însuşindu-şi numele lui Smerdis?" Prexaspes îi răspunse: „Eu, o rege, cred că am prins firul lucrurilor. Cei care s-au ridicat împotrivă-ţi sunt magii, adică Patizeithes, pe care l-ai lăsat să aibă grijă de casa ta, şi fratele lui, Smerdis".

         LXIV Cum auzi numele lui Smerdis, Cambyses fu izbit de adevărul celor grăite de Prexaspes şi de înțelegerea că visul lui devenise realitate, cel în care cineva-i vestise că Smerdis şade pe tron, atingând cerul cu creştetul capului. Dându-şi seama că za­darnic își nimici fratele, el începu să-1 plângă amarnic; după ce-l plânse, gemu din greu asupra în­tregii nenorociri care se întâmplase, și sări pe cal, cu gândul să se năpustească cu oastea ce o avea asupra magului din Susa. Când se avântă în şa, vârful tecii în care era băgat pum­nalul ¹⁸¹ se desprinse şi căzu, iar tăişul, rămas gol, îi străpunse coapsa. Rănit tocmai în acelaşi loc unde el însuşi îl lovise ceva timp în urmă pe Apis, zeul egiptenilor, şi înţelegând că era lovit de moarte, Cambyses întrebă care era nu­mele localităţii în care se afla. I s-a răspuns: Agbatana.  Regele știa de ceva timp  din prezicerile oracolului din oraşul Buto că-şi va sfîrşi zilele în Agbatana. Atunci el însă înțelese că-și va găsi sfârşitul de bâtrâneţe la Agbatana în Media, în mijlocul tuturor avuţiilor lui; oracolul însă pomenise de Agbatana Syriei. Când Cambyses află numele oraşului, copleşit de revolta magului şi de durerea rănii, ca prin farmec își veni în fire. Înţelegând ce a vrut să spună oracolul,  vorbi: „Aici se vor termina zilele lui Cambyses, fiul lui Cyrus!"

          LXV Atât grăi el atunci. Ceva mai târziu, cam după două­zeci de zile, porunci să fie chemaţi cei mai de vază din perşi, câţi se aflau acolo, şi le spuse următoarele: „Perşi, mă văd silit de împrejurări să vă dezvălui cel mai tăinuit de mine lucru din toate. Pe când eram încă în Egipt, am avut în vis o vedenie – of, de n-aş fi avut-o! Se făcea că un sol venit de acasă mi-a vestit că Smerdis, aşezat pe tronul regesc, atingea cerul cu capul. Temându-mă ca nu cumva să fiu detronat de frate-meu, am procedat cu prea multă grabă şi prea puţină înţelepciune. Din nefericire, nu-i dat omului sa ocolească ceea ce e hărăzit să se întâmple. Necugetatul de mine l-am trimis pe Prexaspes la Susa să-1 ucidă pe Smerdis. După ce această cumplită nenorocire s-a săvîrşit,   trăiam  liniştit,   fără teamă că, după înlăturarea lui Smerdis, s-ar mai putea ivi alt­cineva care să se scoale împotriva mea. M-am înşelat cumplit asupra celor ce aveau să vina. Am ajuns ucigaş de frate, fără să fi fost nevoie, şi cu toate acestea tot n-am scăpat să fiu lipsit de domnie... căci era vorba despre magul Smerdis, pe care cerul mi l-a arătat în vedenia din vis că avea să se răzvrătească îm­potrivă-mi. Totuşi, fapta am săvârşit-o, iar voi să cugetaţi bine că Smerdis, fiul lui Cyrus, nu mai e printre voi. Astfel magii conduc acum țara, cel pe care l-am lăsat să vegheze peste bunurile palatului şi fratele lui, Smerdis. Acel însă care ar fi trebuit cu osebire să mă răzbune acum, când am avut de răb­dat sfruntarea neruşinată a magilor - acela a pierit de-o soartă crudă chiar de mâna celor mai apropiați lui. Iar pentru că el nu mai este, nu-mi rămâne altceva de făcut, o perşi, decât să vă-nchin ultima mea voință – cea, care-mi stă ca o piatră pe inimă. Vă ordon în numele tuturor zeilor ocrotitori ai acestui regat¹⁸² vouă  tuturor, şi mai ales Ahemenizilor care sunt de faţă, să nu îngăduiţi cumva ca stăpânirea să se întoarcă iarăşi la mezi. Dacă prin viclenie au dobîndit-o, apoi tot prin viclenie să le-o smulgeţi din mîini; iar dacă prin putere o păstrează, atunci trebuie să le fie smulsă cu o putere şi mai vârtoasă. Dacă veţi îndeplini cele ce vă cer, pământul să vă dea roadă bogată, femeile şi turmele să zămislească mereu şi pururea să vă bucuraţi de liber­tate.  De veţi scăpa însă stăpânirea şi nici nu vă veţi strădui s-o păstraţi - vă blestem ca, cele ce v-am urat să iasă tocmai pe dos. Şi afară de acest blestem, facă-se ca sfârşitul fiecărui pers să fie aşa cum a fost al meu." Așa vorbea Camby­ses  plângându-și nefericita lui soartă.

         LXVI Perşii, când îşi văzură regele plângând, îşi sfâşiară cu toţii hainele şi se puseră pe bocet şi tânguire. După aceasta, osul rănitului începu să se macine, coapsa să putrezească, astfel se şi sfârşi Cambyses, fiul lui Cyrus¹⁸³. Domnise acesta şapte ani şi cinci luni, fără să lase nici un urmaş, nici de parte bărbătească, nici femeiască. O mare îndoială puse stăpânire pe sufletele celor care fuseseră de faţă: ei nu puteau crede  că magii au pus mâna pe putere ¹⁸⁴. Bănuiau aceștia: că de ciudă plăsmuise Cambyses tot despre moartea lui Smerdis, doar ca să stârnească duşmă­nia întregului popor împotriva fratelui său. Ei rămaseră, prin urmare, încredinţaţi că regele care se suise pe tron nu era altul decît Smerdis, fiul lui Cyrus, căci şi Prexaspes tăgăduia cu în­dârjire că l-ar fi ucis pe Smerdis ; după moartea lui Cambyses, pentru Prexaspes nu era prudent să mărturisească că-1 ucisese pe fiul lui Cyrus cu propria-i mână.

         LXVII Astfel, magul, după sfârşitul lui Cambyses, domni nestingherit şapte luni - dându-se drept Smerdis, fiul lui Cyrus, luni care tocmai îi lipseau lui Cambyses să împlinească opt ani de domnie. În acest răstimp, magul dărui tuturor supuşilor săi mari bineficii, aşa că, la moartea lui, o mare jale cuprinse pe toţi locuitorii Asiei, afară doar de perşi. Căci îndată ce luă puterea în mână acesta trimise la fiecare neam, din cele pe care le stăpânea, crai­nici cu vestea că erau scutiți de serviciu militar şi plata birurilor pe trei ani.

       LXVIII În luna a opta însă totul se descoperise. Otanes, fiu al lui Pharnaspes ¹⁸⁵, era, prin neamul şi averea sa, deopotrivă cu cei mai sus-puşi dintre perşi. În sufletul acestui Otanes în­colţi cel dintâi bănuiala că magul nu era Smerdis, fiul lui Cyrus, ci acela care într-adevăr şi era. Bănuiala lui izvora din faptul că regele nu ieşea niciodată din cetăţuie ¹⁸⁵ şi că nu chema în față lui pe nimeni din perşii mai de seamă. Cuprins de bănuieli Otanes, iată ce făcu. Pe fiica lui, Phaidima, o avusese de soţie Cambyses. Aceasta ca și restul soțiilor lui Cambyses devenise acum soţie magului¹⁸⁶. Astfel Otanes, trimiţând o iscoadă la fiică-sa, o întrebă cu cine dormea, era acesta Smerdis, fiul lui Cyrus, sau altcineva. Ea îi trimise îndărăt răspuns că nu ştie, că nu avusese niciodată prilejul să-1 vadă pe Smerdis, fiul lui Cyrus, şi că nici nu ştia cine putea fi cel cu care trăia. Ota­nes trimise atunci a doua oară la ea întrebînd-o: „Dacă tu însăţi nu cunoşti pe Smerdis, fiul lui Cyrus, caută să afli de la Atossa cine este acela cu care trăiţi amîndouă, şi ea, şi tu; fără doar şi poate, ea trebuie să-şi cunoască fratele". La acestea fata răspunse: „Nu e cu putinţă să stau de vorbă cu Atossa, nici să dau ochii cu vreuna din celelalte femei care locuiesc laolaltă cu mine, căci de îndată ce acest bărbat a luat în mână domnia, oricine ar fi el, ne-a despărţit, aşezându-ne în încăperi diferite";

           LXIX Când auzi Otanes toate acestea, lucrurile începură să se lămurească tot mai mult în ochii lui. El trimise a treia oară Phaidimei veste, cu următoarele vorbe: „Fiica mea, tu, născută dintr-un neam mare, eşti datoare să-ndeplinești fapta primejdioasă pe care tatăl tău ţi-o porunceşte. Dacă cumva acest om nu este Smerdis, fiul lui Cyrus, ci acela pe care-1 bănuiesc eu, fi­indcă se culcă cu tine şi are în mîinile lui tronul Persiei, trebuie pedepsit aşa cum se cuvine. Iată acum ce ai tu de făcut : când se va culca cu tine şi vei băga de seamă că a adormit bine, pipăiei urechile. Dacă se va dovedi că are urechi, poţi fi sigură că tră­ieşti cu Smerdis, fiul lui Cyrus; dacă nu are, atunci să ştii că este magul Smerdis". Phaidima răspunse că, va trece printr-o primejdie cumplită. Căci dacă s-ar întâmpla ca bărbatul să nu, aibă urechi şi ar prinde-o că îl pipăie, ar aşteapta-o pieirea. Dar totuşi o va face. Aşa făgădui Phaidima tatălui ei că-i va îndeplini porunca. Iar lui Smerdis Cambyses  fiul lui Cyrus, pe când mai domnea încă, îi tăiase urechile pentru o învinuire destul de grea ¹⁸⁷. Deci Phaidima, fiica lui Otanes, îndeplini tot ce-i făgăduise tatălui ei: când îi veni rândul să se culce cu magul (căci la perşi femeile se duc pe rând la bărbatul lor), se duse în iatacul lui şi îi împărtăşi culcuşul. Foarte lesne îşi dădu seama că omul n-avea urechi şi, de îndată ce se lumină de ziuă, îi şi trimise veste tatălui ei despre cele aflate ¹⁸⁸.

          LXX Otanes, luând deoparte pe Aspathines ¹⁸⁹ şi pe Gobryas - fruntaşi ai perşilor, oameni pe care-i socotea cei mai vrednici de încredere - le dezvălui toată întâmplarea. Aceştia îşi aveau şi ei bănuielile lor că aşa stau lucrurile şi, atunci când Otanes le vorbi, îl încuviinţară pe deplin: hotărî apoi ca fie­care să atragă în legământ câte un pers în care ar fi avut mai multă încredere. Astfel, Otanes îl aduse pe Intaphernes; Gobryas, pe Megabyzos ; Aspathines, pe Hydarnes. Ei erau şase la număr când sosi la Susa Darius, fiul lui Hystaspes, venind din Persia, unde tatăl lui era satrap ¹⁹⁰. La sosirea lui, cei şase perşi soco­tiră că e bine să-1 atragă şi pe el în urzeala lor.

         LXXI Cei şapte, adunându-se laolaltă, îşi jurară credinţă şi ţinură sfat. Când îi veni rândul lui Darius să-şi spună cuvântul, acesta le spuse tovarăşilor săi următoarele : „Eu credeam că sunt singurul care ştie că cel care domneşte este magul Smerdis, în timp ce Smerdis, fiul lui Cyrus, a murit. De aceea am venit cât am putut mai degrabă, ca să pun la cale moartea magului. Cum se întâmplă ca nu numai eu, ci şi voi să cunoaşteţi adevărul, cred că trebuie să ne punem de îndată pe lucru, fără nici o zăbavă; orice întârziere nu poate fi decât spre răul nostru". Faţă de aceste cuvinte, Otanes zise: „O, fiu al lui Hystaspes, te tragi dintr-un tată cu inimă vitează şi se pare că nu vrei să te arăţi mai prejos de tatăl tău. Totuşi, în această încercare, nu te pripi cu atâta nesocotinţă, ci cată să faci lucrurile mai cu chib­zuială ; trebuie ca numărul nostru să sporească şi abia atunci să trecem la fapte". Darius însă îi reproșă: „Bărbaţi câţi sunteţi de faţă, dacă veţi urma calea arătată de Otanes, să ştiţi bine că vă aşteaptă un greu sfârşit; căci se va găsi unul care să dezvăluie magului ce-am pus noi la cale, ademenit de câştigul unei răsplăţi. Ar fi fost cel mai bine să săvârşiți deodată cele hotărâte; de vreme însă ce aţi crezut prielnic să vă împărtă­şiţi taina la mai mulţi şi mi-aţi încredinţat-o şi mie - sau tre­cem chiar astăzi la fapte, sau să ştiţi că, dacă mai lăsăm să treacă şi ziua de azi, nimeni altul nu mi-o va lua înainte, ci chiar eu vă voi pârî magului.

LXXII Atunci Otanes, văzîndu-1 pe Darius împins de atâta râvnă, zise: „Pentru că ne împingi la atâta grabă şi nu îngădui nici un fel de amânare, haide, spune-ne acum tu singur cum am putea pătrunde în palat şi pune mâna pe magi. Ştii, fi­reşte, măcar din auzite, dacă n-ai văzut chiar cu ochii tăi, că din loc în loc sunt puse străji. Cum vom face să trecem de ele ?" - „Otanes, răspunse Darius, multe sunt lucrurile care nu se pot lămuri prin vorbe, ci prin fapte; altele, în schimb, cu vorba par uşor de făcut, dar faptic din ele nu se alege nimica. Știți bine că nu e nicidecum greu să treci de străjile ce păzesc palatul. Pe de o parte, fiind oameni de rangul ce-1 avem, n-o să se găsească nimeni care să ne oprească, fie dintr-un simţământ de respect, fie din frică ; pe de alta - am o pricină vredinică prin mijlocirea căreia putem pătrunde, spunând că tocmai am sosit din Persia şi că doresc să mă înfăţişez regelui cu veşti de la tatăl meu. Acolo unde e nevoie să fie spusă o minciună, zică-se. Căci mințind sau vorbind adevărul – același scop urmărim. Cei drept unii mint din dorinţa de a se face crezuţi prin minciunile lor şi de a trage astfel foloase ; precum alţii spun numai adevărul, tot pentru a trage folos din sinceritatea lor, dobândind astfel şi mai multă încredere.  Deci, urmând căi diferite, tindem, spre acelaşi scop¹⁹¹. Dacă nu s-ar urmări un câştig oarecare, cel ce spune adevărul ar putea tot aşa de bine să şi mintă, iar cel care minte să rostească adevărul. Astfel, cine din strajnici ne va lăsa să intrăm de bunăvoie nu va avea pe viitor decât de câştigat ; în schimb, cel care va încerca să ni se împotrivească, să fie pe dată socotit duşman. Apoi, pătrunși în palat, să ne vedem de treabă".

LXXIII Gobryas, luând atunci cuvântul, zise: „Dragi prieteni, când oare se va mai ivi pentru noi un prilej atât de nimerit de a pune mâna pe putere, sau, dacă nu vom fi în stare de izbândă, a ne jertfi viaţa dobândind-o? Gândiţi-vă bine că noi, de viţă persană, suntem cârmuiţi de un mag med, care n-are nici măcar urechi ! Acei dintre voi care v-aţi aflat lângă Cambyses când era bolnav, vă aduceţi fără îndoială aminte de cuvintele încărcate de blestem pe care, dându-şi sufletul, le-a rostit regele împotriva acelor perşi care n-ar încerca să recapete stăpânirea. Pe acea vreme n-am dat crezare spuselor lui Cambyses, ci gândeam că împins de pizmă vorbeşte aşa. Acum însă, îmi dau votul să-1 ascultăm pe Darius şi să nu ne mai despărţim după această consfătuire decât pentru a ne duce drept la mag". Aşa glăsui Gobryas şi toţi fură de părerea lui.

LXXIV În timp ce fruntaşii perşi se sfătuiau, s-a întâmplat ca magii, vorbind între ei, să hotărască să-1 atragă pe Prexaspes de partea lor, căci acesta avusese de suferit o cruzime ne­maipomenită din partea lui Cambyses, care-i ucisese fiul cu săgeata şi, pentru că era singurul care ştia de moartea lui Smerdis, fiul lui Cyrus, pe care-1 omorâse cu propria-i mână ; afară de aceasta, Prexaspes se bucura de mare trecere în ochii perşi­lor. Din aceste pricini, ei îl chemară pe Prexaspes şi îi cerură să le fie prieten, legându-i credinţa prin jurăminte că va păstra numai pentru sine, fără a mai dezvălui altcuiva taina înşelă­ciunii lor faţă de perşi; în schimb, făgăduiau că-i vor da da­ruri nesfârşite. Prexaspes se învoi la toate, iar magii după ce crezură că l-au câştigat de partea lor, îi mai făcură și o a doua rugăminte. Aceasta consta ca odată ce ei, îi vor strânge pe toţi perşii din cetate sub zidul care înconjoară palatul, el, Prexaspes, suindu-se pe un turn, să strige cu glas mare că stăpânirea e în mîinile lui Smerdis, fiul lui Cyrus, şi a nimănui altcuiva. Magii cereau acest lucru deoarece cuvântul lui Prexaspes avea o mare greu­tate printre perşi şi pentru că adeseori el spunea faţă de toată lumea  că Smerdis, fiul lui Cyrus, trăieşte – negând vehement că fusese ucis.

           LXXV Prexaspes, a căzut de acord s-o facă şi pe asta, astfel magii strânseră pe perşi, îl suiră pe Prexaspes într-un turn şi-1 îndemnară să vorbească mulţimii. El însă, uitând de bunăvoie cei ceruseră ei, începu să vorbească despre Ahaimenes, făcu genealogia casei lui Cyrus ¹⁹²; după aceasta, când ajunse să vorbească despre Cyrus, ca încheiere, aminti cât bine făcu Cyrus pentru Persia; terminând a înşirui faptele marelui rege, destăinui adevărul, mărturisind că până atunci îl ţinuse ascuns; tăinuirea o săvârşise fiindcă n-ar fi fost bine pentru el să spună adevărul asupra celor petrecute; acuma însă, în împrejurarea de faţă, era de datoria lui să dezvăluie totul. Așa începu să povestească cum el, silit de Cambyses, l-a ucis pe Smerdis, fiul lui Cyrus, şi că cei ce cârmuiesc acum sunt magii. Apoi - aruncând tot soiul de blesteme asupra perşilor în caz că nu-şi vor da osteneala să cucerească înapoi puterea şi nu vor plăti magilor ceea ce li se cuvine - se azvîrli cu capul în jos la picioarele turnului. Aşa pieri Prexaspes, om, care toată viaţa lui s-a bucurat de preţuirea celor din jur ¹⁹³.

  LXXVI Între timp, cei şapte, de îndată ce luară hotărârea de a-i lovi pe magi fără zăbavă, porniră la drum după o scurtă rugă înălţată zeilor, fără să ştie ceva despre cele săvârşite de Prexaspes. Când se aflau la jumătatea drumului, aflară ce se petrecuse cu Prexaspes. Atunci, ferindu-se din drum,  au ținut sfat împreună: Otanes și cei ce îi țineau parte, râvneau ca fapta să se amâne şi să nu se îndeplinească atunci când învălmășeala era aşa de mare ; Darius și oamenii săi voiau să se meargă cu orice preţ la înfăptuirea celor hotărâte, ca lucrurile să nu fie lăsate pe altă dată. Pe când se sfătuiau ei cu înverșunare, se ivise şapte perechi de vulturi* gonind două perechi de gaiele* pe care le jumuleau de pene şi le ciupeau. Văzând acestea, cei şapte acceptară cu toţii părerea lui Darius ca corectă şi, îmbărbătaţi de prezice­rea păsărilor, porniră asupra palatului¹⁹⁴.

               LXXVII La intrare, se întâmplă întocmai  cum   prevăzuse Darius. Străjile se arătară pline de respect faţă de nişte frun­taşi ai perşilor, nebănuind ce avea să urmeze. Astfel conspiratorii trecură liber înainte, de parcă ar fi fost împinşi de o putere cerească; nimeni neîntrebându-i nimic. Când însă ajunseră în curte, se treziră cu eunucii care raportau regelui în față; eunucii cercetară ce motive i-au adus la palat; totodată, ocărându-i pe paznici cu tot felul de ameninţări fiindcă îi lăsaseră pe perşi să treacă.  Aceștia le-au interzis să meargă mai departe. Conspiratorii văzând acestea, făcându-și semn unul  altuia, îşi traseră hangerele din teacă, străpunseră pe toţi eunucii ce li se împotriveau, şi îşi croiră drum spre odăile bărbaţilor.

LXXVIII În același timp amândoi magi erau înăuntru şi se sfătuiau ce să facă după destăinuirea lui Prexaspes. Când văzură zăpăceala eunucilor şi-i auziră ţipând, alergară împreună să vadă ce se întâmplă şi, când își dădură seama de cele ce se petrecuseră, se întoarseră în pripă să pună mâna pe arme. Unul din ei apucă să înşface arcul, celălalt se  repezi la  suliţă; pe dată încăierarea se şi încinse. Celui care pusese mina pe arc şi săgeţi, arcul nu i-a fost de nici un folos căci potrivnicii erau deja prea aproape de el. Celălalt însă, se apără cu suliţa și-l lovi pe Aspathines la coapsă, iar pe Intaphernes în ochi; în urma acestei răni, Intaphernes îşi pierdu ochiul, dar totuşi nu muri. Aşadar, unul din magi rănise pe doi perși; celălalt, cum arcul nu-i fusese de nici un folos, fugi într-o cămară care dădea în odăile bărbaţilor, cu gândul să zăvorască uşa. Doi din cei şapte, anume Darius şi Gobryas, se năpustiră pe urmele lui ajungându-l. Gobryas apucă pe mag de mijloc, iar Darius, aplecat asu­pra lor, nu ştia ce să facă, de teamă ca nu cumva, în întuneric, să-l străpungă pe Gobryas. Acesta, văzîndu-1 că nu se mişcă, îl întrebă ce mai aşteaptă, iar la răspunsul lui Darius fu că se teme ca nu cumva să-1 rănească - Gobryas strigă: „înfige spada chiar de-o fi s-o treci prin amândoi!" Darius îl ascultă, lovi cu pumnalul şi avu norocul să-1 nimerească pe mag.

       LXXTX După uciderea magilor, conspiratorii le retezară capetele. Pe cei care fuseseră răniţi ei îi lăsară pe loc, atât din pricina slăbiciunii lor, cât şi pentru paza cetăţii. Ceilalţi cinci, ţinând în mână capetele magilor, alergară în goana mare afară din palat, strigând cât îi ţinea gura şi făcând o zarvă nemaipomenită; apoi chemară pe ceilalţi perşi şi, arătându-le capetele, le povestiră fapta ce-o săvârşiseră. În acelaşi timp, uciseră, fără alegere, pe toţi magii câţi le ieşiră în cale. Perşii, când aflară isprava celor şapte şi înşelăciunea magilor, se crezură îndreptăţiţi să facă la fel şi ei : trăgându-şi jungherele din teacă, omorâră pe toţi ma­gii care le ieşeau în cale. Dacă nu s-ar fi lăsat noaptea, n-ar mai fi rămas în viaţă nici un mag. [De atunci] perşii serbează în fiecare an această zi, mai presus de oricare alta, încingând o mare petrecere căreia i-au dat numele de „Magophonia". Când perşii prăznuiesc această zi, nici unui mag nu-i este îngăduit să se arate la lumină, ci stau cu toţii pe la casele lor, de dimineaţă până seara ¹⁹⁵.

     LXXX După ce zarva se potoli şi se împliniră cinci zile din ziua omorului, cei care se răzvrătiseră împotriva magilor ţinură sfat despre situația lucrurilor. Cu acest prilej s-au rostit cuvântări de necrezut pentru unii eleni, dar care totuși au fost adevărate. Otanes dădu sfatul ca treburile ţării să fie duse de întreg poporul persan, şi ţinu următoarea cuvântare: „Părerea mea este că nu e bine ca unul singur din noi să ajungă stăpân. Acest lucru nu e nici plăcut, nici potrivit. Ştiţi foarte bine până unde a mers înfumurarea lui Cambyses şi cu toţii aţi încercat pe pielea voastră trufia magului. Cum poate oare monarhia să fie o orânduire nimerită când monarhul poate să facă tot ce vrea, fără să fie tras la răspundere? Fie el şi cel mai desăvârşit dintre oameni, pus în acest loc de frunte tot s-ar abate de la firea obişnuită. Trufia i se zămisleşte în suflet pe urma bunurilor ce le are la îndemână, iar pizma este dintru început înnăscută în om. Cel ce-ar lua puterea în mână, cu aceste două răcile în suflet ajunge cu desăvârşire rău; plin de înfumurare şi invidie, săvârşeşte nelegiuiri fără număr.  Cu toate acestea, e limpede că un monarh ar trebui să fie lipsit de simţământul piz­mei, odată ce lui ca cârmuitor îi aparține tot; faţă de cetăţeni însă, se întâmplă ca purtarea lui să fie tocmai alta decât ar trebui. Tiranul îi invidiază pe toţi cei mai virtuoși dorindu-le moartea, nu se simte bine decât alături de cei mai netrebnici dintre cetăţeni, și îşi pleacă cu nesaţ urechea la defăimări. Un tiran e omul cel mai nestatornic cu putinţă  de-i arăţi o admiraţie potrivită, se supără că nu l-ai cinstit îndea­juns, ca pe un stăpân ce este; dacă cineva i se închină cu prea mare râvnă, de asemenea se supără, zicând că omul e un lingu­şitor. Vă voi spune însă acum ceea ce este şi mai rău: tiranul clatină rânduielile strămoşeşti, îşi bate joc de femei, ucide fără judecată pe oameni. Să nu uităm că puterea poporului poartă cel mai frumos nume de pe lume: isonomia ¹⁹⁶. În al doilea rând, nu săvârşeşte nici una din încălcările pe care le-nfăptuiesc tiranii. Ea împarte dregătorii e ţării prin tragere la sorţi, cel care are pe seamă o dregătorie răspunde de faptele sale ¹⁹⁷ - şi toate hotărârile se iau in sfatul obştesc. Eu zic, aşadar, să înlăturăm monarhia şi să ridicăm poporul; mulţimea face puterea".

           LXXXI Aceasta a fost părerea înfăţişată de Otanes. Megabyzos îi îndemnă în schimb la oligarhie, spunând cele ce urmează :   „Cuvintele   lui   Otanes cu privire la desfiinţarea monarhiei mi le însuşesc pe deplin. Cât despre instaurarea poporului la putere - aici nu văd un sfat bun. Nimic nu-i mai smintit şi mai neînfrânat decât o mulţime întunecată; într-adevăr, ar fi peste putinţă de îndurat ca oa­menii care cată să scape de trufia unui tiran să îngenuncheze sub cea a unei mulţimi dezlănţuite. Tiranul măcar, când face ceva, ştie ce vrea; mulţimea însă nici n-o ştie. Şi cum ar putea şti, când niciodată n-a fost învăţată, și nici născută cu un simț înglobat al virtuții! Ea se repede fără socotinţă la tre­burile ţării, asemeni unui şuvoi năval­nic fără, încurcând totul. Aibă parte de ocârmuirea norodului doar cei ce poartă gând rău perşilor ; noi însă, alegându-ne o adunare alcătuită din băr­baţii cei mai destoinici, acestora să le încredinţăm puterea. În rândurile lor ne vom afla şi noi - şi este de aşteptat că din par­tea celor mai buni bărbaţi vor veni şi cele mai bune hotărâri".

                LXXXII Aceasta a fost părerea lui Megabyzos ^198. În al treilea rând,  Darius îşi spuse şi el părerea zicând: „în cele rostite de Megabyzos cu privire la mulţime cred că se cuprinde mult adevăr, nu însă şi în cele spuse despre oligarhie. Din cele trei feluri de ocârmuiri pe care le-am cer­cetat, şi mă gândesc la cea mai desăvârşită înfăţişare a lor, adică la cea mai bună democraţie, oligarhie şi monarhie, cred că aceasta din urmă este cu mult cea mai potrivită. Se pare că nimic nu-i mai buñ decât un bărbat destoinic, călăuzit de porniri sănătoase. El ar putea să ocârmuiască mulţimea fără greş şi, mai presus de toate, faţă de răuvoitori ar şti să păstreze taina hotărârilor luate.  În oligarhie, unde mulţi se întrec în înţelep­ciune pentru binele obştesc, e cu neputinţă să nu izbucnească o puternică duşmănie personală. Fiecare în parte năzuind să fie în frunte şi părerile lui să sporească, se ajunge la o cumplită dușmănie, de aici se trece la răzvrătiri, iar de la răzvrătiri, la vărsări de sânge care împing lucrurile tot spre monarhie. De aici reiese clar cu cât este monarhia o formă mai bună stăpânire. Acuma, să zicem că poporul ar lua în mână puterea - este iarăşi peste putinţă să nu săvârşească tot felul de ticăloşii; când ticăloşia îşi scoate însă capul la iveală, nu urmează dezbinarea şi ura între netrebnici, ci, dim­potrivă, prietenia strânsă¹⁹⁹; căci cei care împilează ţara o fac împreună. Lucrurile merg tot aşa înainte, până când se găseşte cineva care să se ridice în fruntea poporului şi să-i ţină în frâu pe astfel de oameni. Urmarea e că un aseme­nea conducător este admirat de popor şi, când este admirat, nu întârzie să ajungă şi rege. Prin aceasta iarăşi se dovedeşte că monarhia este cel mai bun fel de ocârmuire. Dar, ca să nu lun­gesc vorba, de unde ne vine oare nouă libertatea? Cine ne-a dat-o? Oare democraţia, oligarhia, sau monarhia ? Credinţa mea este că dacă am fost mântuiţi de un singur bărbat ²⁰⁰, da­tori suntem să păstrăm acelaşi fel de stăpânire. Afară de aceasta, să nu îngăduim să se strice rânduielile noastre strămoşeşti sub care ne-a mers aşa de bine; căci n-o să dăm doară de şi mai bine!"

          LXXXIII Acestea au fost cele trei păreri, iar din cei şapte bărbaţi, patru se alăturară celui din urmă. Otanes, cel care stăruia să se statornicească în Persia egalitatea în drepturi, când îşi văzu înfrântă părerea, luă din nou cuvântul în mijlocul celor­lalţi şi. zise : „Tovarăşi de luptă, este limpede că unul din noi trebuie să ajungă rege, fie că sorţii vor cădea pe cineva dintre noi, fie că ne-am întoarce spre obştea perşilor, căreia i-am lăsa în seamă alegerea, fie printr-un oarecare alt mijloc. Eu, din partea mea, n-am să fac nici o împotrivire ; n-am poftă nici să poruncesc, nici să mă supun. Mă lepăd de domnie dacă vă legaţi că nu voi primi porunci de la nici unul din voi, nici eu, atât cât voi trăi, nici urmaşii mei în veci". După aceste cuvinte ale lui Otanes, cum ceilalţi şase s-au învoit cu cele cerute, Ota­nes nu le mai puse nici o piedică, ci se ţinu deoparte. Până în ziua de azi, această casă [adică a lui Otanes] mai dăinuieşte încă, fiind singura familie de perşi care se bucură de libertate, se supune stăpânirii numai cât pofteşte, fără a încălca vreodată legile ţării²⁰¹.

Text împrumutat din Herodot, Istorii Vol I, Editura Științifică 1961, notele le găsiți urmând linkul.

Sper să-mi fie iertate incursiunile în textul inițial făcute în urma consultării traducerilor rusă și engleză.
*Numele păsărilor au fost schimbate în urma consultării traducerii ruse.