sâmbătă, 24 septembrie 2016

Esența frumuseții după Homer, din A. F. Losev, История Античной Эстетики (Istoria Esteticii Antice)


         Frumusețea este gândită de Homer ca ceva fin, străveziu, ca o materie purtătoare de lumină, ca un careva șuvoi viu, curgător, lucru ce țin a-l aprecia și înțelege toți teoreticienii antici. Această frumusețe este foarte greu redată cu ajutorul limbajului științific abstract prezent. De aceea, pemtru a a caracteriza acest fenomen antic noi vom folosi combinații de cuvinte absolut neobișnuite pentru urechea vest-europeană și la prima vedere, destul de contradictorii. Anume frumusețea, la modul cum e gândită ea de Homer, este un fel de esență fluentă. Filosofii vest-europeni practic tot timpul puneau în contradicție „esența” și „fluența”. Esența unui lucru se prezintă a fi ceva stabil, chiar neclintit, fără a fi supus fluenței. În acea esență este negat orice proces, orice fenomen, iar împreună cu asta, desigur, orice rezultat al formării și anume orice figuralitate, colorit ne mai vorbind de plasticictate. Așa o prezentare este extrem de abstractă. Aceasta este doar prima deosebire între esență și fenomen (sau proces - rezultatul fluenței)  care, cum nu ar fi un adevăr absolut pentru primul pas al gândirii abstracte, încetează a fi ca atare pentru al doilea și, devine o minciună crasă pentru ultimul pas, cel final, Aceasta nu doar că este o minciună fundamentală - este ceva absolut inadmisibil pentru estetica antică, fiind ceea împotriva a ce Homer protestează, de la primul la ultimul rând.
         Frumusețea este o esență fluentă - iată prima revelație a esteticii antice homeriene. Aceasta înseamnă, în primul rând că frumusețea este esență - cu toate particularitățile pe care le văd în această esență cei mai abstracți (inclusiv antici) gânditori. Cu alte cuvinte, frumusețea este nematerială, nonfizică, în afara spațiului, în afara timpului, invizibilă, nedeslușită, nepalpabilă. Ea este sensul, ideea lucrului, viața lui interioară, ultima lui temelie și substanță, nu ceva exterior și întâmplător, ci absolut interior și extrem de necesar nouă. Totodată frumusețea homeriană este și „fluență”. Aceasta-i „esența”. Ea e vizibilă căci e purtătoare de lumină și deslușibilă, căci e bine sunătoare. Ea poate fi simțită pe bune, de parcă ar fi materie fizică: lut, nisip, metal, piatră. Ea poate fi luată în mână, poate fi folosită ca un produs cosmetic: pudră, vopsele, parfumuri. Homer nu are nici un mit vizavi de modul în care Zeus a coborât asupra Danaei (mama lui Perseu) în o ploaie de aur. El își închipuie frumusețea anume sub formă de ploaie de aur.

Danae de Gustav Klimtsursa

         Când o întâlnim pe Afrodita cu epitetul ei permanent „de aur”, acesta nu-i necesar a fi tratat (direct) de parcă în față am avea statuia Afroditei din aur, sau că însăși Afrodita are culoarea aurului, sau e scumpă ca aurul. Afrodita și este frumusețea, adevărata frumusețe, esența, ideea, principiul frumuseții, frumusețea infinită, comparativ cu alte obiecte frumoase care sunt multe și căror le este caracteristică frumusețea într-un mod mereu finit. Frumusețea are înfățișarea aurului. Ea este prețioasă, ea strălucește (frumusețea la Homer mereu „strălucește”), ea - este materialul pentru cele mai frumoase și fine lucruri.
         Noi ne-am obișnuit a diferenția lucrul și semnificația - sensul, ideea acestuia. Homer însă nu le diferențiază în estetica sa. Frumos la el este ceea ce înseamnă ceva (probabil ieșit din comun), arată la ceva (la fel ieșit din comun); iar acel ceva și este el însuși. Frumusețea semnifică anume ceea ce și este. De aceea ea și nu se delimitează în esență și fenomen (proces). Ea este o identitate absolută a unuia cu altul.
         Totuși principiul identității absolute a esenței și fenomenului (procesului) formulat aici este doar primul punct în înțelegerea imaginii Atenei, ce își acoperă eroii cu frumusețe, într-un fel ca cu un produs cosmetic. Să încercăm acum a formula tot cu ce se compară gândirea abstract filosofică în așa o prezență mitică. Aceasta nu are purșisimplu o importanță abstractă. Ea mai este plastică, mitică,...(așa cum o cere stilul epic) și înglobează în sine toate particularitățile mitologiei grecești. Filosofia vest-europeană pune în contradicție interiorul cu exteriorul*. Închipuirea homeriană a frumuseții exclude această antiteză: ceea ce vedem exterior, în această lume a frumuseții, și este interiorul ei; deci vedem în extern nu altceva decât viața interioară, intimă. În principiu pentru noi nu este nimic deosebit în aceasta. Cât nu ne-ar povățui morala filistină „să nu judecăm după exterior” noi, la drept vorbind, doar asta și facem, eu nici nu știu cum s-ar putea de procedat altfel. Orice portret și viu și artificial, desigur, mereu vorbește singur pentru sine și în închipuirea lui Homer frumusețea indubitabil în acest sens este fizionomică. Aici nu există antiteză între conștiință și existență. Acele raze curgătoare și fluxuri de frumusețe, cu care-și îmbracă Atena eroii, este, desigur existență (realitate), căci ei (eroii), în primul rând sunt, există. Aceasta și este esența, că ei totodată au o conștiință vie, un careva suflet vibrant, o esență corpulentă văzută din interior, o careva materie însuflețită. Văzându-le fizic - le retrăiești în interior, de parcă ar fi propria conștiință. Din punct de vedere al esteticii, o astfel de înțelegere a frumuseții la Homer este una epică. Iar epică este ea pentru că, fiind acea generalizare, se include deasupra individualului. Dar cum această frumusețe este infuzată în eroi de către zei, iar zeii grecești nu sunt altceva decât o îndumnezeire (generalizare la limită a acelorași stihii materiale), această frumusețe fiind dumnezeiască, totodată este absolut materială, fizică și trupească. 
         Neînțelegând acest materialism - stihiic al esteticii lui Homer, este imposibil a înțelege celelalte particularități ale ei ca: caracterul sublim dar totodată naiv și câteodată umoristic, anti-psihologismul și plastica, tradiționalitatea și standarditatea, supra-umanitatea dar totodată corporalitatea absolută.
         Observăm că, frumusețea homerică (principiul frumuseții) nu este o idee subiectivă, nici idealism obiectiv, ci o materie însuflețită de undeva din extern, din partea altui, mai măreț principiu. Frumusețea aici e cea mai simplă stihie materială, dar nu o simplă stihie, ci și ceva fin, purtător de lumină, ca razele soarelui. E greu de spus ce etichetă vest-europeană am putea încleia acestei estetici. E clar că nu subiectivismul, nici obiectivismul, nici alegorismul (pentru că frumusețea homeriană nu arată la ceva cardinal diferit, ci nemijlocit la ea) și nici idealismul (pentru că aici nu există nici o supremație a conștiinței asupra existenței). Această estetică poate fi numită oricum, însă nu trebuie uitată imaginea esenței fluente, curgătoare, strălucitoare, ea trebuie pusă în centrul a toată esența homeriană. 




*În ce privește interiorul cu exteriorul ca un tot întreg. Lucrul dat stârnește o mulțime de semne de întrebare căci aparent aceste lucruri sunt diametral opuse(chiar judecând după difinițiile lor). În opinia mea acesta este un tot întreag da, doar că pentru al percepe în modul dat este nevoie de un grad înalt de maturitatea (după mine capacitatea de a percepe lucrurile echidistant, nepărtinitor așa cum ele sunt).



Text tradus din rusă(sursa). În caz de republicare/reproducere e necesar acordul autorului.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu