1. Atenianul Iphicrates socotea, că un mercenar
trebuie să fie lacom după bani și plăcere - atunci, căutând surse pentru a-și
stinge și îndupleca patimile, el va lupta cu mai mult curaj. Majoritatea cer
însă, ca armata să fie asemeni unui corp puternic care nu-și are propriile
porniri, astfel fiind supus doar voinței conducătorului. Iată de ce Paulus
Emilius preluând conducerea în Macedonia și constatând că soldații sunt prea
vorbăreți și curioși, amestecându-se în treburile conducătorului a dat, după
cum spun, ordinul, ca fiecare să-și țină mîinile în gardă și să-și ascute
sabia, iar de restul va avea grijă el. Un comandant militar bun este oricum
neputincios dacă-n armată nu există supunere și unanimitate. Platon (în „Republica”,
II), observând perfect acest lucru credea, că arta de a te supune este asemeni
artei de a guverna și că ambele necesită predispunere de la natură precum și
educație filosofică care cultivă blândețea și iubirea de oameni astfel, foarte
bine potolind obrăznicia și fervoarea excesivă. Opinia lui Platon este
confirmată de o mulțime de exemple diverse, inclusiv și năpaste, abătute asupra
romanilor după moartea lui Nero; luate la un loc ele trădează, că nu este
nimic mai strașnic ca o forță militară pătrunsă până-n adânc de patimi obscure
și barbare, atunci când ea este la putere.
Demades după moartea lui Alexandru a comparat
armata macedoniană cu un Ciclop orb, observând cât de multe mișcări dezordonate
și inutilea ea face. Imperiul Roman însă trăia zguduiri și suferințe, asemeni
chinurilor cântate în basme și luptei Titanilor -
dezbinată în multe părți odată*, răzvrătită singură-mpotriva sa, - nu
atât din ambiția celor proclamați împărați, cât din lăcomia și desfrâul
soldaților, care detronau un împărat cu ajutorul altuia, exact cum pana cu pană
se dezbate. Dionis a
numit împăratul originar din Fera** care a condus Tesalia timp de
zece luni; tiranul din tragedie, luând în derâdere durata-i de cârmuire scurtă.
Palatul Cezarilor, Palatin*** însă, într-o
perioadă mult mai scurtă a găzduit patru împărați****, care, într-adevăr erau
duși și aduși ca actorii în teatru. Și doar un singur lucru liniștea
nefericiții cetățeni romani - că nu trebuia să caute răzbunare pentru cei
vinovați în nenorocirile lor, căci ei singuri se stârpeau unul pe altul. Primul
a gustat pe dreptate pedeapsa cel, ce a răzvrătit armata, a învățat-o să
aștepte de la schimbarea Cezarului foloase, pe care singur și le promitea,
astfel ponegrind și pângărind o faptă măreață, prefăcând răscoala împotriva lui
Nero într-o simplă trădare.
*(Ca
Titanii căzniți în Tartar) în
perioada dintre domnii, anii 68-69 e.n., practic fiecare armată de hotar a
imperiului, înainta propriul pretendent la tronul împărătesc.
**Aparent
merge vorba de Polydorus, fratele și succesorul de scurtă durată al lui
Alexandru din Fera (370 î.e.n.)
***Începând
cu August împărații
au început a-și construi aici case, și treptat practic tot Palatinul s-a
transformat în reședință împărătească.
2, Când situația lui Nero a devenit iremediabilă și
a stat clar, că el e pe cale de a pleca în Egipt, Nymphidius Sabinus, care,
după cum se spune*, ocupa împreună cu Tigellinus funcția de șef al gardei Pretoriene, a
convins soldații - de parcă Nero era deja plecat din Roma - să-l proclameze pe
Galba împărat, promițându-le fiecărui din gardă câte 7500 de drahme, iar celor
din afara Romei câte două sute cincizeci; totuși pentru a aduna așa surse era
nevoie de pus pe umerii poporului o povară cu mult mai grea decât cea de pe
timpul lui Nero. Pe Nero astfel de promisiuni l-au dus la pierzanie îndată, în
scurt timp l-au păgubit și pe Galba. Pe primul soldații l-au lăsat în voia
sorții, sperând a obține cele promise, pe cel din urmă l-au ucis, fiindu-le
înșelate speranțele, apoi, căutând un lider nou, care i-ar răsplăti din plin,
și-au pierdut toate forțele în răscoale și trădări, fără a obține nimic. A
povesti despre acestea amănunțit și minuțios - este sarcina istoriei, ce
descrie eveniment după eveniment, dar pe lângă circumstanțele din viețile
Cezarilor demne de a fi memorate nu pot trece nici eu.
*Se
enunță biografia lui Nero ce nu a ajuns până în zilele noastre. Situația lui
Nero a devenit iremediabilă când după Vindex sau răsculat Galba în Spania și
Clodius Macer în Africa, iar armata a refuzat să-l sprijine.
3. Este general acceptat că Servius
Sulpicius Galba a fost cea mai bogată persoană privată care a ajuns în palatul
Cezarilor. Fiind descendent al Familiei Servius* el era la un nivel cu nobilii
cei mai de vază, singur însă se mândrea mai mult de rudenia cu Catulus (Quintus
Catulus Capitolinus), care îi întrecea pe toți contemporanii săi în slavă și
demnitate morală, iar întâetatea în putere și potență o ceda benevol altora.
Într-o oarecare rudenie era Galba și cu Livia, soția lui August, și
datorită protecției ei a ajuns de la funcția în palatul Palatin în funcția de
consul. Se spune, că el a condus foarte bine armata din Germania și a dobândit
laude considerabile în postul de conducător al Africii. Însă ulterior, când a
devenit împărat, simplitatea modului de viață pe care îl ducea, modestia și
limitarea în cheltuieli a atras asupra lui acuzații de zgârcenie, astfel încât
vorba despre dragostea lui Galba pentru ordine și dezgustul pentru excesul de
cheltuieli a avut un gust amar. Nero l-a trimis guvernator în Spania - încă
până a uita de frica față de oamenii ce se bucură de autoritate în Roma.
Printre altele, Galba părea că are un temperament liniștit, iar vârsta
înaintată impunea a crede, că comportamentu-i va fi precăutat și vigilent.
*În
familia Sulpicius practic toți bărbații purtau numele de Servius
4. Ispravnicii împărătești*, acești nelegiuiți
adevărați, cu cruzime chinuiau și furau provincia, Galba nu era în stare
să ajute poporul, în schimb, dădea deschis de înțeles că împărtășește durerea
și supărările locuitorilor, astfel alinând cât de cât pe cei condamnați de a fi
vânduți în robie. În cinstea lui Nero se alcătuiau verseturi țepoase, care se
împăștiau și cântau peste tot. Galba nu împiedica răspândirea acestora, iar la
vorbele pline de nedumerire ale ispravnicilor răspundea cu deplină nepăsare.
Pentru acestea locuitorii îl iubeau și mai mult. Ei au dovedit să-l cunoască pe
Galba suficient de aproape, când, în al optulea an al conducerii lui, s-a
ridicat împotriva lui Nero Iulius Vindex,
Pretorul Galiei. Se spune, că încă până la rebeliune
Galba a primit scrisori de la Vindex, la care nu a dat nici un răspuns, însă
nici nu a pârât Romei, ca alți guvernatori, care au trimis scrisorile primite
lui Nero, făcând astfel tot posibilul pentru a strica începuturile lui Vindex,
deși ulterior au luat nemijlocit parte la răscoală, astfel recunoscând, că l-au
trădat nu doar pe Vindex, dar și pe ei înșiși. Când Vindex a început războiul
deschis, i-a scris lui Galba, chemându-l a accepta conducerea, astfel
întărind corpul puternic care caută un cap - să preia Galia care deja are o
sută de mii de luptători înarmați și poate da mai mult. Galba și-a chemat
prietenii la sfat. Unii din ei credeau că trebuie să aștepte până va fi clar
cum va răspunde Roma la această răscoală. Dar Titus Vinius, căpitanul cohortei Praetoriene,
fără a medita mult, a strigat: „ Care sfaturi, Galba! Doar judecând să păstrăm
loialitate lui Nero sau nu, noi deja îl trădăm! Iar dacă Nero de acum înainte
ne este inamic, nu trebuie ratată prietenia lui Vindex. Sau, în caz contrar,
trebuie imediat să ieșim împotriva lui cu acuzații și forțe militare, din motiv
că vrea să salveze Roma de tirania lui Nero, în schimb oferindu-le împărat pe
tine!”.
*Procuratori,
funcționarii ce se ocupau de finanțe și strângeau impozitele în caznaua privată
a împăratului fiind independenți de guvernatorii locali.
5. După acestea, Galba a stabilit ziua în
care a promis a elibera o bună parte din prizonieri; vorba și zvonurile despre
aceasta sau împrăștiat din timp și au adunat o mulțime de oameni ce râvneau
răscoala. Nu dovedi Galba să apară pe urcuș(în fața oamenilor), cum toți
într-un glas l-au proclamat împărat. Titlu de împărat Galba atunci nu l-a
acceptat, enunțând o cuvântare împotriva lui Nero și deplângând pe cele mai
puternice și cunoscute victime ale lui, el a căzut deacord să servească patria,
numindu-se, însă, nu Cezar și nici împărat, ci conducător al senatului și
poporului roman.
Că Vindex a procedat corect și prevăzător,
propunând conducerea supreme lui Galba, denotă însuși Nero. El arătă că-l
disprețuiește pe Vindex și că nu-i pasă de evenimentele din Galia, dar aflând
de trădarea lui Galba - aceasta a avut loc în timpul micului dejun, după baie,
- a răsturnat masa. Totuși, când senatul a luat hotărârea de a-l numi pe Galba
dușman, împăratul urmărind a ieși în evidență, a observat glumeț, că lui, i se
deschide o perspecetivă nu rea de a scăpa de probleme financiare: în primul
rând, el va prăda până la piele Galii odată ce ei vor fi liniștiți, până când
însă, se putea de vândut averea lui Galba, odată ce stăpânul e calificat drept
dușman al statului. Și pe bune, el a poruncit ca toate proprietățile lui Galba
să fie vândute. Galba, în răspuns la acestea, a anunțat vânzarea proprietățilo
lui Nero în Spania, găsind cu ușurință numeroși cumpărători.
6. Mulți guvernatori se depărtau de Nero, practic
toți luând partea lui Galba, doar Clodius Macer în Africa și conducătorul
armatei germane din Galia Virginius Rufus au acționat diferit, plus, fiecare în
felul lui. Codius s-a împotmolit în omoruri și jafuri, fiind clar, că, obsedat
de ferocitate și lăcomie, el nu se hotărăște a ceda puterea, dar și a o ține în
mâini nu e în stare; Virginius, fiind cârma uneia din cele mai bune și
puternice legiuni, care nu o dată a încercat a-l proclama împărat împotriva
voii lui, spunea, că singur nu va primi conducerea supremă și nu va permite
nimănui să o preia decât, reieșind din voia și alegerea senatului. Deja de la
sine această circumstanță îi pricinuia o neliniște simțitoare lui Galba. Când
armatele lui Vindex și Virginius mai că nu cu forța și-au impus generalii -
asemeni conducătorilor de car, care nu mai pot ține frâurile, - să lupte
încăierându-se într-un măcel crâncen, când Vindex, pierzând morți
douăzeci de mii de Gali, s-a sinucis și au apărut zvonuri că după o
astfel de biruință toți soldații, unanim, doresc ca Virginius să accepte
puterea imperială, în caz contrar amenințând a trece de partea lui Nero, -
atunci Galba zbuciumat cu totul i-a scris lui Virginius, propunându-i să se
unească, și cu foțe comune să le păstreze romanilor patria și libertatea. Apoi
el împreună cu prietenii s-a întors în orașul spaniol Colonia, petrecându-și
zilele în regrete de cele întâmplate și melancolie după deprinsa inerție - în
loc de a lua măcar cele mai necesare măsuri.
7. Odată-nspre seară, la început de vară, din Roma,
făcând tot drumul în șapte zile, a ajuns libertul Icelus. Aflând,
că Glaba se odihnește, el în fugă s-a îndreptat spre apartamentele lui, a
deschis, necătând la împotrivierea slugilor, ușa dormitorului, și intrând, a
spus, că când încă Nero era în viață, când el fugise din palat, întâi armata,
iar apoi și cetățenii și senatul l-au proclamat împărat pe Galba*. Curând după
aceasta, continua Icelus, el a aflat de moartea lui Nero, însă nu a crezut
vorbelor străine și a purces la cale doar după ce cu proprii ochi a zărit
trupul neînsuflețit - această veste l-a îmbărbătat osebit pe Galba; în fața
casei s-a adunat o mulțime, căreia el i-a insuflat cele mai temeinice și
luminoase speranțe în viitor. Și totuși viteza cu care a călătorit Icelus,
multora le trezea neîncredere. Cu două zile mai târziu însă, din lagăr a sosit
Titus Vinius cu câțiva oameni și amănunțit a povestit despre hotărârile
senatului. Vinius a primit în dar o funcție înaltă, iar libertului, Galba i-a
dat un inel de aur**, ulterior, acesta cu numele de Marcianus Icelus, se
folosea de cea mai mare putere și autoritate printre toți liberții.
* 8
iunie 68, Nero s-a sinucis a doua zi după aceasta.
** Un
inel de aur era înmânat de împărații romani asemeni unui ordin decernat de
conducătorii de acum. Pe vremea republicii acesta era un semn distinctiv al
ordinului ecvestru.
8. Printre altele în Roma, Nymphidius Sabinus a
concentrat puterea în propriile mîini, și nu treptat, puțin câte câte puțin, ci
deodată. Galba, cugeta Sabinus, este un bătrân putred, în ai lui 73 el cu greu
va găsi puteri să ajungă în Roma, chiar și cu lectica, iar
armatele capitalei și până erau loiale lui Sabinus, iar acum după darurile
împărțite nici de auzit de nimeni altul nu vor să audă, socotindu-l pe Sabinus
binefăcătorul lor, iar pe Galba datornicul lor. Fără a pierde timpul în zadar
el a poruncit lui Tigellinus, tovarășul lui de funcție, să predea armele, și a
început a găzdui petreceri, primind foști consuli și comandanți (drept că,
invitațiile erau trimise încă din numele lui Galba), iar în lagăr*, la îndemnul
lui, mulți vorbeau că, uite trebuie lui Galba să-i trimitem soli cu rugămintea
de a-l numi pe Nymphidius unicul și irevocabilul conducător al curții. La
sporirea puterii și influenței lui Nymphidius a contribuit și senatul, care,
dându-i titlul de „binefăcător”, se întrunea zilnic la ușile casei lui,
oferindu-i dreptul de a propune și aproba orice decizie a senatului, acest
lucru i-a întărit și mai tare obrăznicia și samavolnicia, astfel, foarte curând
el fiind detestat și temut chiar de cei care se lingușeau pe lângă el. Când
consulii** au însărcinat câțiva robi statali să ducă împăratului ordinile primite
și le-au înmânat așa numitele carte duble***, sigilate cu pecete consulară
pentru ca cârmuitorii orașelor să nu rețină solii, ci iute să le schimbe
trăsurile și caii - Sabinus s-a mâniat strașnic că nu au folosit - nici pecetea
lui, nici soldații, și chiar se spune, că se consulta cu apropiații cum să
pedepsească pe „vinovați”, pentru ca mai apoi însă, ascultând scuzele și rugile
lor să-și schimbe mânia în milă. Căutând aprobarea poporului, el nu îl stopa
brutal să nimicească oricare apropiat al lui Nero nimerit în mîinile mulțimii.
Pe Spicillus gladiatorul, l-au aruncat sub statuia lui Nero care o târau prin
forum, pisându-l, pe Aponius, unul din informatori, l-au zvârlit pe pământ
călcându-l cu carele în care se încarcă pietrele, pe mulți i-au sfâșiat în
bucăți, pe unii chiar fără nici o vină, astfel Mauriscus senatorul ce se bucura
de mare și bine meritat respect, a observat în senat: „Mă tem, că curând să nu
regretăm de Nero”.
* În
lagărul praetorienilor
**Merge
vorba de Silius Italicus (Consul, orator și poet cunoscut pentru poema Punica)
și Publius Galerius Trachalus
***
Prezintă două plăcuțe puse împreună și sigilate cu pecete - în greacă
diplomata. Semnifică un fel de mandat, ce vine din partea conducerii și
presupune o recomandare, oferire de careva beneficii posesorului
9. Astfel Nymphidius se îndrepta tot mai aproape de
țintă și de aceea deloc nu stăruia să dezmintă zvonuriloe că chipurile el este
fiul lui Gaius Cezar, care a domnit după Tiberius. Întradevăr, când
Gaius era încă adolescent, părea că era apropiat cu mama lui Nymphidius, care,
avea o înfățișare plăcută și a fost născută din libertul lui Cezar numit
Callisto și o oarecare cusătoreasă care lucra cu ziua. Dar, mai degrabă că,
relația ei cu Cezar se referă la un timp mai târziu ca nașterea lui Nymphidius,
tatăl căruia mai des se credea a fi gladiatorul Martianus. Nymphidia fiind
atrasă de slava răsunătoare a acestuia s-a îndrăgostit de el și, judecând după
asemănarea exterioară, Nymphidius și Martianus, întradevăr, aveau legătură de
sânge. Pe Nymphidia el, totuși, o accepta drept mamă, printre altele,
înfățișând detronarea lui Nero ca merit exclusiv al său, el toate premiile
primite - și onoruri și bogății și pe Sparus, iubitul lui Nero, după care a
trimis încă stând lângă focul funerar, când corpul împăratului încă mai ardea,
și cu care dormea, tratându-l ca pe o soție legitimă, numind-o Poppaea, -
le socotea insuficiente și treptat își croia drum spre puterea împărătească. O
parte din pașii în această direcție el îi întreprindea în Roma singur, o parte
cu ajutorul prietenilor, careva femei de rang înalt și senatori contribuiau
tainic și ei, ba chiar pe un adept al său, Gellianus, la trimis în Spania ca
iscoadă.
10. Totuși lui Galba, după moartea lui Nero,
lucrurile îi mergeau cât se poate de bine. Adevărat că, Virginius Rufus cu
ezitările sale îi tot pricinuia bătăi de cap: stând în fruntea unei armate
numeroase și foarte curajoase, el, puterii sale a adăugit și slava victoriei
împotriva lui Vindex, și suplimentar a liniștit și cucerit Galia, care prezintă
o parte semnificativă a imperiului Roman, dare care totalmente era cuprinsă de
răscoală. Galba se temea ca Virginius să nu asculte în sfârșit glasul celor cel
chemau să preia puterea. Întradevăr, nu exista atunci un nume mai răsunător și
o slavă mai strălucitoare, căci truda și meritele lui Virginius au adus Romei
scăparea de tiranie și război cu galii. El însă rămânea fidel deciziei sale
inițiale și stăruitor recunoștea dreptul de a alege împăratul doar după senat,
măcar că, în lagăr când au aflat de moartea lui Nero, nu doar soldații s-au
adresat insisten lui Virginius cu aceeași rugăminte, dar și unul din tribunii
militar aflat în cortul conducătorului și-a scos sabia din teacă și a strigat:
„Sau primești puterea, sau sabia în piept!” După ce Fabius Valens, comandantul
unei legiuni, primul și-a pus oamenii să jure credință lui Galba și din Roma a
venit scrisoarea cu deciziile senatului, Virginius, măcar că cu greu dar și-a
convins luptătorii să-l recunoască pe Galba împărat. Singur el cu bucurie a
primit succesorul numit de Galba, Hordeonius Flaccus, i-a transmis armata și
ieșind în întâmpinarea împăratului, care era deja aproape s-a alăturat escortei
lui. L-au primit pe el fără careva ostilități dar și fără mari onoruri; prima
se datorează faptului că Galba însuși se temea puțin de el, a doua -
apropiaților lui, și în mare parte lui Titus Vinius care îl invidia pe
Virginius și socotea că la umilit, dar fără a-și da seama, aceștia l-au ajutat,
înlăturându-l din lupte, ei l-au lipsit de frământări și nenorociri, care au
trecut pe caput altor comandați și l-au păstrat pentru o viață liniștită și o
bătrânețe plină de pace și ocupații tihnite.
11. În apropiere de orașul galic Narbo, Galba a fost
întâlnit de trimișii senatului, care l-au salutat și rugat să apară mai repede
în fața poporului roman, care poftește să-și vadă împăratul. El a primit senatorii
în cel mai blând mod posibil, a vorbit cu ei prietenos și simplu, iar la
ospățul organizat, nu s-a folosit de nimic din abundența de vase regești, și de
nimeni din multitudinea de slugi trimise de Nymphidius din palatul lui Nero -
totul de la ospăț îi aparținea lui, iar acest lucru îndată i-a adus laude și
slava unui om destoinic, care stă mai presus de ispite și vanitate. Însă
modestia nobilă și curtenia manifestată, Vinius a putut-o înfățișa drept
lașitate și artificiu egoist de a măguli mulțimea, care singură nu se socoate
demnă de măreție, și l-a convins pe Galba să se folosească de bogățiile lui
Nero, iar primind oaspeții , să nu ascundă de ochii lor luxul regesc. Odată cu
acestea devenea clar, că bătrânul, încet cu încet, cade sub influența lui Vinius.
12. Acest Vinius era așa de lăcomos, ca
nimeni altul pe lume, și strașnic de pofticios, lucru ce-l împingea câteodată
la crime. Astfel, fiind încă tânăr, slujind sub începutul lui Calvisius Sabinus
și participând pentru prima dată la o companie, el, noaptea a aduso-n lagăr pe
soția lui Sabinus, o femeie desfrânată și destrăbălată, învelind-o într-o
mantie soldățească s-a cuplat cu ea chiar în fața cortului comandantului - în
locul, pe care romanii îl numesc principia*. Pentru aceasta Caius Cezar l-a
întemnițat. Dar Vinius a avut noroc - Caius a decedat, și el a ieșit la
libertate. Odată, luând prânzul la împăratul Claudius, el a furat o cupă de
argint. Împăratul a aflat despre aceasta și a doua zi l-a invitat din nou la
prânz, iar slugilor le-a poruncit; când v-a veni, să-i aducă și pună în față
tacâmuri nu din argint, ci toate până la ultimul din lut. Astfel, datorită
cumpătării și iubirii de glume, Vinius a fost socotit mai degrabă demn de
râsete, decât de mânie. Dar, ceea ce își permitea să facă în goana după avuție
pe timpul când Galba era la cheremul lui, folosindu-se de o putere imensă, a
stat motiv nu de glume, ci începutul unor evenimente cu adevărat tragice și
nefericite.
*Locul
unde era situat altarul zeilor și steagurile de lupta, se considera un loc
sacru.
13. Odată ce s-a întors trimisul lui
Nymphidius de la Galba, Gellanius, s-a aflat că căpetenia curții și strajei a
fost numit Cornelius Laco și că cu totul orânduește Vinius. Gellanius nu a
putut vorbi cu Galba ochi la ochi, ba nici măcar să se apropie de el, odată ce
toți îl priveau cu neîncredere și suspiciune. Auzindu-le pe toate, Nymphidius
s-a tulburat pe bune. Adunând conducătorii armatei, el le-a vorbit că Galba-i
un bătrân blând și moale, care practic nu-i în stare să cugete rațional, iar
Vinius și Laco îl folosesc cum vor. De aceea, înainte ca ei să agonisească
putere, precum cea a lui Tigellinus, trebuie trimiși soli împăratului care să-i
insufle că, îndepărtând din apropierea sa doar pe acești doi, el va deveni
pentru toți și mai plăcut și prețuit. Cuvântarea lui Nymphidius nu a
impresionat pe nimeni, căci părea straniu și stupid să sfătui un împărat în
vârstă, asemeni unui băiețel care tocmai a aflat gustul puterii și să-i impui
alegerea prietenilor. Atunci Nymphidius a ales alt mod de a acționa, și a
încercat a-l speria pe Galba. Ba el scria că în Roma totu-i instabil și plin de
ostilități ascunse, ba că Clodius Macer reține vasele cu grâne din Africa,
apoi, că legiunile germanice se revoltă și că noutăți similare ajung din Siria
și Iudeea. Galba însă, nu atrăgea mare atenție scrisorilor lui și nu avea
încredere în ele, atunci, Nymphidius a hotărât a lovi primul. Drept că, Clodius
Celsus din Antiohia, un om chibzuit și un prieten adevărat, îl îndemna să nu o
facă, asigurându-l, că nici un cartier roman, nu-l va numi pe Nymphidius
împărat. Mulți însă îl luau în derâdere pe Galba, în special Mithridates din
Pontus, care luând în râs pleșul și ridurile acestuia, spunea: „Acum el încă
înseamnă ceva pentru romani, dar lăsații să-l vadă cu proprii ochi - și ei
îndată vor întelege, că Galba, v-a purta rușinea veșnică a acelor zile în care
a fost Cezar”
14. Așa
deci, s-a hotărât ca în jur de jumătate de noapte Nymphidius, să fie adus în
lagăr și proclamat împărat. Însă seara, primul din tribuni, Antonius Honoratus,
și-a adunat soldații și a început a dojeni și pe sine și pe ei, pentru că
într-un interval de timp scurt ei așa de des și radical și-au schimbat calea,
fără nici un tolc și sens, nici măcar căutând ceva mai bun, de parcă un duh rău
îi mână de la trădare la trădare, „Inițial - continua el - am avut temei -
fărădelegile lui Nero. Însă acum, fiind gata al trăda pe Galba, îl putem oare
acuza de ucidere de mamă și soție, vom spune din nou, că roșeam de rușine
pentru împăratul nostru care evolua în teatru? De altfel, noi și pe Nero,
necătând la toate, nu l-am fi lăsat, doar că Nymphidius ne-a insuflat, că el
singur ne-a lepădat fugind în Egipt. Oare alături de Nero îl vom jertfi și pe
Galba, oare, alegându-l Cezar pe fiul Nymphidiei, vom ucide ruda Liviei , cum
am ucis deja fiul Agrippinei? Sau din contra,
îl vom pedepsi după merite pe Nymphidius și vom fi răzbunătorii lui Nero și
apărătorii adevărați ai lui Galba”. Luptătorii unanim au susținut opinia
tribunului său, iar apoi au mers la ceilalți soldați înduplecându-i să rămână
loiali împăratului. O bună parte din lagăr a trecut de partea lor, au răsunat
strigăte, și Nymphidius, poate că, cum spun unii, imaginând că soldații deja îl
cheamă, poate că grăbindu-se a predispune către sine pe cei ce murmurau și
șovăiau, s-a pornit înainte în lumina făcliilor, luând cu el sulul cu
cuvântarea scrisă pentru el de Cingonius Varro și pe care a învățat-o pe de
rost, pentru a o spune în fața soldaților. Văzând porțile încuiate, iar pe
ziduri o mulțime de oameni înarmați, el s-a speriat, dar totuși s-a apropiat și
a întrebat,ce s-a întâmplat și cine a ordonat să se ridice armele. Toți,
într-un glas au răspuns, că-l recunosc împărat doar pe Galba, și Nymphidius,
exprimând aprobare, s-a alăturat strigătelor comune și a poruncit supușilor săi
să facă același lucru. Totuși, îndată ce portarii l-au lăsat să intre cu o mică
grupă din însoțitori, în el a zburat o suliță. Sulița s-a înfipt în scutul cu
care a dovedit să-l acopere Septimius, în același timp însă alți luptători s-au
aruncat asupra lui cu săbiile, Nymphidius a dat să fugă, dar a fost ajuns
într-o căsuță soldățească și ucis. Trupul său a fost scos într-un loc deschis
și îngrădit, iar a doua zi expus pentru orice doritor de a vedea tabloul.
15. Primind vestea despre moartea lui Nymphidius,
Galba a poruncit să fie executați toți complicii care încă nu s-au sinucis
singuri. Printre căzuți erau Cingonius Varro, care i-a scris lui Nymphidius
cuvântarea și Mithridates din Pontus. Romanii socoteau că, trimițând la moarte
fără judecată oameni deloc anonimi, împăratul proceda dacă nu contrar justeții,
atunci, cel puțin, ilegal și din proprie voință. Toți așteptau un alt mod de
guvernare, înșelați, - cum se întâmplă mereu, - de vorbe răsunătoare enunțate
la început. Dezamăgirea s-a făcut și mai amară, când ordin de a muri a primit
Petronius Turpilianus, fost consul și adept neschimbat al lui Nero. Adevărat,
când Galba cu ajutorul lui Trebonianus l-a ucis pe Macer în Africa și, cu
ajutorul lui Valens pe Fonteius în Germania, el putea măcar să facă trimitere
la faptul că, se temea de acești oameni care erau înarmați și stăteau în
fruntea unor oști puternice. Dar de a asculta scuzele lui Turpilianus, un
bătrân neajutorat și neănarmat, nu încurca nimic, dacă omul care promitea
moderare și blândețe, avea de gând să-și confirme cuvintele cu fapte! Astfel de
reproșuri merită faptele lui.
Când până la Roma rămase 25 de stadii, împăratul fu
oprit de o mulțime agitată și gălăgioasă de vâslași, pe care Nero i-a strâns
într-o legiune și i-a declarat soldați*; la moment, ei râvneau ca titlu de
soldați să le fie confirmat, astfel, cei ce întâlneau împăratul nu-l puteau
nici a-l vedea nici a-i auzi glasul ce se pierdea în strigătele vâslașilor ce
cereau drapel și lagăr. Galba le-a poruncit să vină pentru a discuta situația
altă dată, ei însă primid amânarea drept refuz s-au mâniat, și necontenind a
striga, au urmat împăratul, unii chiar dezgolindu-și săbiile. Atunci, Galba a
poruncit călăreților să lovească în ei; rezistență nimeni din rebeli nu opuse,
unii fiind uciși pe loc, alții ajunși din fugă, astfel înfățisând un semn rău
și sinistru lui Galba, care intra în capitală peste cadavre, după un măcel
strașnic. Și dacă până acum, erau oameni ce se atârnau cu neglijare față de
împărat, acum el insufla tuturor teamă și freamăt.
*Vâslașii
erau cu o treaptă mai jos ca soldații, de aceea ei se temeau de a-și pierde statutul
obținut.
16. El a vrut să arate, că risipa lui Nero
și dărnicia fără limite s-au terminat, dar totodată, din câte se poate de
judecat, a întrecut limitele decenței. De exemplu când Canus, cânta în timpul
cinei la flaut (Canus era un muzician cunoscut), Galba l-a ascultat binevoitor
și l-a lăudat, apoi a poruncit să i se aducă lădița, a scos din ea câțiva
galbeni și i-a înmânat zicând: ”Aceștia ții dăruiesc din banii proprii, nu din
hazna”. Cadourile, pe care Nero le-a făcut actorilor și luptătorilor, a ordonat
cu strictețe să se ceară înapoi, lăsând posesorilor doar a zecea parte, dar cum
primea înapoi foarte puțin - toți doar erau oameni ușuratici, adevărați satiri,
darurile primite dovedind a li se scurge printre degete, - a început a
căuta pe cei ce au cumpărat de la ultimii ceva sau mai simplu, lua și obliga
toate lucrurile găsite să fie întoarse în hazna. Căutările nu aveau capăt și au
atins un cerc tot mai larg de oameni, astfel încât de împărat vorbeau cu
dispreț, iar asupra lui Vinius sau abătut și invidia și ura, căci ațâțând
statul să fie chițibușar și zgârcit față de proprii supuși, el singur nu se
limita în nimic, își atribuia și vindea totul laolaltă. Hesiod învață (în „Munci și Zile”):
Bea în voie, când se-ncepe și termină
butoiul,
și
Vinius, înțelegând, că Galba-i bătrân și slab, se grăbea să profite de norocul
care se-ncepea și termina concomitent.
17. Vinius, îi pricinuia rău bătrânului nu doar
prin faptul că administra rău treburile de primă importanță, ci și prin
stăruința de a defaima hotărârile corecte ale împăratului, sau, chiar prin
împiedicarea executării lor. Așa a fost cu pedepsirea acoliților lui Nero.
Mulți din acești nelegiuiți - inclusiv Helius, Polyklietus, Petinus, Patrobius
- Galba a ordonat să fie căzniți, iar când ei erau duși prin forum, poporul
aplauda, aclamând, că această procesiune-i frumoasă și plăcută zeilor, dar că
atât zeii cât și oamenii cer alăturarea către aceștia a învățătorului și
mentorului tiraniei - Tigellinus. Însă acest om destoinic a dovedit din timp,
prin avansuri generoase*, să-și procure protecția lui Vinius. Apoi a murit
Turpilianus, fiind încojurat de vrajbă, din motiv că, necătând la toate viciile
împăratului, niciodată nu l-a trădat și nu a nutrit ură față de el - a murit,
măcar că singur nu a participat la nici o crimă majoră, pe când celălalt, care inițial
l-a transformat pe Nero într-un răufăcător (Tigellinus se are în vedere) ce
merită moartea, aducându-l la o astfel de stare l-a lăsat și trădat, a
supraviețuit, astfel demonstrând că pentru Vinius nu există nimic irealizabil
și că mituindu-l, poți conta sigur pe câștig. Nu exista lucru mai râvnit de
poporul roman ca procesiunea lui Tigellinus spre caznă, și în toate teatrele și
stadioanele nu încetau strigătele, ce cereau predarea acestuia în mîinile
călăilor, până împăratul, într-un ordin special, și-a arătat romanilor
nemulțumirea, enunțând, că Tigellinus este bolnav incurabil și se află în
pragul morții, astfel sfătuind a nu înăspri domnitorul și a nu transforma
puterea-i în tiranie. După acestea, în bătaie de joc față de popor și
dezamăgirea acestuia, Tigellinus a adus jertfă de mulțumire zeilor și a
organizat un pir măreț, iar Vinius, îndată de la masa împăratului s-a dus la el
în fruntea unei gaște de prieteni. Împreună cu Vinius era fiica lui văduvită,
și Tigellinus, ridicând paharul pentru sănătatea ei i-a cadonat două sute
cincizeci de mii de drahme, apoi a ordonat concubinei sale principale să-și
scoată de la gât colierul și să-l îmbrace pe gâtul ei. Prețul acestui
accesoriu, era, după cum se spune, cincizeci de mii de drahme.
*Vinius
s-a căsătorit cu fiica lui Tigellinus, care era văduvă cu o zestre impunătoare.
18.
Atunci deja și acțiunile cugetate ale împăratului erau tratate ca negative, ca
de exemplu, răsplătirea galilor ce s-au răsculat sub conducerea lui Vindex.
Toți socoteau, că micșorarea impozitelor și drepturile civile nu sunt
rezultatul iubirii de oameni a împăratului, ci a coruptibilității lui Vinius.
Poporul s-a umplut de dușmănie față de conducerea lui Galba, soldații însă,
măcar că nu primeau darurile promise se linișteau cu speranța, că chiar dacă nu
tot, măcar ceva ce primeau pe timpul lui Nero, noul împărat le va plăti. Însă
când a flat că ei cârtesc, Galba, și-a spus cuvântul demn de măreția
împăratului, și anume-că s-a obișnuit să înroleze, nu să cumpere soldații;
aceștia s-au aprins cu ură neliniștită și stașnică: căci Galba, li se părea, că
nu doar i-a mințit, dar a și stabilit un fel de lege dănd exemplu urmașilor
săi.
Totuși în Roma nemulțumirea rămânea ascunsă,
prezența lui Galba și rămășițele de respect față de el, stăvileau și opreau
porinirile de revoltă, și cum motive directe pentru răsturnare nu existau, - de
bine sau rău acest lucru inhiba ostilitatea soldaților. Oastea Germană însă,
care a fost condusă de Virginius, iar acum de Flaccus, socotea că merită o
răsplată pe măsură pentru câștigul împotriva lui Vindex, iar neprimind-o,
rămânea surdă față de asigurările conducătorilor. Pe Flaccus, din cauza
podagrei acute și lipsei de experiență, nu-l luau în seamă. Odată la jocuri,
când tribunii militari și centurionii, după obiceiul primit, au enunțat urări
de fericire împăratului Galba, soldații dintâi au ridicat o zarvă
nemaipomenită, iar când aceștia au repetat urările, au început a striga în
răspuns: „Dacă el o merită!”.
19. Astfel de obrăznicii își permiteau și
legioanele aflate sub conducerea lui Tigellinus*, și comandanții îi raportau
lui Galba despre acestea. Împăratul era speriat, socotind, că cauza disprețului
din partea soldaților - era nu doar vârsta înaintată, dar și lipsa copiilor,
atunci el a gândit să înfieze un tânăr dintr-o familie nobilă și să-l numească
succesor. Trăia în Roma un oarecare Marcus Otho, om din familie ilustră, dar încă din
copilărie destrăbălat până la extreme de lux și goana după plăceri. La fel cum
Homer îl numește pe Alexandru „soțul Elenei cu păr auriu”** , preamărindu-l cu
slava soției, căci cu nimic atlceva Paris slăvit nu a fost, la fel și depsre
Otho au început a vorbi în Roma, datorită căsătoriei cu Poppaea. Poppaea era
soția lui Crispinus, când ea s-a îndrăgostit de Nero, și, încă nepierzându-și
rușinea față de propria soție*** și frica față de maică-sa, în taină l-a
trimis la ea pe Otho. Cu împăratul pe Otho îl lega o prietenie strânsă, desfrâul
și risipa, el des glumea pe seama zgârceniei și meschinăriei prietenului
său - spre marea plăcere a lui Nero. Se spune, că odată Nero se parfuma cu
miresme scumpe, totodată stropindu-l și pe Otho; ziua următoare când Otho îl
primea pe împărat la el, pe neașteptate din toate părțile au înaintat tuburi de
aur și argint, și din ele abundent, asemeni apei, au împroșcat miresme. Totuși
să ne întoarcem la Poppae. Ademenind-o cu speranțe la favorizarea lui Nero și
dintâi pervertind-o singur, iar apoi prezentând-o împăratului, Otho a convins-o
să plece de la soț, iar când ea a intrat ca soție în casa lui, nu a vrut să se
satisfacă doar cu o jumătate, și cu mare nedorință îi ceda lui Nero jumătatea
lui. Pe Poppae această gelozie, cum spun, nu o deranja deloc; povestesc chiar
că, ea încuia ușile în fața lui Nero, când Otho nu era în oraș, poate pentru a
limita pasiunea de îndestulare, poate, cum spun alții, fiind împovărată de
relația cu Nero, dar din desfrâul său nefiind capabilă a refuza relațiile
amoroase. Otho era la un pas de moarte, și părea incredibil, că împăratul,
omorând pentru căsătoria cu Poppaea pe sora și soția sa, pe Otho l-a cruțat.
*
Probabil este o greșeală de tipar căci se are în vedere Vitellius
**
Iliada III
20. Treaba-i în faput, că prieten și apărător lui
Otho era Seneca, și, cedând rugilor lui, Nero și-a trimis rivalul ca guvernator
în Lusitania, la malul oceanului. Conducător Otho era moale și cu popoarele
supuse trăia în înțelegere, căci știa, că guvernarea sa - nu-i altceva decât un
exil onorabil. Când Galba s-a răsculat, el primul din guvernatori s-a alăturat
lui, a adus toate cupele și mesele de aur și argint pe care le avea, pentru ca
noul împărat să bată monede din ele, i-a cadonat robi, învățați să slujească
unui conducător înalt. Și în restul lucrurilor Otho era loial lui Galba,
demonstrând prin fapte, că nimănui nu-i cedează în experiență și capacitatea de
a ocârmui. Multe zile la rând, pe parcursul întregului drum, el mergea cu
împăratul într-o trăsură. În aceeași călătorie comună, el a putut câștiga
atașamentul lui Vinius - cu maniere amiabile și cadouri, dar în primul rând, cu
faptul, că în orice circumstanțe îi ceda întâetatea. În așa fel, cu ajutorul
lui Vinius, el a ocupat cu tărie al doilea loc, având în același timp un
avantaj foarte important: el nimănui nu-i trezea invidie sau mânie, pentru că
ajuta gratuit pe fiecare ce-i cerea ajutor și era cu fiecare prietenos și
binevoitor. Cea mai mare atenție el o acorda soldaților, pe mulți ajutându-i a
obține funcții de conducere, apelând cu rugi nemijlocit la împărat, la Vinius
sau la liberții Icelus și Asiaticus, care aveau o putere impunătoare la curte.
De fiecare dată când Otho îl primea pe Galba, el mituia cohorta de patrulare,
oferind soldaților câte un galben, și, prefăcându-se, de parcă cinstește
împăratul, în realitate îl mințea atrăgând armata de partea sa.
21. Când Galba a început a se gândi pe cine să-l
aleagă succesor, Vinius la propus pe Otho, și în acest caz, totuși, acționând
în propriul interes: el vroia să-și mărite fata și a scos din Otho promosiunea
de a se căsători dacă Galba îl va numi succesorul său. Însă Galba spunea, și cu
acțiunile sale dădea de înțeles, că pune binele comun mai presus de propriile
interese și vrea să înfieze nu pe cel, ce va fi mai plăcut lui, dar pe cel ce
va aduce cel mai mult folos Romei. Mie mi se pare, că el puțin probabil l-ar
alge pe Otho chiar și moștenitor al averii sale, știind că acesta-i un
desfrânat și risipă, ce are cincizeci de milioane datorii (de sesterții). În
orice caz, pe Vinius el l-a ascultat tăcut și cumpătat iar îndeplinirea
testamentului a amânat-o. După, s-a numit pe sine și pe Vinius consul; totuși,
se aștepta că la început de an va fi desemnat în sfârșit succesorul, soldații,
dintre toți preferându-l pe Otho.
22. Dar cât el întârzia și cugeta, în legiunile
germane s-a stârnit o răscoală. Toate oștile îl urau pe Galba, care așa și nu
le-a dat premiul promis. Soldații din Germania, aveau conturi osebite cu el: ei
îi imputau împăratului și demisia rușinoasă a lui Virginius Rufus și răsplata
care au primit-o galii ce au luptat împreună cu ei, pe când pe toți care nu
l-au susținut pe Vindex au fost pedepsiți, și în genere atașamentul față de
Vindex - doar lui îi este recunoscător Galba, doar lui îi acordă
onoruri postume, în cinstea lui aduc jertfe din numele statului, de parcă doar
cu ajutorul lui a ajuns împăratul romanilor. Astfel de vorbe răsunau deja
deschis în lagăr, când a venit data de întâi a primei luni (anul 69 e.n.), pe
care romanii o numesc Calendae Januariae, Flaccus a adunat soldații pentru ca
în modul cuvenit să-i aducă la jurământul credinței față de împărat, ei însă
s-au repezit la imaginile cu Glaba, le-au aruncat jos, iar apoi, jurând
credință senatului și poporului roman, au plecat. Conducătorii s-au speriat,
temându-se că nesupunerea să nu ducă la răscoală. Și iată unul din ei spuse
celorlalți: „Ce se îmtâmplă cu noi prieteni? Noi și un conducător nou nu
alegem, și pe cel curent îl respingem, de parcă nu doar pe Galba, dar oricare
Domn și oricare conducere nu dorim a o accepta! Desigur, de Flaccus Hordeonius
nici vorbă nu poate fi - el este o umbră patetică a lui Galba, nu mai mult,
însă la dinstanță de o zi de noi se află Vitellius - conducătorul celeilalte
părți a Germaniei. Tatăl lui* a fost cenzor și de trei ori consul și cum nu ai
da a condus împreună cu Claudius, iar el, prin
propria sărăcie, pe care unii o condamnă, demonstrează strălucit, onestitatea
și cumsecădenia sa. Haideți să-l proclamăm pe el împărat și să arătăm lumii
întregi, că putem alege împărații mai bine ca spaniolii și lusitanii”.
Cine agrea această propunere cine nu, între timp un
stegar pe ascuns a ieșit după poartă și noaptea la înștiințat pe Vitellius, la
care se adunase muți oaspeți, de cele îmâmplate. Știrea s-a răspândit iute prin
toată armata, primul a fost Fabius Valens, conducătorul unei legiuni (prima
legiune din Germania de jos), care s-a înfățișat a doua zi în fruntea unei
trupe mari de cavalerie și l-a salutat pe Vitellius, numindu-l împărat. Până
atunci Vitellius respingea cu hotărâre această onoare, însă, cum spun, el s-a
înfățișat soldaților îndată după prânz, îngrelat de mâncare și vin, și a stat
deacord de a primi numele de Germanicus, refuzând a accepta și această dată
titlul de Cezar. Supunere ordinelor împăratului Vitellius a jurat și armata lui
Flaccus, care îndată și-a uitat minunatul și democraticul jurământ dat
senatului.
*Lucius Vitellius consul în anii 34,43 și 47 e.n., un politic și diplomat
foarte cunoscut.
23. Astfel Vitellius a fost proclamat împărat.
Aflând de răsturnarea din Germania, Glaba nu a mai zăbovit cu adopția. Lui îi
era cunoscut, că unii din prietenii lui, nu mulți, îl susțin pe Dalabella, iar
restul pe Otho, el însă nu-l aproba, nici pe unul, nici pe altul. Și iată că pe
neașteptate,fără a anunța pe cineva, el trimite după Piso, fiul lui Crassus și
Scribonia, care au fost căzniți de Nero - un tânăr, de natură înzestrat cu
virtuți morale și slăvit îndeosebi pentru puritate și un mod de viață sever.
Apoi el a plecat în lagăr și l-a proclamat pe Piso Cezar și succesorul său.
Însă pe parcursul întregului drum de la Platin, pe el îl însoțeau semne cerești
groaznice, când el s-a adresat soldaților, iar apoi a început a-și citi
cuvântarea, a bătut tunetul, au strălucit fulgere, s-a pornit o ploaie
torențială și asupra lagărului și a orașului s-a așezat o ceață că fiecare a
înțeles: cele ce au loc nu sunt pe placul zeilor și adopția lui Piso nu va
sluji binelui Romei. Cețos era și în inimile soldaților, căci și acum ei nu au
primit nici un cadou.
Privindu-i fața lui Piso și ascultându-i glasul, cei
prezenți se mirau, cât de calm - însă deloc indiferent primește el așa un dar
măreț; dimpotrivă pe înfățișarea lui Otho se vedea clar, cu câtă amărăciune, cu
câte mânie și-a întâlnit spulberarea propriilor nădăjduiri. Doar el era socotit
cel mai demn din pretendenții la acest măreț titlu, și era aproape de a-l
primi, și de aceea, fiind lipsit de el, credea acest lucru un semn sigur al
antipatiei și dușmăniei lui Galba. El deja nu mai era liniștit de viitorul său;
temându-se de Piso, blestemându-l pe Galva și fiind foarte indignat de Vinius,
el a plecat acasă plin de multe și diferite sentimente, căci să refuze la
speranțele sale nu-i dădeau ghicitorii și caldeenii(ghicitori, astrologi) care
mereu îl înconjurau. Stăruia în special Ptolemaeus, care amintea de prezicerile
sale, că Nero pe Otho nu-l va ucide, ci singur va deceda primul, iar Otho va
trăi mai mult conducând romanii și astfel că prima jumătate a prezicerii s-a
împlinit, acesta îl chema să nu-și piardă credința și în a adoua parte a ei.
Totuși mai mult îl stârneau pe Otho cei, care îi împărtășeau durerea și
supărarea, socotind, că Galba nu l-a răsplătit pe merite. Lui i se alăturau, cu
el se solidarizau Tigellinus și Nymphidius, care înainte erau înconjurați de
onoare, iar acum sunt respinși și umiliți.
24. Din ultimii făceau parte Veturius și
Barbius, unul era Optio (ajutorul centurionului) altul tesserarius (ajutorul
lui Optio). Lor li sa alăturat libertul lui Otho Onomastus, și în trei,
nejelind bani, umblau prin lagăr și mituiau soldații, care și așa erau
razvrătiți până-n măduva oaselor și căutau doar pretext pentru o nouă trădare.
Asta e, căci să ruinezi spiritul unei armate sănătoase în patru zile este
imposibil, de altfel atât timp desparte înfierea de omor: în a șasea zi după înfiere
(15 ianuarie 69, a optsprezecea zi înainte de Calende - prima zi a lunii, după
romani ) Galba și Piso au fost uciși.
Dis de dimineață în acea zi Galba în prezența
prietenilor aducea jertfe în Palatin, și doar haruspiciu Umbricius a luat măruntaiele
animalului jertfit și le-a examinat, îndată, și fără ocolișuri a anunțat, că
vede semn al unei mari încurcături și primejdii, care-n mod viclean amenință
viața împăratului - zeul parcă singurl îl preda pe Otho, care stătea în spate
și asculta atent fiecare cuvânt al haruspiciului, în mîinile lui Galba. Otho
s-a speriat și a stat palid de frică ca un mort, atunci a apărut Onomastus și
i-a spus că au venit constructorii și îl așteaptă acasă. Acesta era semnul după
care Otho trebuia imediat să meargă către soldați. Așa deci el invocă, că și-a
cumpărat o casă veche și vrea să arate vânzătorului locurile care-l
neliniștesc, iar apoi prin așa numita casă a lui Tiberius merge în forum la
coloana de aur*, către care duc toate drumurile Italiei.
* O
parte din complexul palatului Palatin, și anume coloana de aur, a fost
instalată la porunca lui August în forum, în fața templului lui Saturn ca
sfârșit al tutoror drumurilor ce duc în Roma, pe el fiind indicate distanțele
până la cele mai importante orașe Italiene.
25.
Numărul celor ce l-au întâlnit și salutat acolo, nu depășește, după cum spun,
douăzeci și trei. Otho s-a stingherit, măcar că, fiind fizic moleșit, nu
avea un spirit slab, ci se evidenția prin hotărâre și prin faptul că în fața
pericolelor nu ceda. Totuși cei prezenți nu i-au permis să fugă. Dezgolindu-și
săbiile ei au înconjurat lectica și au poruncit să se meargă mai departe, iar
Otho, strigând, că-i sortit pieirii, a început a-i goni pe cei ce-l duceau.
Câțiva trecători, i-au auzit strigătele, dar mai degrabă erau mirați decât
alarmați, văzând numărul mic de participanți la acest exercițiu. Totuși, cât
era dus prin forum, la cei prezenți s-au adăugat tot atâțea oamni, și se mai
adăugau alții, în grupe câte trei patru oameni, în sfârșit toți împreună s-au
întors înapoi spre lagăr, proclamându-l pe Otho Cezar și îndreptând săbiile
dezgolite spre cer. Șeful gărzii în acea zi era tribunul Martialis; se spune,
că el nu știa nimic de complot, dar așa de tare s-a speriat, că l-a lăsat pe
Otho să intre în lagăr, iar acolo nimeni nu i-a opus rezistență, căci cei care
nu luau parte la complot, erau câte unu, câte doi înconjurați de urzitori (care
special se țineau împreună) și inițial se supunea amenințărilor, iar apoi
convingerilor, și urmau exemplul tovarășilor.
De cele întâmplate i-a fost raportat imediat lui
Galba la Palatin. Horuspiciu încă nu plecase, și măruntaiele animalului jertfit
erau încă în mîinile lui, astfel încât cei mai puțin credincioși erau frapați
și mirați de materializarea semnului dumnezeiesc. Mulțimea pestriță s-a
îndreptat din forum spre palat, Vinius, Laco și câțiva liberți și-au dezgolit
săbiile și s-au pus lângă Galba iar Piso a intrat în tratative cu garda
palatului. În așa numita portică a lui Vipsanius era
concentrată legiunea Ilirică; pentru a asigura suportul acestor soldați la ei a
fost trimis Marius Celsus, un om onest și loial.
26.
Glaba vroia să iasă în fața poporului, Vinius însă nu-l lăsă, iar Celsus și
Laco dincontra îl încurajau, cu zel atacându-l pe Vinius. În
același timp s-a răspândit un zvon că Otho a fost omorât în lagăr. Puțin mai
târziu a apărut Julius Atticus care slujea în paza împăratului și se folosea de
o oarecare popularitate; fluturându-și sabia, el striga că a ucis inamicul
Cezarului. Dându-i la o parte pe cei din fața sa el i-a arătat lui Galba sabia
însângerată. Privindu-l pe Atticus Galba l-a întrebat „Cine ți-a dat un astfel
de ordin?” - „Loialitatea și jurământul care l-am depus” - a fost răspunsul,
iar cum poporul îl aplauda pe Atticus și peste tot se auzeau strigăte că el a
procedat corect, Galba s-a așezat în lectică și a părăsit palatul pentru a
aduce jertfe lui Jupiter și a se înfățișa cetățenilor.
Atunci, de parcă vântu a început a-i bate în față -
forumul l-a întâlnit cu vorba, de parcă armata s-a supus lui Otho. Cum
se-ntâmplă în mulțime, unii îl sfătuiau să se întoarcă, alții - să continue
calea, unii strigau, el să nu-și piardă cumpătul, alții - să nu aibă încredere
în nimeni, iar lectica, de fiecare dată brus se înclina, și o arunca dintr-o
parte în alta de parcă ar fi pe valuri zburlite, printre altele, au apărut
inițial călăreții, iar apoi și pedestrimea, care înaintau prin basilica lui
Pavel*. În glas tare, unanim ei ordonau cetățenilor să părăsească piața.
Oamenii s-au dat pe fugă, dar nu sau împrăștiat ci au umplut porticile și
colinele din preajma forumului, de parcă temându-se a pierde ceva spectaculos.
Attilius Vergilio** a aruncat jos imaginea lui Galba, și îndată soldații dând
start acțiunilor militare, au aruncat cu sulițe-n lectica împăratului, iar
asigurându-se că nici una din sulițe nu l-a nimerit pe Galba, s-au aruncat la
el cu săbiile. Nimeni nu le-a pus piept, nimeni nu a sărit în ajutor
împăratului, nimeni, în afară de un om - singurul, din miile pe care soarele-n
acea zi i-a văzut demni de Imperiul Roman. Ăla a fost centurionul Sempronius
Densus; el nu se folosea de careva onoruri deosebite din partea lui Galba, dar
acum, îndeplinindu-și datoria și apărând legea s-a pus în fața lecticii.
Inițial, ridicând bășul, cu care centurionii pedepsesc soldații vinovați, și cu
glas tare înduplecând pe atacatori să miluiască împăratul, iar când ei s-au
apropiat mai tare, a scos sabia și s-a apărat mult , până a căzut, rănit sub
genunchi.
*
Basilica lui Pavel era așezată în partea de nord a forumului, de unde și
înaintau din lagărul său praetorienii.
**
Purtatorul steagului(vexillarius) unei cohorte care îl însoțea pe Galba(după
Tacitus Historiae I ).
27.
Lângă locul numit Lacus Curtius, lectica lui Galba s-a răsturnat, iar el
singur, îmbracat în tunică, a căzut pe pământ; atunci și au năvălit asupra lui
ucigașii. Oferindu-și gâtul la bătaie, el doar a spus: „Străpungeți,
dacă așa e mai bine pentru poporul roman”. El a primit multe lovituri în coapse
și mîini, iar cea mortală, reieșind din majoritatea mesajelor, a fost făcută de
Camurius din a cincisprezecea legiune. Unii, drept că îl numesc pe Terentius,
alții, pe Lecanius, alții, pe Fabius Fabulus, despre care spun că, a retezat
capul celui ucis și l-a luat cu el, înfășurându-l în pardesiu, pentru că fiind
pleșcat nu avea de ce să-l apuce, totuși camarazii strigau ca el să nu-și
ascundă fapta săvârșită și Fabius a înfipt în suliță și a ridicat în sus capul
bătrânului, care a fost un conducător temperat, pontif și consul. Apoi el în
fugă a început astrăbate străzile, asemeni unei menade, fluturând cu sulița însângerată și
învârtind-o în părți diferite.
Otho totuși, când i-au adus trofeul a spus: „Asta
încă nu înseamnă nimic prieteni, arătați-mi capul lui Piso!”. Și peste puțin
timp i-au adus și capul celuilalt. Tânărul era rănit dar fugise, până unul pe
nume Marcus nu l-a ajuns lângă templul lui Vesta și l-a ucis. A fost ucis și Vinius,
care singur a recunoscut că a participat la complot împotriva lui Galba: el
striga că moare împotriva voii lui Otho, necătând la aceasta soldații i-au
tăiat capul lui și lui Laco și le-au aruncat la picioarele noului împărat
așteptând remunerarea. Arhiloh spune:
Noi
ajuns-am și ucis-am tocmai șapte cetățeni;
Dar în
număr de o mie fostam să cutreierăm...
Astfel și mulți care nu au participat deloc la
măcel, își murdăreau mâinile și săbiile de sânge și i le arătau lui Otho,
depunând cereri de remunerare. În orice caz, cu ajutorul acestor cereri au fost
găsiți o sută douăzeci de oameni, pe care Vitellius i-a căznit până la ultimul.
În lagăr a venit și Marius Celsus. Mulți s-au
abătut asupra lui cu reproșul că convingea soldații să-l apere pe Galba,
strigând „Moarte lui! Moarte” - însă pe acest om Otho nu vroia să-l căznească.
În același timp el se temea să sporească cu soldații, și de aceea a spus că, nu
merită de grăbit cazna - întâi, totuși, trebuie ceva de scos din el - și a
ordonat să-l lege în lanțuri și să-l pună sub strajă. Iar paza reținutului a
încredințat-o celor de mai încredere oameni.
28. Fără întârzieri a fost convocat senatul. Și de
parcă ar fi alți oameni, sau zeii deasupra lor au stat alții, ei au jurat
credință lui Otho - la fel cum Otho a jurat nu demult credință și nu s-a ținut
de ea. I-au dat titlul de Cezar și Augustus, necătând că trupurile decapitate
în veșminte de consuli erau încă în forum. Capurile retezate nu le mai trebuiau
nimănui și cel al lui Vinius pentru două mii de drahme i l-au dat fiicei lui,
capul lui Piso l-a implorat soția lui Verania*, iar capul lui Galba a fost
cadonat robilor lui Patrobius. Ei și-au bătut joc de cap cum au putut și în
sfârșit, l-au aruncat în locul unde se execută căznile din ordinul Cezarilor.
Acest loc se numește Sessorium. Trupul lui Galba, la permisiunea lui Otho a
fost luat de Helvidius Priscus, și noaptea, libertul Argius l-a înmormântat.
* Ea a
fost obligată să plătească pentru el (Tacitus Historiae I ).
29. Așa a fost soarta lui Glaba. Puțini dintre
romanii din toate timpurile l-au întrecut în bogății sau rădăcini nobile, iar
din contemporanii săi nimeni. Timp de cinci împărați el a trăit în onoare și
faimă, și nu puterii, ci faimei datorează el câștigul asupra lui Nero, pe unii,
nimeni nu-i socotea demni de puterea împărătească, alții, o refuzau, Galba însă
a primit invitația de a sta în fruntea Imperiului Roman, și a acceptat-o cu
râvnă, alăturându-se curajului lui Vindex, el a transformat răscoala lui, care
o numeau inițial rebeliune, în război civil, căci atunci mișcarea a căpătat un
adevărat conducător. Iată de ce, socotind că el nu subjugă statul puterii lui,
ci se dedică statului, Galba râvnea să conducă fiarele puțin îmblânzite de
Tigellinus și Nymphidiu, așa cum conduceau romanii înainte Scipio, Fabricius și
Camillus. Necătând la vârsta înaintată el în toate ce ține de arme și armată, a
fost un împărat la locul său, dar lăsându-se sub influența lui Vinius, Laco și
a liberților, care pentru bani au vândut tot și toate - la fel cum Nero s-a dat
sub influența celor mai lacomi din lume oameni, - el nu a lăsat pe nimeni ce ar
regreta de conducerea lui, măcar că majoritatea romanilor jeleau de moartea lui
groaznică.
Text tradus din rusă cu rectificări din traducerea engleză
,_68-69_dc.JPG){kind=link}