LXI Pe când Cambyses,
fiul lui Cyrus, era încă-n Egipt unde-și ieșea din fire, doi magi, fraţi
între ei, se răzvrătiră împotriva lui 177. Pe unul din ei,
Cambyses îl lăsase intendent al palatelor regeşti. Acesta a și fost
cel ce s-a răzvrătit, după ce a aflat de moartea lui Smerdis, de faptul
că omorul era tăinuit şi de cât de puţini perşi ştiau
de el, odată ce mulţimea îl credea pe
Smerdis încă în viaţă. Bazându-se pe acestea, el a și
construit planul de preluare a puterii regești. Magul avea un frate, care,
cum am spus mai sus, se răsculase o dată cu el, foarte asemănător la chip cu
Smerdis 178, fiul lui Cyrus, ucis la porunca lui
Cambyses; acesta, nu numai că semăna leit la înfăţişare cu Smerdis,
dar purta şi acelaşi nume, adică tot Smerdis. Magul Patizeithes 179 îl
încunoştiinţă dar pe fratele său că are să urzească totul în
folosul lui şi-1 ridică pe tron. După această ispravă, trimise crainici în
toate părţile, precum şi în Egipt, ca să dea oştilor de ştire că de aici
înainte aveau să-i dea ascultare lui Smerdis, fiul lui Cyrus, şi nu lui Cambyses.
LXII Toţi ceilalţi crainici vestiră
schimbarea, iar cel rânduit să meargă în Egipt, întâlnind pe Cambyses şi oastea
lui în Agbatana180 Syriei, dădu glas poruncilor magului
aşezându-se în mijlocul taberei. Cambyses auzi cuvintele crainicului şi, încredinţat
că spunea adevărul şi că el fusese trădat de Prexaspes (pentru că,
trimis de el în Persia pentru a-1 ucide pe Smerdis, Prexaspes
nu înfăptuise omorul), uitându-se în ochii acestuia, grăi „Prexaspes,
aşa mi-ai îndeplinit porunca?" Acesta îi răspunse: „Doamne, nu-i adevărat
că Smerdis, fratele tău, s-a răzvrătit împotrivă-ţi şi nici nu-i cu putinţă să
mai ai pe viitor vreo pricină de sfadă cu el, nici mare, nici mică; căci eu însumi, după ce am săvârşit cele poruncite de
tine, l-am îngropat chiar cu mîinile mele. Dacă însă cumva
morţii învie, apoi aşteaptă-te să se scoale din mormânt şi medul Astyages;
dacă însă lucrurile merg ca înainte, din partea fratelui tău nu te
așteaptă nici o năpastă. Acum, părerea mea e să-l urmărim pe crainic
şi, odată ajuns, să-1 întrebăm din partea cui
porunceşte să dăm ascultare regelui Smerdis".
LXIII Vorbele lui Prexaspes, îi plăcură regelui,
crainicul fiind urmărit pe dată şi adus înapoi. Când sosi, Prexaspes îi
spuse următoarle: „Omule! zici că vii ca trimis din partea lui
Smerdis, fiul lui Cyrus ; deci spune-ne adevărul și mergi în pace.
Însuși Smerdis ţi s-a înfăţişat în faţa ochilor şi ţi-a dat poruncile acestea
sau vreunul din cei ce-1 slujesc ?" Solul răspunse: „Eu pe Smerdis, fiul
lui Cyrus, nu l-am mai văzut niciodată de când regele Cambyses a purces spre
Egipt ; mie poruncile mi le-a dat magul, pe care Cambyses l-a lăsat să-i
vegheze palatul ; acesta mi-a spus însă că Smerdis fiul lui Cyrus este cel care
mi-a poruncit să grăiesc faţă de voi cele ce ştiţi". Solul spunea nimic altceva
decât purul adevăr. Atunci Cambyses zise: „Prexaspes,
tu, cinstit ai înfăptuit poruncile mele şi, eşti în
afară de orice învinuire. Dar cine din perşi s-a răzvrătit
împotriva mea, însuşindu-şi numele lui Smerdis?" Prexaspes îi răspunse:
„Eu, o rege, cred că am prins firul lucrurilor. Cei care s-au ridicat
împotrivă-ţi sunt magii, adică Patizeithes, pe care l-ai lăsat să aibă grijă de
casa ta, şi fratele lui, Smerdis".
LXIV Cum auzi numele lui Smerdis, Cambyses fu
izbit de adevărul celor grăite de Prexaspes şi de înțelegerea că visul
lui devenise realitate, cel în care cineva-i vestise că
Smerdis şade pe tron, atingând cerul cu creştetul capului.
Dându-şi seama că zadarnic își nimici fratele, el începu
să-1 plângă amarnic; după ce-l plânse, gemu din greu asupra întregii
nenorociri care se întâmplase, și sări pe cal, cu gândul să se năpustească cu
oastea ce o avea asupra magului din Susa. Când se avântă în şa, vârful tecii în
care era băgat pumnalul 181 se desprinse şi căzu, iar
tăişul, rămas gol, îi străpunse coapsa. Rănit tocmai în acelaşi loc unde el
însuşi îl lovise ceva timp în urmă pe Apis, zeul egiptenilor,
şi înţelegând că era lovit de moarte, Cambyses întrebă care era numele
localităţii în care se afla. I s-a răspuns: Agbatana. Regele
știa de ceva timp din prezicerile oracolului din
oraşul Buto că-şi va sfîrşi zilele în Agbatana. Atunci el
însă înțelese că-și va găsi sfârşitul de bâtrâneţe la
Agbatana în Media, în mijlocul tuturor avuţiilor lui; oracolul însă pomenise de
Agbatana Syriei. Când Cambyses află numele oraşului, copleşit de
revolta magului şi de durerea rănii, ca prin farmec își veni
în fire. Înţelegând ce a vrut să spună oracolul, vorbi:
„Aici se vor termina zilele lui Cambyses, fiul lui Cyrus!"
LXV Atât grăi el atunci. Ceva mai târziu, cam după douăzeci
de zile, porunci să fie chemaţi cei mai de vază din perşi, câţi se aflau acolo,
şi le spuse următoarele: „Perşi, mă văd silit de împrejurări să vă
dezvălui cel mai tăinuit de mine lucru din toate. Pe când eram
încă în Egipt, am avut în vis o vedenie – of, de n-aş fi
avut-o! Se făcea că un sol venit de acasă mi-a vestit că
Smerdis, aşezat pe tronul regesc, atingea cerul cu capul. Temându-mă ca nu
cumva să fiu detronat de frate-meu, am procedat cu
prea multă grabă şi prea puţină înţelepciune. Din nefericire, nu-i dat omului
sa ocolească ceea ce e hărăzit să se întâmple. Necugetatul de mine
l-am trimis pe Prexaspes la Susa să-1 ucidă
pe Smerdis. După ce această cumplită nenorocire s-a săvîrşit,
trăiam liniştit, fără teamă că, după înlăturarea lui
Smerdis, s-ar mai putea ivi altcineva care să se scoale împotriva mea. M-am
înşelat cumplit asupra celor ce aveau să vina. Am ajuns ucigaş de frate, fără
să fi fost nevoie, şi cu toate acestea tot n-am scăpat să fiu lipsit de
domnie... căci era vorba despre magul Smerdis, pe care cerul mi l-a arătat
în vedenia din vis că avea să se răzvrătească împotrivă-mi. Totuşi, fapta am
săvârşit-o, iar voi să cugetaţi bine că Smerdis, fiul lui Cyrus, nu mai e
printre voi. Astfel magii conduc acum țara, cel pe
care l-am lăsat să vegheze peste bunurile palatului şi fratele lui, Smerdis.
Acel însă care ar fi trebuit cu osebire să mă răzbune acum, când am avut de răbdat
sfruntarea neruşinată a magilor - acela a pierit de-o soartă crudă chiar de
mâna celor mai apropiați lui. Iar pentru că el nu
mai este, nu-mi rămâne altceva de făcut, o perşi, decât să vă-nchin
ultima mea voință – cea, care-mi stă ca o piatră pe inimă. Vă ordon
în numele tuturor zeilor ocrotitori ai acestui regat182 vouă tuturor,
şi mai ales Ahemenizilor care sunt de faţă, să nu îngăduiţi cumva ca stăpânirea
să se întoarcă iarăşi la mezi. Dacă prin viclenie au dobîndit-o, apoi tot prin
viclenie să le-o smulgeţi din mîini; iar dacă prin putere o păstrează, atunci
trebuie să le fie smulsă cu o putere şi mai vârtoasă. Dacă veţi îndeplini cele
ce vă cer, pământul să vă dea roadă bogată, femeile şi turmele să zămislească
mereu şi pururea să vă bucuraţi de libertate. De veţi scăpa însă
stăpânirea şi nici nu vă veţi strădui s-o păstraţi - vă blestem ca, cele ce
v-am urat să iasă tocmai pe dos. Şi afară de acest blestem, facă-se ca
sfârşitul fiecărui pers să fie aşa cum a fost al meu." Așa vorbea Cambyses plângându-și nefericita
lui soartă.
LXVI Perşii, când îşi văzură regele plângând, îşi sfâşiară
cu toţii hainele şi se puseră pe bocet şi tânguire. După aceasta, osul
rănitului începu să se macine, coapsa să putrezească, astfel se şi sfârşi Cambyses,
fiul lui Cyrus183. Domnise acesta şapte ani şi cinci luni, fără să
lase nici un urmaş, nici de parte
bărbătească, nici femeiască. O mare îndoială puse stăpânire pe sufletele celor
care fuseseră de faţă: ei nu puteau crede că magii au pus mâna
pe putere 184. Bănuiau aceștia: că de ciudă
plăsmuise Cambyses tot despre moartea lui Smerdis, doar ca să
stârnească duşmănia întregului popor împotriva fratelui său. Ei rămaseră, prin
urmare, încredinţaţi că regele care se suise pe tron nu era altul decît
Smerdis, fiul lui Cyrus, căci şi Prexaspes tăgăduia cu îndârjire că l-ar fi
ucis pe Smerdis ; după moartea lui Cambyses, pentru Prexaspes nu
era prudent să mărturisească că-1 ucisese pe fiul lui Cyrus cu
propria-i mână.
LXVII Astfel, magul, după sfârşitul lui
Cambyses, domni nestingherit şapte luni - dându-se drept Smerdis, fiul lui
Cyrus, luni care tocmai îi lipseau lui Cambyses să
împlinească opt ani de domnie. În
acest răstimp, magul dărui tuturor supuşilor săi mari bineficii, aşa
că, la moartea lui, o mare jale cuprinse pe toţi locuitorii Asiei,
afară doar de perşi. Căci îndată ce luă puterea în mână acesta
trimise la fiecare neam, din cele pe care le stăpânea, crainici cu
vestea că erau scutiți de serviciu militar şi plata birurilor
pe trei ani.
LXVIII În luna a opta însă
totul se descoperise. Otanes, fiu al lui Pharnaspes 185,
era, prin neamul şi averea sa, deopotrivă cu cei mai sus-puşi dintre perşi. În
sufletul acestui Otanes încolţi cel dintâi bănuiala că magul nu era Smerdis,
fiul lui Cyrus, ci acela care într-adevăr şi era. Bănuiala lui izvora
din faptul că regele nu ieşea niciodată din cetăţuie 185 şi
că nu chema în față lui pe nimeni din perşii mai de seamă. Cuprins de
bănuieli Otanes, iată ce făcu. Pe fiica lui, Phaidima, o avusese de
soţie Cambyses. Aceasta ca și restul soțiilor lui Cambyses devenise acum soţie
magului186. Astfel Otanes, trimiţând o iscoadă la fiică-sa, o întrebă cu
cine dormea, era acesta Smerdis, fiul lui
Cyrus, sau altcineva. Ea îi trimise îndărăt răspuns că nu ştie,
că nu avusese niciodată prilejul să-1 vadă pe Smerdis, fiul lui
Cyrus, şi că nici nu ştia cine putea fi cel cu care trăia. Otanes trimise
atunci a doua oară la ea întrebînd-o: „Dacă tu însăţi nu cunoşti pe Smerdis, fiul
lui Cyrus, caută să afli de la Atossa cine este acela
cu care trăiţi amîndouă, şi ea, şi tu; fără doar şi poate, ea trebuie
să-şi cunoască fratele". La acestea fata răspunse: „Nu e
cu putinţă să stau de vorbă cu Atossa, nici să dau ochii cu vreuna din
celelalte femei care locuiesc laolaltă cu mine, căci de îndată ce acest bărbat
a luat în mână domnia, oricine ar fi el, ne-a despărţit, aşezându-ne în încăperi
diferite";
LXIX Când auzi Otanes toate acestea, lucrurile
începură să se lămurească tot mai mult în ochii lui. El trimise a treia oară
Phaidimei veste, cu următoarele vorbe: „Fiica mea, tu, născută
dintr-un neam mare, eşti datoare să-ndeplinești fapta primejdioasă
pe care tatăl tău ţi-o porunceşte. Dacă cumva acest om nu este
Smerdis, fiul lui Cyrus, ci acela pe care-1 bănuiesc eu, fiindcă se culcă
cu tine şi are în mîinile lui tronul Persiei, trebuie pedepsit aşa cum se
cuvine. Iată acum ce ai tu de făcut : când se va culca cu tine şi vei băga de
seamă că a adormit bine, pipăiei urechile. Dacă se va dovedi
că are urechi, poţi fi sigură că trăieşti cu Smerdis, fiul lui Cyrus; dacă nu
are, atunci să ştii că este magul Smerdis". Phaidima răspunse că,
va trece printr-o primejdie cumplită. Căci dacă s-ar întâmpla ca
bărbatul să nu, aibă urechi şi ar prinde-o că îl pipăie, ar aşteapta-o pieirea.
Dar totuşi o va face. Aşa făgădui Phaidima tatălui ei că-i va
îndeplini porunca. Iar lui Smerdis Cambyses fiul lui Cyrus, pe când mai
domnea încă, îi tăiase urechile pentru o învinuire destul de grea 187.
Deci Phaidima, fiica lui Otanes, îndeplini tot ce-i făgăduise tatălui ei: când
îi veni rândul să se culce cu magul (căci la perşi femeile se duc pe rând la
bărbatul lor), se duse în iatacul lui şi îi împărtăşi culcuşul. Foarte lesne
îşi dădu seama că omul n-avea urechi şi, de îndată ce se lumină de ziuă, îi şi
trimise veste tatălui ei despre cele aflate 188.
LXX Otanes, luând deoparte pe Aspathines 189 şi
pe Gobryas - fruntaşi ai perşilor, oameni pe care-i socotea cei mai vrednici de
încredere - le dezvălui toată întâmplarea. Aceştia îşi aveau şi ei bănuielile
lor că aşa stau lucrurile şi, atunci când Otanes le vorbi, îl încuviinţară pe
deplin: hotărî apoi ca fiecare să atragă în legământ câte un
pers în care ar fi avut mai multă încredere. Astfel, Otanes îl aduse
pe Intaphernes; Gobryas, pe Megabyzos ; Aspathines, pe Hydarnes. Ei erau şase
la număr când sosi la Susa Darius, fiul lui Hystaspes, venind din Persia, unde
tatăl lui era satrap 190. La sosirea lui, cei şase perşi socotiră
că e bine să-1 atragă şi pe el în urzeala lor.
LXXI Cei şapte, adunându-se laolaltă, îşi jurară credinţă
şi ţinură sfat. Când îi veni rândul lui Darius să-şi spună cuvântul, acesta le
spuse tovarăşilor săi următoarele : „Eu credeam că sunt singurul care ştie că
cel care domneşte este magul Smerdis, în timp ce Smerdis, fiul lui
Cyrus, a murit. De aceea am venit cât am putut mai degrabă, ca să pun la cale
moartea magului. Cum se întâmplă ca nu numai eu, ci şi voi să cunoaşteţi
adevărul, cred că trebuie să ne punem de îndată pe lucru, fără
nici o zăbavă; orice întârziere nu poate fi decât spre răul
nostru". Faţă de aceste cuvinte, Otanes zise: „O, fiu al lui Hystaspes,
te tragi dintr-un tată cu inimă vitează şi se pare că nu vrei să te arăţi mai prejos
de tatăl tău. Totuşi, în această încercare, nu te pripi cu atâta nesocotinţă,
ci cată să faci lucrurile mai cu chibzuială ; trebuie ca numărul nostru să
sporească şi abia atunci să trecem la fapte". Darius însă îi
reproșă: „Bărbaţi câţi sunteţi de faţă, dacă veţi urma calea arătată de
Otanes, să ştiţi bine că vă aşteaptă un greu sfârşit; căci se va găsi unul
care să dezvăluie magului ce-am pus noi la cale, ademenit de câştigul unei
răsplăţi. Ar fi fost cel mai bine să săvârşiți deodată cele
hotărâte; de vreme însă ce aţi crezut prielnic să
vă împărtăşiţi taina la mai mulţi şi mi-aţi încredinţat-o şi mie - sau trecem
chiar astăzi la fapte, sau să ştiţi că, dacă mai lăsăm să treacă şi ziua de
azi, nimeni altul nu mi-o va lua înainte, ci chiar eu vă voi pârî magului.
LXXII Atunci Otanes, văzîndu-1 pe Darius împins de
atâta râvnă, zise: „Pentru că ne împingi la atâta grabă şi nu
îngădui nici un fel de amânare, haide, spune-ne acum tu singur cum am
putea pătrunde în palat şi pune mâna pe magi. Ştii, fireşte, măcar din auzite,
dacă n-ai văzut chiar cu ochii tăi, că din loc în loc sunt puse străji. Cum vom
face să trecem de ele ?" - „Otanes, răspunse Darius,
multe sunt lucrurile care nu se pot lămuri prin vorbe, ci prin fapte; altele,
în schimb, cu vorba par uşor de făcut, dar faptic din ele nu
se alege nimica. Știți bine că nu e nicidecum greu să treci de
străjile ce păzesc palatul. Pe de o parte, fiind oameni de rangul
ce-1 avem, n-o să se găsească nimeni care să ne oprească, fie dintr-un
simţământ de respect, fie din frică ; pe de alta - am o pricină vredinică prin
mijlocirea căreia putem pătrunde, spunând că tocmai am sosit din Persia şi că
doresc să mă înfăţişez regelui cu veşti de la tatăl meu. Acolo unde e nevoie să
fie spusă o minciună, zică-se. Căci mințind sau vorbind adevărul –
același scop urmărim. Cei drept unii mint din dorinţa de a
se face crezuţi prin minciunile lor şi de a trage astfel foloase ; precum alţii
spun numai adevărul, tot pentru a trage folos din sinceritatea lor, dobândind astfel
şi mai multă încredere. Deci, urmând căi diferite, tindem,
spre acelaşi scop191. Dacă nu s-ar urmări un câştig oarecare, cel ce
spune adevărul ar putea tot aşa de bine să şi mintă, iar cel care minte să
rostească adevărul. Astfel, cine din strajnici ne
va lăsa să intrăm de bunăvoie nu va avea pe viitor decât de câştigat ; în
schimb, cel care va încerca să ni se împotrivească, să fie pe dată socotit
duşman. Apoi, pătrunși în palat, să ne vedem de treabă".
LXXIII Gobryas, luând atunci cuvântul, zise: „Dragi
prieteni, când oare se va mai ivi pentru noi un prilej atât de nimerit de a
pune mâna pe putere, sau, dacă nu vom fi în stare de izbândă,
a ne jertfi viaţa dobândind-o? Gândiţi-vă bine că noi, de viţă
persană, suntem cârmuiţi de un mag med, care n-are nici măcar urechi ! Acei
dintre voi care v-aţi aflat lângă Cambyses când era bolnav, vă aduceţi fără
îndoială aminte de cuvintele încărcate de blestem pe care, dându-şi sufletul,
le-a rostit regele împotriva acelor perşi care n-ar încerca să recapete
stăpânirea. Pe acea vreme n-am dat crezare spuselor lui Cambyses, ci gândeam că
împins de pizmă vorbeşte aşa. Acum însă, îmi dau votul să-1 ascultăm pe
Darius şi să nu ne mai despărţim după această consfătuire decât pentru a ne
duce drept la mag". Aşa glăsui Gobryas şi toţi fură de părerea lui.
LXXIV În timp ce fruntaşii perşi se sfătuiau, s-a
întâmplat ca magii, vorbind între ei, să hotărască să-1 atragă pe
Prexaspes de partea lor, căci acesta avusese de
suferit o cruzime nemaipomenită din partea lui Cambyses, care-i ucisese fiul
cu săgeata şi, pentru că era singurul care ştia de moartea lui Smerdis, fiul
lui Cyrus, pe care-1 omorâse cu propria-i mână ; afară de aceasta,
Prexaspes se bucura de mare trecere în ochii perşilor. Din aceste pricini, ei
îl chemară pe Prexaspes şi îi cerură să le fie prieten, legându-i credinţa prin
jurăminte că va păstra numai pentru sine, fără a mai dezvălui altcuiva taina
înşelăciunii lor faţă de perşi; în schimb, făgăduiau că-i vor da daruri
nesfârşite. Prexaspes se învoi la toate, iar magii după ce crezură că l-au
câştigat de partea lor, îi mai făcură și o a doua rugăminte. Aceasta
consta ca odată ce ei, îi vor strânge pe toţi perşii
din cetate sub zidul care înconjoară palatul, el, Prexaspes, suindu-se pe un
turn, să strige cu glas mare că stăpânirea e în mîinile lui Smerdis, fiul lui
Cyrus, şi a nimănui altcuiva. Magii cereau acest lucru deoarece cuvântul lui
Prexaspes avea o mare greutate printre perşi şi pentru că adeseori el spunea faţă
de toată lumea că Smerdis, fiul lui Cyrus, trăieşte – negând
vehement că fusese ucis.
LXXV Prexaspes, a căzut de acord s-o facă şi pe asta, astfel
magii strânseră pe perşi, îl suiră pe Prexaspes într-un turn şi-1 îndemnară
să vorbească mulţimii. El însă, uitând de bunăvoie cei ceruseră ei, începu să
vorbească despre Ahaimenes, făcu genealogia casei lui Cyrus 192;
după aceasta, când ajunse să vorbească despre Cyrus, ca încheiere, aminti cât
bine făcu Cyrus pentru Persia; terminând a
înşirui faptele marelui rege, destăinui adevărul, mărturisind că până
atunci îl ţinuse ascuns; tăinuirea o săvârşise fiindcă n-ar fi fost
bine pentru el să spună adevărul asupra celor petrecute; acuma însă, în împrejurarea de faţă,
era de datoria lui să dezvăluie totul. Așa începu să
povestească cum el, silit de Cambyses, l-a ucis pe Smerdis, fiul lui
Cyrus, şi că cei ce cârmuiesc acum sunt magii. Apoi -
aruncând tot soiul de blesteme asupra perşilor în
caz că nu-şi vor da osteneala să cucerească înapoi puterea
şi nu vor plăti magilor ceea ce li
se cuvine - se azvîrli cu capul în jos la picioarele turnului. Aşa pieri
Prexaspes, om, care toată viaţa lui s-a bucurat de preţuirea celor din
jur 193.
LXXVI Între timp, cei şapte, de îndată ce luară
hotărârea de a-i lovi pe magi fără zăbavă, porniră la drum după o scurtă rugă
înălţată zeilor, fără să ştie ceva despre cele săvârşite de Prexaspes. Când se
aflau la jumătatea drumului, aflară ce se petrecuse cu Prexaspes. Atunci,
ferindu-se din drum, au ținut sfat împreună: Otanes și cei
ce îi țineau parte, râvneau ca fapta să se amâne şi să nu se
îndeplinească atunci când învălmășeala era aşa de mare ;
Darius și oamenii săi voiau să se meargă cu orice preţ la
înfăptuirea celor hotărâte, ca lucrurile să nu fie lăsate pe
altă dată. Pe când se sfătuiau ei cu înverșunare, se ivise şapte
perechi de vulturi* gonind două perechi de gaiele* pe
care le jumuleau de pene şi le ciupeau. Văzând acestea, cei şapte acceptară cu
toţii părerea lui Darius ca corectă şi, îmbărbătaţi de prezicerea
păsărilor, porniră asupra palatului194.
LXXVII La intrare, se întâmplă întocmai cum prevăzuse Darius.
Străjile se arătară pline de respect faţă de nişte fruntaşi ai perşilor,
nebănuind ce avea să urmeze. Astfel conspiratorii trecură liber înainte,
de parcă ar fi fost împinşi de o putere cerească; nimeni neîntrebându-i nimic.
Când însă ajunseră în curte, se treziră cu eunucii care
raportau regelui în față; eunucii cercetară ce motive i-au
adus la palat; totodată, ocărându-i pe paznici cu tot felul de
ameninţări fiindcă îi lăsaseră pe perşi să treacă. Aceștia le-au
interzis să meargă mai departe. Conspiratorii văzând acestea,
făcându-și semn unul altuia, îşi traseră hangerele din teacă,
străpunseră pe toţi eunucii ce li se împotriveau, şi îşi croiră drum spre
odăile bărbaţilor.
LXXVIII În același timp amândoi magi
erau înăuntru şi se sfătuiau ce să facă după destăinuirea lui
Prexaspes. Când văzură zăpăceala eunucilor şi-i auziră ţipând, alergară împreună
să vadă ce se întâmplă şi, când își dădură seama de cele ce se petrecuseră, se
întoarseră în pripă să pună mâna pe arme. Unul din ei apucă să înşface arcul,
celălalt se repezi la suliţă; pe dată încăierarea se şi încinse.
Celui care pusese mina pe arc şi săgeţi, arcul nu i-a fost de nici un
folos căci potrivnicii erau deja prea aproape de el. Celălalt
însă, se apără cu suliţa și-l lovi pe Aspathines la coapsă, iar pe Intaphernes
în ochi; în urma acestei răni, Intaphernes îşi pierdu ochiul, dar totuşi nu
muri. Aşadar, unul din magi rănise pe doi perși; celălalt, cum arcul nu-i
fusese de nici un folos, fugi într-o cămară care dădea în odăile bărbaţilor, cu
gândul să zăvorască uşa. Doi din cei şapte, anume Darius şi Gobryas, se
năpustiră pe urmele lui ajungându-l. Gobryas apucă pe mag de
mijloc, iar Darius, aplecat asupra lor, nu ştia ce să facă, de teamă ca nu
cumva, în întuneric, să-l străpungă pe Gobryas. Acesta,
văzîndu-1 că nu se mişcă, îl întrebă ce mai aşteaptă, iar la răspunsul lui
Darius fu că se teme ca nu cumva să-1 rănească -
Gobryas strigă: „înfige spada chiar de-o fi s-o treci prin amândoi!"
Darius îl ascultă, lovi cu pumnalul şi avu norocul să-1 nimerească pe mag.
LXXTX După uciderea magilor,
conspiratorii le retezară capetele. Pe cei care
fuseseră răniţi ei îi lăsară pe loc, atât din pricina slăbiciunii lor, cât şi
pentru paza cetăţii. Ceilalţi cinci, ţinând în mână capetele magilor, alergară
în goana mare afară din palat, strigând cât îi ţinea gura şi făcând o zarvă
nemaipomenită; apoi chemară pe ceilalţi perşi şi, arătându-le capetele, le
povestiră fapta ce-o săvârşiseră. În acelaşi timp, uciseră, fără alegere, pe
toţi magii câţi le ieşiră în cale. Perşii, când aflară isprava celor şapte şi
înşelăciunea magilor, se crezură îndreptăţiţi să facă la fel şi ei :
trăgându-şi jungherele din teacă, omorâră pe toţi magii care le ieşeau în
cale. Dacă nu s-ar fi lăsat noaptea, n-ar mai fi rămas în viaţă nici un mag.
[De atunci] perşii serbează în fiecare an această zi, mai presus de oricare
alta, încingând o mare petrecere căreia i-au dat numele de „Magophonia".
Când perşii prăznuiesc această zi, nici unui mag nu-i este îngăduit să se arate
la lumină, ci stau cu toţii pe la casele lor, de dimineaţă până seara 195.
LXXX După ce zarva se potoli şi se
împliniră cinci zile din ziua omorului, cei care se răzvrătiseră împotriva
magilor ţinură sfat despre situația lucrurilor. Cu acest prilej s-au rostit
cuvântări de necrezut pentru unii eleni, dar care totuși au fost
adevărate. Otanes dădu sfatul ca treburile ţării să fie duse de
întreg poporul persan, şi ţinu următoarea cuvântare: „Părerea mea este că
nu e bine ca unul singur din noi să ajungă stăpân. Acest lucru nu e nici
plăcut, nici potrivit. Ştiţi foarte bine până unde a mers înfumurarea lui
Cambyses şi cu toţii aţi încercat pe pielea voastră trufia magului. Cum poate
oare monarhia să fie o orânduire nimerită când monarhul poate să
facă tot ce vrea, fără să fie tras la răspundere? Fie el şi cel mai desăvârşit
dintre oameni, pus în acest loc de frunte tot s-ar abate de la firea obişnuită.
Trufia i se zămisleşte în suflet pe urma bunurilor ce le are la îndemână, iar
pizma este dintru început înnăscută în om. Cel ce-ar lua puterea în mână, cu
aceste două răcile în suflet ajunge cu desăvârşire rău; plin de
înfumurare şi invidie, săvârşeşte nelegiuiri fără număr. Cu
toate acestea, e limpede că un monarh ar trebui să fie lipsit de
simţământul pizmei, odată ce lui ca cârmuitor îi aparține tot;
faţă de cetăţeni însă, se întâmplă ca purtarea lui să fie tocmai alta decât ar
trebui. Tiranul îi invidiază pe toţi cei mai virtuoși dorindu-le
moartea, nu se simte bine decât alături de cei mai netrebnici dintre
cetăţeni, și îşi pleacă cu nesaţ urechea la defăimări. Un tiran e omul cel mai
nestatornic cu putinţă de-i arăţi o admiraţie potrivită, se supără că nu
l-ai cinstit îndeajuns, ca pe un stăpân ce este; dacă cineva i se închină cu
prea mare râvnă, de asemenea se supără, zicând că omul e un linguşitor. Vă voi
spune însă acum ceea ce este şi mai rău: tiranul clatină rânduielile
strămoşeşti, îşi bate joc de femei, ucide fără judecată pe oameni. Să nu uităm
că puterea poporului poartă cel mai frumos nume de pe lume: isonomia 196.
În al doilea rând, nu săvârşeşte nici una din încălcările pe care le-nfăptuiesc
tiranii. Ea împarte dregătorii e ţării prin tragere la sorţi, cel care are pe
seamă o dregătorie răspunde de faptele sale 197 - şi toate
hotărârile se iau in sfatul obştesc. Eu zic, aşadar, să înlăturăm monarhia şi
să ridicăm poporul; mulţimea face puterea".
LXXXI Aceasta a fost părerea înfăţişată de Otanes. Megabyzos îi îndemnă
în schimb la oligarhie, spunând cele ce urmează :
„Cuvintele lui Otanes cu privire la desfiinţarea
monarhiei mi le însuşesc pe deplin. Cât despre instaurarea poporului
la putere - aici nu văd un sfat bun. Nimic
nu-i mai smintit şi mai neînfrânat decât o mulţime întunecată; într-adevăr,
ar fi peste putinţă de îndurat ca oamenii care cată să scape de trufia unui
tiran să îngenuncheze sub cea a unei mulţimi dezlănţuite. Tiranul măcar, când
face ceva, ştie ce vrea; mulţimea însă nici n-o ştie. Şi
cum ar putea şti, când niciodată n-a fost învăţată, și nici născută cu
un simț înglobat al virtuții! Ea se repede fără
socotinţă la treburile ţării, asemeni unui şuvoi năvalnic fără, încurcând
totul. Aibă parte de ocârmuirea norodului doar cei ce poartă gând rău
perşilor ; noi însă, alegându-ne o adunare alcătuită din bărbaţii
cei mai destoinici, acestora să le încredinţăm puterea. În rândurile lor ne vom
afla şi noi - şi este de aşteptat că din partea celor
mai buni bărbaţi vor veni şi cele mai bune hotărâri".
LXXXII Aceasta a fost părerea lui Megabyzos 198. În al
treilea rând, Darius îşi spuse şi el părerea zicând: „în cele
rostite de Megabyzos cu privire la mulţime cred că se cuprinde mult adevăr, nu
însă şi în cele spuse despre oligarhie. Din cele trei feluri de ocârmuiri pe
care le-am cercetat, şi mă gândesc la cea mai desăvârşită înfăţişare a lor,
adică la cea mai bună democraţie, oligarhie şi monarhie, cred că aceasta din
urmă este cu mult cea mai potrivită. Se pare că nimic nu-i mai buñ decât un
bărbat destoinic, călăuzit de porniri sănătoase. El ar
putea să ocârmuiască mulţimea fără greş şi, mai presus de toate, faţă de răuvoitori ar şti să păstreze
taina hotărârilor luate. În oligarhie, unde mulţi se întrec în înţelepciune
pentru binele obştesc, e cu neputinţă să nu izbucnească o puternică duşmănie
personală. Fiecare în parte năzuind să fie în frunte şi părerile lui să sporească,
se ajunge la o cumplită dușmănie, de aici se trece la răzvrătiri,
iar de la răzvrătiri, la vărsări de sânge care împing lucrurile tot spre
monarhie. De aici reiese clar cu cât este monarhia o
formă mai bună stăpânire. Acuma, să zicem că poporul ar lua în mână
puterea - este iarăşi peste putinţă să nu săvârşească tot felul de
ticăloşii; când ticăloşia îşi scoate însă capul la iveală, nu urmează
dezbinarea şi ura între netrebnici, ci, dimpotrivă, prietenia strânsă199; căci
cei care împilează ţara o fac împreună. Lucrurile merg
tot aşa înainte, până când se găseşte cineva care să se ridice în fruntea
poporului şi să-i ţină în frâu pe astfel de oameni. Urmarea e că un asemenea
conducător este admirat de popor şi, când este admirat, nu întârzie să ajungă
şi rege. Prin aceasta iarăşi se dovedeşte că monarhia este cel mai bun fel de
ocârmuire. Dar, ca să nu lungesc vorba, de unde ne vine oare nouă libertatea?
Cine ne-a dat-o? Oare democraţia, oligarhia, sau monarhia ? Credinţa mea este
că dacă am fost mântuiţi de un singur bărbat 200, datori
suntem să păstrăm acelaşi fel de stăpânire. Afară de aceasta, să nu îngăduim să
se strice rânduielile noastre strămoşeşti sub care ne-a mers aşa de bine; căci
n-o să dăm doară de şi mai bine!"
LXXXIII Acestea au
fost cele trei păreri, iar din cei şapte bărbaţi, patru se alăturară celui din
urmă. Otanes, cel care stăruia să se statornicească în Persia egalitatea în
drepturi, când îşi văzu înfrântă părerea, luă din nou cuvântul în mijlocul
celorlalţi şi. zise : „Tovarăşi de luptă, este limpede că unul din noi trebuie
să ajungă rege, fie că sorţii vor cădea pe cineva dintre noi, fie că ne-am
întoarce spre obştea perşilor, căreia i-am lăsa în seamă alegerea, fie
printr-un oarecare alt mijloc. Eu, din partea mea, n-am să fac nici o
împotrivire ; n-am poftă nici să poruncesc, nici să mă supun. Mă lepăd de
domnie dacă vă legaţi că nu voi primi porunci de la nici unul din voi, nici eu,
atât cât voi trăi, nici urmaşii mei în veci". După aceste cuvinte ale lui
Otanes, cum ceilalţi şase s-au învoit cu cele cerute, Otanes nu le mai puse
nici o piedică, ci se ţinu deoparte. Până în ziua de azi, această casă [adică a
lui Otanes] mai dăinuieşte încă, fiind singura familie de perşi care se bucură
de libertate, se supune stăpânirii numai cât pofteşte, fără a încălca vreodată
legile ţării201.
Text
împrumutat din Herodot, Istorii Vol I, Editura Științifică 1961, notele le
găsiți urmând linkul.
Sper să-mi
fie iertate incursiunile în textul inițial făcute în urma consultării
traducerilor rusă și engleză.
*Numele păsărilor au fost schimbate în urma consultării traducerii ruse.
