1.
Artaxerxe
I, cel care a domnit în Persia şi a cărui mărinimie şi blândeţe nu au
cunoscut asemănare purta porecla - Mînălungă, dat fiind faptul că mîna
dreaptă îi era mai lungă ca cea stîngă. A fost fiul lui Xerxes.
Artaxerxe al II-lea,
poreclit Mnemon şi care este subiectul memoriilor de faţă, îi era celui dintâi
nepot pe linia fiicei. Darius şi Parisita au avut patru feciori: cel mare
Artaxerxe,
Cyrus şi
cei mici Ostanes şi Oxatres.
Cyrus şi-a
primit numele în cinstea unui rege antic cu acelaşi nume, care la rândul său a
fost numit în cinstea soarelui (soare în persană - Cyrus). Ceea ce ţine de Artaxerxe,
acesta inţial purta numele de Arsikas. Drept că, Deinon susţine că a avut
numele Oarses. Totuşi ultimul pare dubios din spusele lui
Ctesiu, a cărui scrieri sunt
pline de absurd dar care, totuşi a trăit şi activat ca fizician, nemijlocit la
curtea împăratului.
2.De mic copil Cyrus se evidenţia cu un caracter insistent
şi vehement, pe când Artaxerxe în toate aspiraţiile şi faptele, parea mai
rezervat şi delicat. Sa căsătorit din voia părinţilor cu o femeie frumoasă şi
virtuoasă*, ulterior păstrându-şi căsnicia împotriva voii lor, atunci când
regele vroia să-i execute soţia după fratele ei. Aflând de cele plăsmuite
Arsikas, în lacrimi şi cu cereri disperate a mers la maică-sa, care pînă la
urmă a cedat cererilor şi i-a cruţat viaţa. Necătând la cele făcute, Parysatis
îl iubea mai mult pe Cyrus, râvnindu-i coroana. Astfel, când Darius a căzut la
pat, Cyrus se întorcea acasă din regiunile costale cu deplina încredere că
maică-sa i-a asigurat succesiunea la tron. Cu adevărat, aceasta înainta argumentele
enunţate anterior de Xerx, la sfatul lui Demaratus şi anume că Arsic a fost
născut când Darius era un slujitor iar Cyrus când acesta deja era rege. Totuşi
Darius a rămas neclintit, proclamândul rege pe fiul mai mare, iar pe Cyrus
numindu-l
satrap în Lydia, şi totodată conducător al
oştilor din provinciile maritime.
* Statira,
fiica lui Ghidarn satrapul Gircanului, fratele ei Teritevhm a început o
răscoală şi a fost executat.
3.În curând după moartea lui Darius, Artaxerxe a plecat la
Parsargadae pentru a fi iniţiat în riturile mistice regale de către preoţi.
Acolo era situat templul zeiţei războiului (Anaitida), care poate fi asemuită
cu Atena. Cel iniţiat intra în templu, îşi scotea hainele de pe sine, le
îmbrăca pe cele purtate de Cyrus cel Bătrîn înainte de a urca pe tron, apoi
gusta tartă cu smochine, mînca câteva nuci de fistic şi beea o cupă de lapte
acru. Dacă pe lângă acestea mai facea ceva nu se cunoaşte. Artaxerxe era gata pentru
toate procedeele, când, de el se apropie Tissaferne* aducând împreună cu el un
preot care-i fusese învăţător lui Cyrus şi care i-a deschis poveţele
magicienilor, respectiv care avea motive de a regreta cel mai tare că coroana a
ajuns pe capul altuia. Deacea ivinuirile lui sunau foarte convingător. Preotul
îi insinua lui Cyrus faptul că voia să se ascundă în templu, iar când regele se
va dezbrăca să-l ucidă. Unii spun că după cele auzite Cyrus a fost imediat
capturat, alţii - că el a putut intra şi ascunde în lăcaş, ulterior fiind însă
destăinuit de un slujitor. El a fost condamnat la moarte, înainte însă de a fi
executat, maică-sa la luat în braţe învăluindu-l cu mîîinele şi parul său apoi
lipinduise de gât**; cu o mulţime de lacrimi şi implorări abundente a reuşit
a-l convinge pe rege să-l graţieze şi trimită înapoi la mare. Doar că
graţierea nu-l încânta pe Cyrus , în mintea-i fiind doar exilul la care urma a
fi supus, mîniindu-l şi amplificându-i mai tare dorinţa de a ajunge rege.
*Tissaferne - satrapul Lydiei, câţiva ani a fost
practic conducătorul a toată Asia Mică, ulterior fiind înlocuit cu Cyrus, de
aici apare şi ura reciprocă dintre aceştia.
**Este
evident din cele enunţate, că Cyrus urma să fie decapitat.
4. Alţi scriitori spun că Cyrus s-ar fi revoltat împotriva
regelui pentru că nu-i ajungeau surse pentru întreţinerea zilnică, lucru
aberant din motiv că, la spatele lui statea maică-sa, gata oricând să-l asigure
din propriile mijloace cu indiferent cât ar cere. Bogăţiile lui sunt confirmate
de trupele mercenarilor, de care scria
Xenofon (în Anabasys),
întreţinute în diferite locuri de prietenii lui. În vederea de a le ascunde
acesta nu le concentra împreună, dar sub diferite pretexte le ţinea în regiuni
diferite. Suspiciunile regelui însă erau risipite în bună măsură de maică-sa
care se afla mereu aproape, dar şi nemijlocit de Cyrus ce-i scria permanent pe
un ton ascultător mereu rugându-l ceva sau huiduindul în răspuns pe Tissaferne,
de parcă ar fi fost absorbit de invidie şi vrăjmăşie faţă de el. Pe lângă
acestea regului îi era specifică capacitatea de a acţiona agale, pe care mulţi
o luau drept bunătate şi blândeţe. La începutul domniei chiar părea că-i
urmează calea lui Artaxerxe, regele cu acelaşi nume - aşa binevoitor discuta cu
vizitatorii, aşa de ferm elimina din pedepse lucrurile batjocoritoare şi de rea-voinţă,
împărţea onoruri şi favoruri chiar peste măsura meritelor. Cu aceeaşi politeţe
şi bunăvoinţă primea daruri şi le împărţea şi nu exista cadou mic sau
nesemnificativ care nu ar fi fost primit de el cu plăcere. Astfel odată un om
cu numele Onisiu i-a adus în dar o rodie, dar una de dimensiuni neobişnuit de
mari, regele văzînd, i-a spus "Jur pe Miras, încredinţaţii acestui om un
oraş şi cât ai clipi din ochi îl va face din mic în măreţ."
5. În timpul unei călătorii, când toţi împrejur îi înmânau
daruri, un ţăran sarac neputând găsi ceva cuviincios de a fi înmânat alergă la
rîu, luă apă cu ambele mîini şi-i întinse regelui. Acest lucru îl învioră atât
de mult pe Artaxerxe că el porunci să i se de-a ţăranului o cupă de aur
şi o mie de darici (monede de aur). Lui Euclid din Laconia, care se purta
obraznic cu el, îi transmise odată printr-un hiliarh* "Tu poţi ovorbi
oricât, dar eu nu doar că pot vorbi ci şi face". La o vânătoare Teribazus
a remarcat împăratului că veşmântul său era ros. "Cum să facem
atunci" a întrebat Artaxerxe "Îmbracă altul iar ăsta dami-l mie"
i-a răspuns Teribazus. Regele a îndeplinit rugămintea subordonatului, dar i-a
replicat "Bine Teribazus, ţine, dar vezi nu-l îmbrăca". Aceasta însă
nu l-a ascultat, fiind de natură frivol şi nesăbuit, şi la îmbrăcat,
asortîndu-l cu un colier de aur caracteristic femeilor din casa regală,
stârnind astfel un val de dezaprobarea din partea tuturor, dat fiind faptul că
a făcut ceva interzis, în afară de rege, care zîmbi şi spuse "Poţi purta şi
una şi alta: colierul - ca o femeie, veşmîntul regesc - ca un nebun".
Până atunci masa cu regele nu o luau decât maică-sa şi
nevasta, prima stând mai sus de rege a doua mai jos. Dar Artaxerxe a început ai
invita la ospăţ şi pe fraţii mai mici Ostanes şi Oxatres. Cel mai tare însă îi
încânta pe persani faptul că Statira, nevasta regelui ieşea în lume în trăsură
deschisă, fiind vizibilă şi liberă de a fi salutată de orice femeie din popor,
lucru prin care şi-a câştigat dragostea acestora.
*Hiliarh-conducător
de oaste ce numără 1000 de oameni
6. Capurile fierbinţi, de rând cu adepţii schimbărilor
considerau că situaţia necesită un împărat cu talente strălucitoare, militant,
ataşat de prieteni - mai bine spus un om ca Cyrus. Un imperiu imens
prosperând doar sub cineva curajos şi ambiţios. Astfel Cyrus, contând pe
susţinătorii săi din ţară, nu mai puţin decât pe propria oaste, se hotărî a
începe război. El le scrise
Lacedemonienilor,
chemându-i a-l susţine cu luptători, promiţîndu-le celor ce vor veni pe jos -
cai, celor ce vor veni călare - car dublu, celor cu pămînt - un sat, celor cu
un sat - un oraş şi salariu nesocotit ci măsurat! Pe sine se lăuda
nemaipomenit, spunând că este mai ferm ca fratele său, mai priceput în
filosofie şi magie ba chiar mai rezistent la băutură, după care-şi revine cât
ai spune unu. Artaxerxe din spusele lui fiind prea fricos şi alintat, nu doar
pentru a conduce în astfel de timpuri, ci pentru a rămâne în şa la o vânătoare!
Ca răspuns la acestea Lacedemonienii îi transmit lui Clearcus* o
schitală,
poruncindu-i în toate a se supune lui Cyrus.
Astfel, Cyrus şi-a început înaintarea împotriva regelui, în
fruntea unei oşti barbare ce număra în jur de 30000 de mercenari greci. Ţelul
adevărat al misiunii, acesta la ascuns pînă la urmă, invocând ba un pretext ba
altul, în final fiind oricum demascat de Tisaferne, care personal a mers la
palat, raportând cele ce se-ntâmplă regelui. Astfel sa stârnit o forfotă,
vina pentru război atribuinduise Parisitei, apropiaţii acesteia fiind pe viu
acuzaţi de trădare. Cele mai dure veneau din partea Statirei, care speriată de
moarte de pericolul iminent, striga "Unde-ţi sun acum jurămintele şi
asigurările?! Unde-ţi sunt lacrimile cu care-ai salvat ucigaşul ce atenta la
viaţa fratelui său - la-i scăpat pentru a ne adânci în dezastru
războiului?!" De atunci Parisita a început a o detesta pe Statira,
furioasă şi duşmănoasă de fire, aceasta a hotărît a-şi nimici nora. Deinon
scrie, că ea a început a-şi executa planu deja pe timpul războiului, pe când
Ctesiu, scria că după. Fiind un părtaş al evenimentelor, lipsit de motive de a
ne minţi (necătând la faptul că deseori povestirile acestuia deviază de la
adevăr, degradând în basme sau drame), urmăm scrisele celui din urmă şi despre
omorul Statirei vom povesti la timpul potrivit.
*Clearcus -
Conducătorul mercenarilor greci al lui Cyrus, a fost guvernator spartan al
Vizantiului, a încercat să preia conducerea într-un mod tiranic, după care a
fost trimis în exil. Despre faptul că pe timpul aflării sub conducerea lui
Cyrus acesta mai primea însărcinări secrete din Sparta, Xenofon în "Anabasis"
nu scrie.
7. Odată cu avansarea, la urechile lui Cyrus ajungeau zvonuri că
regele evită ai da imediat o luptă, şi că este predispus de a rămîne
în Persia până la gruparea tuturor trupelor imperiale. El a poruncit să se sape
un şanţ adânc şi lat de 10 orgii(1=1,85 m) întins în pustiu pe o lungime de 400
stadii (1=194 m, valoare aproximativă), ca până la urmă tot să-l lase pe Cyrus
a-l treace fără rezistenţă, astfel contribuind ca armata acestuia să ajungă în
Babilon. Odată întâmplate, Teribazus incapabil de a mai tolera lucrurile, a
remarcat regelui, că este neargumentat ai lăsa vrajmaşului Media, Babilonul şi
Susa când, în realitate îl surclasezi după număr, având sute de satrapi şi
conducători mai bravi şi iscusiţi decât cei ai lui Cyrus.
Decizia de a da lupta nu a întîrziat, Artaxerxe cu o armată
de 90000 soldaţi bine echipaţi, sa înfăţişat în faţa vrăjmaşului, care fiind
prea încrezuţi în propriile forţe mărşăluiau cum le cădea, chiar şi fără arme.
Astfel prinşi peneaşteptate ei sau speriat aşa de tare, că din încurcătura şi
panica creată, Cyrus şi-a putut cu greu grupa în linie de luptă oastea.
Soldaţii regelui înaintau organizat, tăcut, lent lucru ce-i mira nespus de mult
pe Greci, care, reieşind din numărul mare de barbari se aşteptau la strigăte sălbatice,
indisciplină, încurcătură în aliniere. Pe lîngă acestea, Artaxerxe a acţionat
bine gândit, aranjând în faţă carele de luptă, care până la bătaie directă
urmau a strica rândurile mercenarilor conduşi de Cyrus.
8. Această luptă este descrisă de mulţi scriitori, la
Xenofon ea căpătând chiar trăsături reale, datorită stilului, care-i induce
cititorului starea de parcă grijile, pericolul şi întâmpările au loc în
prezent, nu în trecut. Astfel, ar fi de prisos a adăuga cele deja enunţate, ci doar
cele scăpate de Xenofon.
Locul unde sau stabilit adversarii înainte de luptă se numeşte
Kunaxa, şi se află la o distanţă de 500 stadii de Babilon. Înainte de luptă
Clearcus se spune ca a incercat să-l convingă pe Cyrus să stea în urma oştilor,
astfel evitând orice pericol, la care acesta a răspuns "Ce tot spui,
Clearcus! Eu râvnesc împărăţia, iar tu îmi propui, să fiu nedemn de a o
conduce?!" Cyrus a comis cea mai mare greşeală când a uitat de tot şi
necruţându-şi propria viaţă, sa aruncat în vălmăşagul bătăliei. O greşeală şi
mai mare a comis Clearcus, care nu şi-a aranjat grecii împotriva regelui, pe
lângă aceasta întinzându-şi flancul drept până la râu, mânat de frica de
a fi înconjurat. Dacă mai întîi de toate te gândeşti la propria siguranţă şi
scopul principal îl crezi evitarea pierderilor, atunci mai bine rămâi acasă. Să
mergi de la mare în inima Asiei strabătând 10000 de stadii, benevol, pentru a-l
instala pe Cyrus în tronul regal, iar în luptă să-ţi cauţi un loc mai sigur şi
liniştit, fără a te gândi la siguranţa propriului conducător şi angajator
- înseamnă să cedezi fricii de moment lăsând la o parte toate
începuturile şi scopurile expediţiei.
Din cele întîmplate se poate spune că forţele regelui nu aveau să
reziste atacurilor mercenarilor, iar dacă acestea ajungeau a fi dezbătute din
poziţii şi regele evada împreună cu ele sau cădea, câştigul iar fi asigurat lui
Cyrus nu doar siguranţa ci şi imperiul. Iată de ce în moartea lui Cyrus este
culpabilă mai degrabă prudenţa lui Clearcus decât curajul nesăbuit al acestuia.
Chiar şi regele dacă i-ar fi pus pe greci împotriva sa, ar alege o poziţie mai
îndepartată, căci veştile proaste de acolo nici nu i-au ajuns la urechi,
şi Cyrus a fost ucis mai devreme ca Clearcus să-şi poată fructifica victoria pe
flanc. Cu toate că el înaintea luptei vedea bine situaţia, şi îşi ştia punctele
tari, poruncindu-i lui Clearcus să ocupe poziţia de mijloc. Acesta în răspuns
însă îi cerea să se încreadă în el - lucru ce a ruinat totul.
9. Grecii i-au învins pe barbari totalmente(mai tare nici că se
putea), şi urmărindu-i au înaintat foarte departe. Totodată pe Cyrus, care
călărea un cal de rasă, prea aprig şi furtunos numit Pasacas (din cele relatate
de Ctesiu) la blocat Artageres, conducătorul Cadoseilor şi i-a strigat "Tu
care ai pîngărit al Persanilor cel mai frumos nume - Cyrus, tu cel mai
nechibzuit şi dezonorat om din lume. Îi conduci pe greci la tâlhărirea
comorilor Persane - râvnind a-ţi ucide regele şi fratele, a cărui milioane de robi
sunt mai buni şi curajoşi ca tine. Chiar acum vei vedea asta! Şi îţi vei pierde
capul înainte de a zări chipul luminat al regelui!" Cu aceste cuvinte el
îşi aruncă în Cyrus suliţa. Îl nimeri în protecţie, Cyrus abia menţinânduse pe
cal de la puterea loviturii. După, Artageres cîrni dându-i răgaz deja lui Cyrus
pentru lovitură, care fu fatală, suliţa înfingândui-se în gât.
Că Artageres a murit de mîinile
lui Cyrus spun toţi. Dar de moartea lui Cyrus Xenofon scrie în treacăt, lucru
evident din lipsa acestuia de la luptă; fapt ce-mi permite să enunţ povestirea
lui Deinon iar mai apoi a lui Ctesiu.
10. Deinon scrie că Artagere
decedase, iar Cyrus a înaintat furios spre rege prin formaţia acestuia, în
final rănindu-i calul şi dându-l jos din şa. Teribazus imediat ia acordat alt
cal, încălecându-l şi vorbindu-i "Ţine minte această zi rege, ea nu
trebuie uitată nici odată!" Cyrus iarăşi atăcă regele, dându-l din nou jos
din şa, porni şi a treia oară, regele însă înfuriat strigă celor din jur
"Dacă aşa, mai bine nici nu trăiesc" şi înaintă în întâmpinarea lui
Cyrus care se apropia de el înfruntând suliţile vrăjmaşilor cu armura de la
piept. Artaxerxe aruncă suliţa, împreună cu el şi cei din jur, ulterior una
doborându-l pe Cyrus, aruncată fiind de rege sau cum spun alţii de un Carian,
căruia, regele i-a adus onoruri deosebite. În toate luptele acesta mergea
înaintea oştilor cu o suliţă, la capătul căreia era atârnată imaginea în aur a
unui cocoş, care este distincţia Carienilor, acordată datorită penelor de cocoş
cu care aceştia îşi înfrumuseţează coifurile.
11. Descrierea prescurtată a
lui Ctesiu se rezumă la următoarele. Nimicinu-l pe Artagere, Cyrus înaintă în
faţa regelui iar regele în direcţia lui, ambii păstrând tăcerea. Primul a
aruncat suliţa Ariaciu, un prieten lui Cyrus, dar nu a nimerit. Suliţa regelui
ţintită în Cyrus la fel a mers pealături, nimerind în Staiferne, un nobil fidel
lui Cyrus, ucigându-l. În final, aruncă suliţa şi Cyrus nimerindu-l pe rege în
armura, care cedase, ascuţitul intrîndu-i în carne, lungime de 2 degete.
Lovitura îl aruncă pe Artaxerxe din şa, cauzând forfotă şi fugă în formarea sa.
După, regele se ridică în picioare şi împreună cu câţiva însoţitori, printre
care şi Ctesiu se ridică pe dealul alăturat şi se opri acolo. Totodată pe Cyrus
nimerit între vrăjmaşi, calul aprig îl ducea tot mai departe. Era noapte tîrzie
şi vrajmaşii nu-l cunoşteau, iar prietenii îl căutau. El însă mândru de isprava
sa, plin de obrăznicie, înainta călare cu strigătul "Daţivă din cale nenorociţilor!"
Deseori în persană repeta el cele de sus, toţi ferinduse facîndu-i cale.
Întâmplător însă de pe capul acestuia îi căzu tiara, şi atunci un persan tânăr,
numit Mitridate sa dat într-o parte şi neştiind cine se află în faţă aruncă
lancea, nimerindu-l pe Cyrus în tîmplă, aproape de ochi. Din rană începu a
curge sînge şi Cyrus asurzit, căzu la pămînt. Calul acestuia fugi în noapte,
şaua plină de sânge a acestuia fu ridicată de servitorul lui Mitridate. După
lungul leşin, Cyrus îşi veni în fire, câţiva eunuci aflaţi în preajmă, încercau
a-l sui pe alt cal pentru a-l duce într-un loc sigur. Nefiind însă în stare să
călărească acesta le-a propus să meargă pe jos, eunucii conducându-l şi
sunsţinându-l din ambele părţi. Picioarele îi cedau, capul îi aluneca pe piept,
el fiind sigur că a învins, auzindu-i pe cei din jur cum îl proclamă rege şi-i
ce milă. Între timp câţiva Caunieni-sărăntoci mizerabili, care urmau armata
regească, slujindu-i, executând lucrurile cele mai murdare - întâmplător sau
alăturat eunucilor lui Cyrus, socotindu-i prieteni. Dar, în final totuşi au
observat pelerinele roşii deasuprea armurii, ostaşii regelui purtând altele de
culoare albă, şi au înţeles că în faţa lor sunt vrăjmaşi. Atunci unul din ei
îndrăzni şi aruncă în Cyrus lancea (neştiind în realitate cine este) care-i
nimeri în legamentele genunchiului. După lovitură acesta a căzut jos, lovinduse
cu tîmpla rănită de o piatră şi decedă. Aceasta este povestirea lui Ctesiu, în
care el îl ucide pe Cyrus încet şi chinuitor de parcă ar faceo cu un cuţit
tocit.
12.Cyrus era deja mort
când Artasiriu numit - ochiul împăratului, trecând pe alături a auzit bocetul
eunucilor şi la întrebat pe cel mai mare din ei: "Asupra cui te plîngi aşa
de mult Parice", "Oare nu vezi şi singur - Cyrus a murit!"
răspunse eunucul. Artasiriu mirat la culme, la rugat să nu-şi piardă firea şi
să păzeasă trupul, singur însă îndreptându-se din tot suflul spre Artaxerxe,
care era disperat, nemaivorbind de setea şi rana ce-l chinuia. Ajungînd la acesta
Artasiriu cu un ton îmbucurător îi raportase că cu propriii ochi îl văzuse pe
Cyrus neînsufleţit. Auzind cele spuse regele fu gata singur să plece să se
asigure, poruncindu-i lui Artasiriu să-l conducă, dar odată ce toţi speriaţi
vorbeau într-un glas de greci, şi despre faptul că neobosit înaintează fără a
putea fi opriţi, a hotărât să trimită o trupă. Astfel, 30 de oameni înarmaţi cu
făclii, l-au urmat pe Artasiriu.
În acelaşi timp regele murea de sete, eunucul Satibarzaniu
răscolind peste tot în căutarea apei, întrucât locul era lipsit de apă, lagărul
rămânând la distanţă bună în spate. La urma urmei, el întîlnise din nou
un Caunucian, care, într-un burduf scund ducea în jur de 8 pinte de apă
bîhlită. Satibarzaniu luă apa şi o duse regelui, după ce acesta o băuse până la
fund, îl întrebă, dacă nu îi fusese dezgustător să o bea. În răspuns Artaxerxe
se jură pe zei, spunând că nici odată-n viaţă nu băuse cu atâta plăcere, nici
vin, nici cea mai curată apă."Şi dacă" - adăugă el - "nu-l voi
găsi şi remunera pe cel ce ţi-a dat apa, lasă însăşi zeii să-i dăruiască
fericire şi bogăţie".
13. Ulterior, au reapărut
cercetaşii, şi, plini de fericire, i-au raportat regelui, că vestea neaşteptată
despre norocul lui e dreaptă. Atunci, în jurul lui Artaxerxe din nou au început
a se strînge, vasali şi oşteni. Revigorându-se el coborâ de pe deal, şi,
luminat de multiplele faclii se apropie de trupul neînsufleţit al lui Cyrus.
Conform unui ritual persan acestuia îi fusese retezat capul şi mâna dreaptă. Artaxerxe
porunci să i se-nmâne capul despicat. Îl apucă de părul lung şi des şi, îl
etală în faţă tuturor care mai aveau dubii sau fugeau. Toţi îl admirau şi i se
închinau, în scurt timp adunându-se 70000 de oameni în jurul său, cu care,
Artaxerxe şi se întoarse în lagăr.
După spusele lui Ctesiu regele
a scos la luptă 400000 de oameni, Deinon şi Xenofon enumerând cifre mai mari.
Pierderi, scrie Ctesiu mai departe, în raporturile pentru Artaxerxe numărau
9000 de oameni, dar după Ctesiu, pe câmpul de luptă căzu nu mai puţin de 20000.
Aceste date pot fi acceptate, dar cele spuse de Ctesiu precum că el împreună cu
Falinus din Zakynthus şi alţi soli a mers să ducă tratativele cu grecii, sunt
nişte aberaţii! Căci Xenofon ştia perfect că Ctesiu este în slujba regelui (în
cartea lui acesta era menţionat direct, la fel cum Xenofont dă de înţeles că-i
citise istorisirile), şi nu-l scăpa din atenţie dacă acesta pe bune ar fi venit
în lagărul grecilor ca traducător al unor tratative atât de importante - în plus
că şi pe Falinus din Zakinthus Xenofont îl menţiona pe nume. Probabil Ctesiu
era imposibil de vanitos, fiind adept mare al Spartei şi al persoanei lui
Clearcus. În fiecare capitol al descrierii sale el îşi lăsa loc pentru dânsul,
pe lângă aceasta extensiv venerându-l pe Clearcus şi Lacedomieni.
14. După luptă împăratul i-a
transmis cadouri fastuoase fiului lui Artagere, căzut în lupta cu Cyrus, la fel
cum generos i-a cinstit pe Ctesiu şi restu. La găsit regele şi pe Caunianul
care îi dăduse eunucului burduful cu apă bâhlită, făcîndu-l din sărăntoc om
cunoscut şi bogat. Cu atenţie s-a purtat şi cu pedepsele celor vinovaţi. Pe un
Median pe nume Arbache, care pe timp de luptă a luat partea lui Cyrus, iar când
acesta căzuse a trecut înapoi, Artaxerxe îl judecase, însă nu de trădare sau
rea voinţă ci de laşitate, poruncindu-i să i-a în spate o femeie uşuratică şi
să o poarte în piaţă toată ziua. Alt laş minţea că a ucis doi vrăjmaşi, regele
în schimb a poruncit să i se-nfingă în limbă trei ace. Dorind ca toţi să
vorbească şi creadă că el, Artaxerxe îl ucise pe Cyrus cu propriile mîini, îi
transmise lui Mitridate - celui care l-a rănit dintâi pe Cyrus, cadouri
ordonând ai spune "Regele te premiază cu aceste daruri, pentru că ai găsit
şi adus şaua lui Cyrus". Recunoştinţă cerea şi Carianul care îl rănise în
genunchi pe Cyrus. Artaxerxe nu l-a refuzat ordonînd a i se spune "Regele
te premiază pentru a doua veste: primul de moartea lui Cyrus a vorbit
Artasiriu, al doilea - tu". Mitridate sa supărat dar a tăcut, Carianul
însă, impulsiv de la natură, a dat de necaz. Orbit de onorurile care au curs
peste el, omul a vrut mai multe, lucru incompatibil cu rangul său mic. Refuzând
să accepte cele încredinţate pentru vestea bună, acesta a început să strige şi
jure că el la ucis pe Cyrus şi nimeni altul, astfel fiind pe nedrept lipsit de
faima ce i se cuvine. Ajungând la urechile regelui, vorbele l-au înfuriat rău,
ulterior poruncind a-l decapita pe nemulţumit. Parisita însă fiind prezentă la
scenă îi spuse fiului. "Nu-l executa aşa uşor pe Carianul
ticălos, încredinţează-mio mie, astfel o să am grijă eu, ca el să-şi primească
cele meritate pentru vorbe obraznice". Regele a căzut deacord şi Parisita
a poruncit călăilor să-l tortureze 10 zile la rând, iar apoi să-i scoată ochii
şi să-i toarne cumpru topit în gît, până când nu va muri.
15.Cu ceva timp mai tîrziu, din
cauza aceleiaşi prostii a murit cu moarte groaznică şi Mitridate. Fiind invitat
la un ospăţ, acesta s-a prezentat acolo într-o robă scumpă şi bijuterii de aur
cadonate de rege. La ospăţ erau prezenţi eunucii regelui şi cei al Parisitei.
După masă, la un pahar de vin, eunucul principal al reginei-mamă a vorbit.
"Ce îmbrăcăminte frumoasă ţi-a cadonat regele Mitridate, ce colieri şi
brăţară, ce sabie valoroasă! Cît de fericit mai eşti, toate privirile se trag
spre tine!" Mitridate fiind deja ameţit îi răspunse "Ăstea toate-s
făr de însemnătate Sparamixe! În ziua aceea eu i-am făcut o favoare mult mai
valoroasă regelui, ce merită o generozitate mai mare, la fel cum şi cadouri mai
multe" - "Nu te invidiez nicidecum, Mitridate" remarcă cu
zîmbet Sparamixe "dar dacă drept vorbesc grecii, că vinu-i plin de
adevăr, spune-mi prietene, oare să gaseşti şaua căzută de pe cal este o ispravă
atât de mare?" Eunucul a rostit întrebarea nu pentru că nu ştia cele cu
adevărat întâmplate, ci urmărind de a le face publice, l-a provocat pe zăpăcit,
limba căruia era deja dezlegată de vin. Fără a se înfrâna Mitridate răspunse
"Puteţi enunţa oricând despre şaua găsită, eu însă vă zic: Cyrus a fost
ucis de mîna mea! Eu nu sunt Artagere - pentru a arunca suliţa-n gol! Ţinteam
în ochi, am nimerit însă în tâmplă, răsturnându-l de pe cal. Rană de care
acesta şi a murit." Cei prezenţi au lăsat ochii în jos înţelegând
sfîrşitul.ce-l aşteaptă, şi doar stăpânul case-i vorbi "Prietene
Mitridate, hai mai bine să bem şi mâncăm, plecându-ne înaintea geniului
împăratului, iar discursurile ce ne întrec priceperea să le lăsăm la o
parte".
16. Eunucul i-a povestit
discuţia Parisitei, iar aceasta regelui, copleşindu-l de mânie. Firesc, doar îi
imputau fals, lipsindu-l de cea mai dulce parte a victoriei. El dorea ca toţi,
şi barbarii şi grecii să creadă, că în luptă cinstită, schimbând o serie
de lovituri şi fiind rănit singur, şi-a doborât fratele. Astfel Artaxerxe
porunceşte executarea lui Mitridate cu covată. Procesul are loc în felul
următor: se iau două covete racordate una la alta, pe fundul uneia se aşează
vinovatul, astfel încât capul şi extremităţile să-i fie în afară iar corpul în
interior, ulterior acoperindu-l cu a doua covată. Omul este hrănit, dacă nu
benevol silit, împungându-l cu un ac în ochi. După mâncare în gură i se toarnă
lapte cu miere, ulterior acest amestec ungândui-se şi pe faţă. Covata se
roteşte astfel încât celui executat soarele să-i bată în ochi, faţa între timp
fiindu-i mâncată de o mulţime de muşte. Fiind viu omul continuă să-şi
desfăşoare toate procesele fireşti, resturile acumulate în covată degradând şi
formând viermi, care încep a mîncă corpul de viu. Când vine moartea, şi covata
de sus este scoasă, toată carnea este deja mâncată, măruntaiele fiind împânzite
de viermi, ce-şi duc lucrul până la capăt. Aşa s-a chinuit mitridate 17 zile
murind abia în a 18-a.
17. Acum, în viaţă a rămas doar
o singură ţintă - Masabate, eunucul regal care i-a tăiat capul şi mâna lui
Cyrus. Comportamentul acestuia era exemplar, Parisita fiind nevoită să purceadă
la o şmecherie. În genere aceasta era foarte deşteaptă şi isteaţă, iar, printre
altele, juca şi zaruri foarte bine, până la război regele des jucânduse cu ea.
Când războiul se terminase şi Parisita se împăcă cu Artaxerxe, ea nu evita
compania acestuia ci din contra, îi manifesta prietenie, împărtăşindu-i
distracţiile, consiliindu-l în treburile amoroase, mai pe scurt lipsindu-l de
intimitatea cu Statira, pe care o detesta, ca pe nimeni altul, râvnind
întâetatea în regat. Odată, Artaxerxe stătea fără treabă, dorind a se delecta
cu ceva. Observând acesta, Parisita i-a propus să joace zaruri la 1000 de
darici. Jucând, ea a pierdut intenţionat, plătind deodată toată suma, şi,
prefăcându-se supărată i-a cerut revanşa - dar, deja punând în joc un eunuc.
Regele acceptă, cu condiţia că fiecare omite 5 eunuci apropiaţi, din restul
învingătorul fiind capabil să aleagă pe oricine. Cu condiţiile date ei au
reînceput jocul. De data aceasta Parisita era concentrată şi atentă, dar şi
zarurile jucase bine, ea câştigând. Ca rezultat, îl alese pe Masabate care în
cei 5 apropiaţi nu nimeri. Nici nu a reuşit regele să suspecte ceva, că ea deja
dase eunucul călăilor, poruncind să-l jupoaie, corpul să-l prindă transversal
de trei stâlpi, iar pielea s-o întindă aparte. Aceste violenţe l-au
mâniat pe rege, Parisita însă cu un zâmbet batjocoritor îi spuse "Ce eşti
tu de straniu - te mînii de la un eunuc bătrân şi mizerabil. Eu însă am pierdut
o mie de darici şi tac". După, împăratul se căia că se lăsase dus de nas
însă până la urmă se înfrînă, pe când Statira, care se duşmanea deschis cu
soacra, nu-şi ascundea reproşurile, imputând că Parisita îl răzbună pe Cyrus,
nimicind fără milă eunucii - slugile loiale ale regelui.
18. Tisaferne la trădat pe
Clearcus şi restul conducătorilor greceşti încălcând jurământul, astfel,
capturându-i şi înaintându-i în cătuşe regelui. Clearcus la rugat pe Ctesiu
să-i facă rost de un pieptene, acesta i-a îndeplinit ruga, şi după ce şi-a
aranjat părul, Clearcus, în semn de recunoştinţă i-a înmânat lui Ctesiu un inel
- pentru a fi mărturie a prieteniei lor, ce ar putea fi demonstrată rudelor şi
apropiaţilor acestuia în Lacedomia, pe inel era gravat dansul sacru în cinstea
zeiţei
Artemis din
Caria. Acestea fiind spuse de
însuşi Ctesiu. Hrana ce era trimisă lui Clearcus era prădată şi mâncată de alţi
deţinuţim, la el ajungând doar rămăşiţe. Ctesiu însă, din vorbele lui organiză
lui Clearcus să-i fie trimis mai mult, celorlalţi fiindu-le asigurată îngrijire
specială. Materializarea acestui lucru pentru Greci, a fost posibilă doar
datorită ajutorului şi milei Parisitei. Astfel, Clearcus în fiecare zi pe lângă
restul proviziilor mai primea şi un şold întreg. Ulterior, aceasta îl mai rugă
înflăcărat pe Ctesiu să-i transmită odată cu şoldul, în taină şi un cuţitaş,
pentru a nu aştepta sfîrşitul cumplit pe care i-l găteşte Artaxerxe. Ctesiu
speriindu-se însă, nu a acceptat. Între timp, regele, cedând insistenţei mamei
sale jură să-l cruţe pe Clearcus, lucru pe care nu l-a împlinit până la urmă,
ascultând-o pe Statira şi căznindu-i pe toţi, în afară de Menon. După acestea,
spune Ctesius, a şi gîndit Parisita să o scoată la capăt pe Statira, şi în
scurt timp a otrăvit-o. Lucru absurd - căci putem oare crede că din cauza lui
Clearcus, Parisita s-a hotărât la un pas atât de groaznic şi straşnic şi a ucis
soţia în lege a regelui, mama succesorilor la tron?! Nu există dubii că Ctesiu
exagerează, râvnind a onora memoria lui Clearcus. Îtradevăr, el scrie în
continuare, că după execuţie, trupurile tuturor conducătorilor au fost
răvăşite, pe când trupul lui Clearcus, după o furtună stârnită din senin, a
fost acoperit cu o movilă de pământ, pe care după nu mult timp, din câteva
seminţe de curmal a răsărit un crâng de palmieri, ce acoperea toată movila cu
umbră, astfel însuşi regele căindu-se de cazna lui Clearcus - om plăcut în faţa
zeilor.
19. Parisita, care de la
început era plină de ură şi gelozie faţă de Statira, vedea, că propria-i
influenţă e legată doar de respectul fecioresc faţă de rege, pe când nora-i
este legată cu iubire şi încredere de Artaxerxe. Astfel, înţelegând că cei mai
important în viaţa ei se află în pericol, hotărî să-i pună capăt zilelor
Statirei. Aceasta avea o slujnică, numită Gigia, care se bucura de o influneţă
mare asupra stăpânei. Gigia, după spusele lui Deinon, a şi ajutat-o pe Parisita
să o otrăvească pe regină. Ctesiu însă scrie că ea doar a fost iniţiată în
planurile Parisitei, dar, împotriva voinţei ei. Persoana care a făcut rost de
otravă, Ctesiu o numeşte - Belitar, iar Deinon - Melanton.
După fostele suspiciuni
şi neînnţelegeri, femeile la urma urmei au început din nou a se întîlni şi lua
masa împreună, dar, mai păstrând suspiciuni au continuat a mânca aceleaşi
mâncăruri din aceleaşi blide. Există în Persia o păsărică, care, se spune că în
măruntaie nu are nimic spurcat, doar grăsime, toţi considerând că ea se
hrăneşte doar cu aer şi rouă. Numele ei este rhyntakes*. O astfel de pasăre se
spune la Ctesiu că a şi tăiat cu cuţitul otravit pe o parte Parisita, astfel o
bucată primindu-se otrăvită iar cealaltă nu, pe cea curată ea o luă în gură,
mestecînd-o pe cealaltă, otrăvită i-o întinse Statirei. Dacă e să-l credem pe
Deinon pasărea a fost împărţită de Melant, care şi i-a servito Statirei. Murind
în chinuri şi convulsii straşnice, regina a înţeles totul, dovedind a-i insufla
şi regelui suspiciunile pe maică sa, a căre-i caracter fioros şi neînduplecabil
el deja îl cunoştea. Regele a ordonat îndată să se facă cercetari, şi să fie
reţinute şi torturate slugile Parisitei, în primul rând toţi cei ce au servit
masa. Pe Gigia, Parisita o ascunse mult la ea, nepredând-o necătând la
ordonanţele feciorului, mai tîrziu însă, când chiar slujnica a cerut să fie
lăsată acasă, regele i-a organizat o ambuscadă, capturând-o şi condamnând-o la
moarte. Otrăvitorii la Persani după lege se executau astfel: Capul
condamnatului era pus pe o piatră plată şi lovit cu altă piatră până acesta nu
devenea una cu piatra. Astfel a murit Gigia. Parisitei, Artaxerxe nu i-a făcut,
nici spus nimic rău, doar cu acordul acesteia, şi după voia ei exilând-o în
Babilon şi enunţînd, că cât va mai trăi ochii lui nu vor mai vedea Babilonul.
Acestea au fost circumstanţele familiale ale regelui Persan.
*Rhyntakes - denumire citată din traducerea engleză.
20. Capturarea grecilor ce au
participat la expediţia lui Cyrus, era la fel de importantă pentru rege, ca şi
înfrângerea adusă fratelui său şi păstrarea nemijlocită a tronului, acest scop
însă nefiind atins. Pierzîndu-şi căpetenia şi toţi conducătorii, dar, totodată
reuşind să scape practic din castelul regal, grecii au găsit şi demonstrat, că
puterea persanilor şi regelui lor este - un morman de aur, lux şi farmecul
femeiesc, în rest, orgoliu, şi fanfaronadă. Astfel, toată Grecia s-a întărit în
fire, fiind cuprinsă de un dispreţ faţă de barbari, iar lacedomienilor li se
părea o ruşine, măcar acum să nu pună capăt robiei şi asupririlor suferite de
grecii aflaţi în Asia Minor (Turcia curentă). La început spartanii luptau sub
căpătâiul lui Fibron, apoi Derchilid, neatingând însă nici un succes, apoi,
oferindu-i cârma regelui Agesilaus. Trecându-şi oştile în Asia, Agesilaus a
început din start a înainta cu hotărâre maximă. El la distrus pe Tisaferne în
luptă deschisă, a eliberat de la persani o serie de oraşe şi a cucerit mare
faimă. Doar atunci Artaxerxe a înţeles cum e mai bine să lupte împotriva
lacedomienilor şi l-a trimis în Grecia pe Timocrate din Rodos cu sume
impunătoare de bani, pentru a cumpăra cele mai influente persoane din numeroase
oraşe, cu scopul de a a scula împotriva spartanilor toată Grecia. Îndeplinind
cu stăruinţă porunca regelui, Timocrate a putut uni oraşele cele mai
mari, astfel în Peloponesia începând frământări, motiv din care căpeteniile
i-au ordonat lui Agesilaus să se întoarcă din Asia. Se spune că, navigând
înapoi, acesta le spunea prietenelor, că regele îl alungă din Asia cu ajutorul
a treizeci de mii de arcaşi: pe monetele persane fiind bătută imaginea unui
arcaş.
21. Artaxerxe, a eliberat şi
marea de lacedomieni, folosindu-se de slujba lui
Conon, pe care de rând cu
Farnabaz ia pus la
conducerea propriilor forţe. După lupta pe mare, din Egospotami, Conon s-a
reţinut în Cipru - nu pentru a-şi găsi un loc mai liniştit, ci pentru a
aştepta schimbarea circumstanţelor, precum un curent de vânt favorabil.
Înţelegând că planurile lui necesită forţe considerabile, iar oştile regeşti au
nevoie de un conducător rezonabil, acesta i-a scris regelui o scrisoare, în
care şi-a enunţat planurile şi intenţiile. Scrisoare a transmis-o printr-un
sol, ordonându-i să i-o înmâne lui Artaxerxe prin cretanul Zenon sau Policrit
din Menda, - Zenon era dansator iar Policrit medic, - iar dacă nici unul nici
altul nu vor fi la curte, prin medicul Ctesiu. Se spune că Ctesiu, primind
scrisoarea, a mai adugat o rugăminte la cele deja existente - de a-l trimite la
Conon pe Ctesiu, care, poate fi folositor pe mare. Singur Ctesiu spune, că
regele din proprie iniţiativă i-a ordonat acestea.
Când Farnabaz şi Conon au
învins în lupta pe Cnidos şi regele i-a lipsit pe lacedomieni de dominarea pe
mare, Artaxerxe a atras atenţia întregii Grecii, astfel, fiind capabil de a
instala pacea notorie ce poartă numele de Antalcidas*. Antalcid a fost un
spartan, fiul lui Leon. Slujindu-l sîrguincios pe rege, el a făcut ca toate
oraşele greceşti din Asia şi toate insulile din apropierea ţărmului asiac, cu
acordul lacedomienilor să plătească tribut lui Artaxerxe, astfel, grecii
încheind între ei pace - dacă putem numi pace trădarea şi dezonorarea Eladei,
pentru că nici un război nu a adus atâtă ruşine celui înfrâns, ca această pacea
celor ce au stabilit-o.
*Antalkidas - denumire
citată din traducerea engleză.
22. Pentru acestea Artaxerxe,
care îi detesta pe spartani, socotindu-i, cum scrie Deinon, cei mai neruşinaţi
oameni de pe pământ, i-a acordat favoruri pe măsură lui Antalcid când acesta se
întoarse în Persia. Odată, în timpul unui ospăţ, el luă un buchet de flori, îl
înmuie în miresme preţioase şi i-l trimise. Toţi se minunau de mila şi
atenţia regelui. Iar, din ce se vede, omul ce şi-a bătut joc în faţa perşilor de
memoria lui
Leonidas şi
Kalikratidas, corespundea perfect cu tot luxul ăsta barbar, iar buchetul
înmiresmat i se potrivea de minune. Cei drept, Agesilaus în răspuns la vorbele
cuiva "Scârbă ţie, Grecie, odată ce şi spartanii se transformă în
persani", - i-a spus "Poate invers: persanii - spartani?" Doar
că vorbele înţelepte nu spală faptele ruşinoase, iar lacedomienii în lupta
nefastă sub Leuktra şi-au pierdut puterea şi întîetatea, slava Spartei,
spulberând-o ceva mai devreme, odată cu pacea lui Antalcid. Atât timp cât
Sparta se ţinea cel mai puternic stat din Grecia, regele îşi păstra
ospitalitatea faţă de Antalcid , numindu-l pe lacedomian prietenul său. Dar
când după înfrângerea de la Leuktra, circumstanţele brusc sau schimbat şi
spartanii având nevoie de bani l-au trimis pe Agesilau în Egipt, iar Antalcid a
venit din nou către Artaxerxe cerându-i ajutor, regele la tratat cu atâta
neatenţie şi neglijenţă, atât de dur la refuzat, că, întorcându-se acasă acesta
sa chinuit singur pe el cu foamea - temînduse de ephori* şi nerezistând bătăilor
de joc făcute de vrăjmaşi.
La rege au mai mers** Ismeniu
din
Teba şi
Pelopidiu, care, nu cu mult timp înainte, a câştigat lupta de la Leuktra.
Pelopidiu se comporta impecabil, dar Ismeniu, când i-a fost poruncit să
se-nchine regelui, şi-a scăpat jos inelul, iar, aplecându-se să-l ridice,
persanii au hotărât, că acesta s-a închinat până la pământ. Timagor din Atena
i-a transmis regelui prin scribul Beluris o scrisoare cu veşti secrete , Artaxerxe
s-a bucurat întratât, că i-a dăruit 10000 de darici, iar reieşind din faptul că
acesta bolea, tratându-se cu lapte de vacă, a poruncit să-i dea în însoţire 80
de vaci mulgătoare. Pe lângă acestea, regele i-a cadonat un pat cu toate
atributele pentru acesta, slugi, care să îl aştearnă, - de parcă grecii singuri
nu-şi pot aranja patul! - şi oameni ce să îl ducă până la mare. Atât timp cât
Timagor a mai stat la curte, îi erau trimise gustări foarte pompoase şi bogate,
astfel încât odată fratele regelui Ostan i-a spus: "Ţine minte Timagor,
aceste mâncăruri bogate, îţi sunt acordate nu pentru o slujbă mică".
Vorbele fiind mai degrabă un reproş trădătorului, decât o observare a
onururilor aduse acestuia. Ulterior Atenienii l-au condamnat la moarte.
ephori* -
un fel de lideri în sparta, oameni ce împart puterea ce regele.
La rege au mai mers** - În timpul lui Artaxerxe în suza au
fost organizate două întîlniri ai solilor greceşti în 387 când a fost stabilită
"Pacea regească" de Antalcid şi în 367 când la aceasta au participat
Ismeniu şi Pelopidiu.
23. Pricinuindu-le grecilor numeroase
obijduiri şi oprimări, Artaxerxe i-a bucurat doar odată - când la executat pe
Tisaferne, inamicul lor implacabil. La executat regele, după ce Parisita
într-un mod iscusit i-a îngrelat povara vinovăţiilor, şi aşa suficient de mare.
Regele nu mult s-a mâniat pe maică-sa, în final tot se împăcase, apropiind-o de
sine, căci îi preţuia iscusinţa şi orgoliul regesc, iar alte pricini ce
ar putea cauza suspiciuni sau supărări reciproce nu mai existau. De atunci
Parisita în toate îi dădea ascultare, nu reproşa la nici o acţiune a acestuia
astfel, căpătând o putere colosală, căci feciorul îi îndeplinea orice dorinţă.
Dar iată că aceasta află că Artaxerxe se îndrăgosti foc în una din fiicile
sale, Atossa, dar îşi ascunde şi înăbuşă patima (în principal din cauza ei,
Parisitei), macar că, cum spun unii scriitori, a intrat deja în relaţii tainice
cu fata. De abia dându-şi seama de relaţiile fiului, Parisita începu a se
comporta mai binevoitor faţă de Atossa, îi lauda frumuseţea şi temperamentul în
faţa lui Artaxerxe, unul cu adevărat demn de o regină, şi, ulterior îl îndeamnă
pe rege să se căsătorească cu ea şi să o numească soţie în lege, necătând la
gândirile şi legile grecilor, căci pentru persani, regele după voia domnului
este şi legea şi judecător, astfel fiindu-i în drept să hotărască ce e fumos şi
ce e ruşinos. Alţii, printre care şi Heracleide din Cyme, spun că, Artaxerxe a
luat în soţii nu doar pe Atossa dar şi pe Amestris, altă fiica despre care vom
povesti în continuare. Pe Atossa acesta o iubea întratât că, necătând la faptul
că aceasta bolea de exemă albă* nu se îndepărta de la ea, rugându-se
zeiţei
Hera de
însănătoşirea acesteia. Doar înaintea acestei zeiţe s-a închinat el, ajungând
cu mânile până la pământ. Satrapii şi prietenii regelui, ascultându-i ordinul
i-au trimis zeiţei atâtea daruri că toate 16 stadii dinstanţă de la templu la
Palat erau pline de aur şi argint, aşternute cu purpură şi înghesuite cu
cai.
eczemă albă* - utilizat terminologie modernă poate fi şi
lepră dat fiind faptul că în traducerea engleză se enunţă anume această boală.
24. Artaxerxe a început
războiul cu Egiptul*, dar a suferit înfrângere din cauza neînţelegerilor dintre
cârmuitorii de oşti, ce conduceau expediţia - Farnabazus şi Ificratiu.
Împotriva caduseilor regele a înaintat singur cu o oaste formată din trei sute
de mii de soldaţi tereştri şi zece mii de caruri. Intrând pe pământurile
acestora - muntoase, ceţoase, sălbatice, neroditoare de pîine, dar hrănitoare
cu mere, pere şi alte fructe asemănătoare, el neobservat intră într-o situaţie
foarte grea şi periculoasă pentru sine: neputând aproviziona oastea cu merinde
nici de pe loc, nici din exterior, ei fură nevoiţi să se alimenteze cu carne de
animale sălbatice, capul unui măgar fiind apreciat atunci cu 60 de drahme.
Trapezele regeşti au încetat. Cai au rămas foarte puţini, majoritatea fiind
ucişi şi mâncaţi.
A salvat atunci regele şi
oastea acestuia - Teribazus, om care, datorită isprăvilor şi curajului său, des
ocupa cele mai înalte poziţii şi la fel de des le pierdea datorită propriei
frivolităţi care îl ducea în dizgraţie. Caduseii aveau doi regi, fiecare având
lagărul său separat. Şi iată, Teribazus, vorbind cu Artaxerxe şi deschizându-i
planurile, merge la unul din regi, iar la a-l doilea îl trimite pe fiul său,
ambii încercând a le impune prin minciună faptul că, celălalt rege merge la
Artaxerxe cu soli pentru a stabili prietenie şi uniune, dar - numai pentru el
singur. Astfel, unicul pas în acest caz pentru celălalt fiind - de a anticipa
lucrurile şi intra în trative primul, persanii promiţându-i a-i asigura ajutor
în toate începuturile acestor negocieri. Caduseii au cazut în plasă, ambii
încercând să se întreacă unul pe altul, unul trimiţând soli cu Teribazus, altul
cu feciorul acestuia.
Lucrurile au luat mult
timp, în decursul căruia inamicii lui Teribazus îi defaimau imaginea,
astfel provocându-i suspiciuni lui Artaxerxe, ulterior, acesta căzând cu firea,
căindu-se de încrederea acordată acestuia şi acultându-i cu crezare pe
ponegritori. Dar, când, conducând caduseii, a apărut Teribazus şi fiul
acestuia, când, cu solii ambilor regi a fost semnată pacea, Teribazus sa slăvit
şi mărit. El a procedat la drum cu regele, care în circumstanţele de atunci a
demonstrat, că laşitatea şi efeminatea nu sunt generate de lux şi bogăţie, cum
se credea, ci de caracterul nemulţumit şi josnic ce urmează obiceiuri proaste.
Nici aurul, nici veşmîntul purtat permanent de rege, apreciat la douăsprezece
mii de
talanţi, nu-i
încurcau să ducă toate lipsele şi încercările la egal cu un oştean simplu. Pe
jos, cu tolba-n spate, şi scutul în mână, el singur mergea în fruntea oastei pe
drumurile abrupte ale munţilor. Restul, văzându-i puterea şi voinţa, simţeau
aşa o uşurare, de parcă le-ar fi crescut aripi la spate. În aşa mod, ei
parcurgeau zilnic doua sute de stadii, poate şi mai mult.
războiul cu Egiptul* - Egiptul s-a separat din nou de
Persia încă în 404 î.e.n. şi a fost cucerit definitiv abia în 343.
Expediţia lui Farnabazus cel bătrîn şi a atenianului Ificratiu în Egipt
datează cu anul 379. Totodată regele era nevoit să lupte cu Evagoras din Cipru şi
luptătorii cadusieni. Plutarh se opreşte doar la ultima campanie, din motive că
Artaxerxe a participat nemijlocit la aceasta.
25. În sfîrşit Artaxerxe se
apropie de popasul regesc cu grădini* aranjate nemaipomenit de frumos, dar, dat
fiind faptul că bătuse gerul, iar locurile din jur erau pustii şi fără păduri,
el a dat voie oştilor să facă rost de lemne din aceste grădini, tăind tot
laolaltă, necruţînd nici pinul nici chiparosul. Oştenilor însă le era jale de
copaci, admirândule înălţimea şi frumuseţea. Atunci, Artaxerxe luă un topor şi
cu propriile mîini tăie cel mai înalt şi frumos copac. După, deja toţi se
apucară de treabă, făcând multe ruguri şi petrecând noapte cu comoditate.
Aşa s-a întors regele, cu
pierderi mari de oameni, şi practic fără nici un cal. Presupunând că expediţia
proastă a trezit în oameni sentimentul de dispreţ faţă de rege, el a început să-i
deteste pe cei mai vizibili dintre apropiaţi, căznindu-i pe mulţi în furie, dar
pe şi mai mulţi din frică. Căci, principala cauză a ferocităţii tiranilor este
- laşitatea, atunci când izvorul bunăvoinţei şi liniştei este - cutezanţa, ce
nu are nimic comun cu suspiciunea. Aşa şi printre animale cel mai greu se
îmblânzesc cele fricoase şi timide, iar cele bune - fiind curajoase sunt mai
credule şi nu fug de blândeţea omenească.
grădini* - dezvoltarea parcurilor la greci nu se cunoştea,
însuşi cuvântul provine din persană (paradeisos - grădină + rai)
26. Artaxerxe era deja bătrîn,
când pentru prima oară a observat că, feciorii săi din timp luptă pentru tron,
fiecare căutându-şi adepţi printre prietenii lui şi cele mai influente persoane
de la curte. Oamenii corecţi şi cu cap spuneau că, regele ar trebui să-i lase
puterea lui Darius - după legea primului născut, căci el singur a moştenit
tronul conform datinei date. Dar fiul cel mic - Ocus, ce se deosebea cu
caracter fierbinte şi aprig, avea mulţi adepţi în castel, şi ce-i mai
principal, voia să-l tragă pe taică-său de partea sa, cu ajutorul Atossei. El
îi implora favorea, promiţându-i că o va lua de soţie, făcând-o regină după
moartea tatălui, zvonurile însă desemnau, ca acesta încă până la moartea lui a
avut o relaţie tainică cu ea, la urechile regelui vorbele însă neajungând.
Dorind din start a-l
lipisi pe Ocus de orice speranţă, pentru ca el să nu încerce să repete ce
cândva a îndrâznit Cyrus, inducând astfel regatul în război, Artaxerxe, la
desemnat pe Darius, care mergea în al 50-lea an de viaţă, rege, şi i-a permis
să poarte aşa numita tiară dreaptă. După obiceiul persan, proaspăt numitul
moştenitor al tronului putea cere orice cadou, iar regele, ce la numit, era
dator să îndeplinească orice cerere, dacă acest lucru era posibil bineînţeles.
Darius a cerut-o pe Aspasia, în trecut prima din iubitele lui Cyrus, iar acum
concubina regelui. Ea era din Fochia Ioniană, s-a născut din părinţi liberi şi
a primit educaţie bună. Împreună cu alte femei a fost adusă la Cyrus, când el
lua masa, toate femeile sau aşezat lângă el şi fără careva reproşuri îi
acceptau glumele, atingerile şi mângîerile, Aspasia însă, tăcea oprindu-se
lângă aşternut, iar când Cyrus i-a poruncit să se apropie, nu l-a ascultat.
Slugile au vrut să o împingă silit, dar ea a spus "Jale celui ce mă va
atinge măcar cu un deget!" Toţi cei prezenţi au crezut că aceasta-i
nestăpânită şi needucată, Cyrus însă fiind satisfăcut, a râs şi i-a spus omului
care a adus fata: "Vezi, din toate câte mi-ai adus, doar una este liberă
şi nestricată!" De atunci el îi acorda Aspasiei atenţie deosebită, de
curând, îndrăgostindu-se în ea, mai tare decât în oricare alta, poreclind-o -
Deşteapta. Ea a fost capturată după moartea lui Cyrus pe câmpul de luptă, când
câştigătorii prădau lagărul.
27. Pe aceasta a şi cerut-o
Darius, rugămintea mâhnindu-l pe taică-său. Popoarele barbare sunt geloşi pînă
la extreme - întratât că, moartea-l pândeşte nu doar pe cel ce se apropie sau
atinge vreo concubină a regelui, ci şi pe cel care ar întrece trăsura în carea
merg acestea. Regele era căsătorit cu Atossa, însurându-se din dragoste şi
încălcând toate datinile. Mai întreţinea în palat 360 de concubine de o
frumuseţe incontestabilă. Astfel, el a răspuns fiului că, Aspasia nu-i o sclavă
ci o persoană liberă, şi dacă ea va da acordul, Darius o poate lua, iar de nu,
constrângerea să nu fie utilizată. Au fost trimişi oameni după aceasta şi,
necătând la aşteptările regelui ea l-a ales pe Darius. Scrâşnind din dinţi
Artaxerxe, a cedat datinilor şi a eliberat concubina, dar în scurt timp a luato
înapoi - pentru a o face călugăriţă în templul zeiţei Artemis în Ekbatana,
căreia îi spuneau Anaitis*, astfel ca restul zilelor aceasta să le petreacă în
puritate şi neprihănire. Regele credea că îl pedepseşte pe fiu nu dur dar
blând, într-un fel în glumă, Darius însă s-a înfuriat, poate din motiv că s-a
îndrăgostit lulea în Aspasia, poate că credea că taică-său îşi bate joc şi-l
insultă.
Teribazus a îţeles dispoziţia moştenitorului regal şi a
încercat a-l înrăi şi mai mult, în soarta lui Darius întrezărindu-şi propriul
destin. Lucrurile constau în felul următor. Regele avea patru fiice, pe Apama
el i-a promiso lui Farnavaz, pe Rodoguna lui Oronte, iar lui Teribazus pe Amestris.
Primele două promisiuni regele le-a ţinut, iar pe Teribazus l-a amăgit
căsătorindu-se singur cu Amestris, ulterior promiţându-io pe fiica cea mai mică
- Atossa. Când acesta a luat-o în soţii şi pe ea, fiind cuprins de pasiune, cum
se spune mai sus, Teribazus s-a înrăit definitiv. El în genere nu avea un
caracter stabil, fiind nestatornic şi dezichilibrat. Odată ce ajungea în rând
cu primele persoane din stat, sau ce cădea în dizgraţie suferind umilire, nici
una din schimbări nu le suporta cu temperanţa corespunzătoare: fiind respectat,
trezea tuturor rea-voinţă cu semeţia sa, iar când avea nenorociri în loc de
smerenie şi pace manifesta o mândrie nestăvilită.
Anaiti* - zeiţa fertilităţilor şi stihiilor naturii devine
populară în Iran pe timpul lui Artaxerxe.
28. Ulei în foc erau vorbele
lui Teribazus pentru arogantul Darius, ce insista că-i fără sens să-şi pună pe
cap tiara cel, care nu tinde să îndrepte lucrurile în albia potrivită şi că, se
înşeală dacă-i încrezut că va moşteni tronul, atunci când fratele său se
strecoară spre putere cu ajutorul Atossei, iar caracterul regelui este
schimbător şi nesigur. De dragul cărei grecenci el, perfid a încălcat
indestructibilile reguli persane, cine va crede că el, pe bune îşi va păstra
făgăduinţa lucrurilor de primă importanţă? Şi, printre altele, să nu ajungi să
primeşti titlu regesc - nu-i aceeaşi ca să-l pierzi, iar lui Darius, care a
fost deja numit moştenitor, nu-i rămâne decât, să conducă sau să moară.
Da, bineînţeles sunt valabile cuvintele lui
Sofocle:
Sfatul pripit ne duce pe drumul răului *
caci e uşor şi neted drumul spre ceea ce ne dorim,
majoritatea însă - din neştiinţă şi necunoaştere a frumosului vreau altceva.
Adevărat, în multe l-au ajutat pe Teribazus tentantele înălţimi ale puterii
regeşti şi frica lui Darius de Ocus. Fără de vină nu a rămas nici
Ciprida** - am în vedere
înlăturarea Aspasiei
(fapt ce la incins pe Darius).
Sfatul pripit ne duce pe drumul răului* - versuri dintr-o
tragedie necunoscută a lui Sofocle.
Ciprida** se are în
vedere zeița dragostei, ciprida fiind o poreclă a Afroditei.
29. Astfel, Darius s-a
încredințat totalmente lui Teribazus.Când, în complot erau implicaţi foarte
mulţi*, un eunuc i-a deschis lui Artaxerxe toate planurile, aflând în detaliu,
că aceştia noapte au hotărât să pătrundă în dormitorul regelui şi să-l ucidă în
pat. Să se atârne indiferent faţă de pericolul iminent şi să lase fără de
atenţie raportarea, Artaxerxe o socotea primejdios, dar şi mai primejdios i se
părea să-l creadă pe eunuc fără de nici o probă. Şi a procedat în felul
următor. Eunucului i-a poruncit să rămână cu complotatorii, urmărindu-i cu
seamă, iar în dormitor a poruncit să strice peretele din spatele patului şi să
se facă în el o uşă, acoperind-o ulterior cu un covor. Când timpul trădării
veni, eunucul a anunţat regele. Artaxerxe nu s-a sculat din pat până nu i-a
observat şi cunoscut pe fiecare din cei intraţi, şi văzând că ei şi-au
scos sabiile şi îndreptat către el, îndată a dat covorul laoparte, a trecut în
camera din spate şi cu strigăt a închis uşa după sine. Ucigaşii,
neexecutându-şi planurile, dar identificaţi de rege, au fugit pe acelea-şi uşi
pe care au şi intrat. Teribazus era sfătuit să se salveze, căci vina lui a
ieşit la iveală, au fugit şi restul, fiecare şi unde. Până la urmă Teribazus a
fost ajuns. Nimicind în luptă mulţi din garda regească, în final a căzut şi
singur, ucis de o suliţă aruncată de departe.
Darius, luat sub strajă
împreună cu feciorii a apărut în faţa judecătorilor regeşti - din porunca
tatălui. Singur Artaxerxe la proces nu a fost prezent, acuzaţiile fiind aduse
de alţii, slugilor fiindu-le poruncit să scrise opiniile fiecăruia iar notiţele
ulterior să le aducă lui. Toţi au enunţat aceeaşi poziţie, şi l-au condamnat pe
Darius la moarte. Garda l-a luat şi dus în temniţa din apropierea palatului. La
chemarea lor a venit şi călăul cu un cuţit ca lama, cu care se taiau capetele
celor condamnaţi, dar, zărindu-l pe Darius, în groază, a cedat, privind în uşă,
de parcă nu avea puteri şi bărbăţie de a ucide regele. Judecătorul de afară
însă, ameninţător i-a poruncint să-şi facă lucrul , şi atunci
întorcându-şi capul, l-a apucat pe Darius de păr, i-a ridicat fruntea şi tăiat
gâtul. Unii scritori spun că judecata a avut loc în ochii lui Artaxerxe, şi că
Darius, sub povara dovezilor, a căzut la picioarele lui, implorându-i milă,
regele însă înfuriat s-a sculat, a scos din teacă sabia şi şi-a tăiat fiul.
Apoi a ieşit în curtea din faţă, s-a rugat Soarelui şi a spus: "Mergeţi
persanilor, mergeţi şi povestiţi celorlalţi că, măreţul Oromasde i-a pedepsit
pe cei ce au zămislit o crimă întratât de mare!"
în trădare erau implicaţi foarte mulţi* - 50 de fii ai lui
Artaxerxe de la concubinele sale care nu aveau drepturi la tron. În total
regele avea 115 fii, de la Statira doar trei: Darius, Ariaspus şi Ocus
30. Aşa a fost finalul accestui
complot. Ocus, care a fost susţinut de Atossa, nutrea acum cele mai luminoase
speranţe la viitor, dar se temea oricum de Ariaspus - singurul moştenitor legal
la tron rămas în viaţă, iar din fraţii nelegiuiţi de Arsame. Pe Ariaspus
persanii îl socoteau destoinic de tron, nu pentru că era mai mare ca Ocus, dar
pentru caracterul lui moale, simplu şi blând. Arsame, era vestit pentru
cunoştinţele sale, fiind totodată foarte scump şi plăcut tatălui său, lucru de
care Ocus ştia foarte bine. Gândind a-i ucide pe ambii, Ocus, ce se deosebea
prin hitrenie şi ferocitate, impotriva lui Arsame a folosit cruzimea lui
naturală, iar împotriva lui Ariaspus şiretenia josnică. El a început să
trimită la Ariaspus unul câte unul eunucii şi prietenii regelui cu noutăţi
groaznice şi înfricoşatoare, de parcă regele ar fi hotărât să-l execute cu o
moarte chinuitoare şi ruşinoasă. Nu era zi fără de veşti tainice, ba ce amână
răfuiala regelui, ba ce tocmai promit execuţia sentinţei. Acestea, până la
capăt l-au speriat la extreme pe sărman, i-au încurcat gândurile, i-au umplut
sufletul cu gâlceavă şi tristeţe, şi în final l-au facut să găsească otravă
mortală şi să o bea, punându-şi capăt îngrijorărilor. Aflând cum a decedat,
regele şi-a plâns fiul cu scârbă. El, îşi dădea seama cine e de vină în moartea
lui Ariaspus, dar, vârsta înaintată nu i-a permis să ducă cercetările până la
capăt. Cu atât mai mult l-a îndrăgit el acum pe Arsame, deschis
manifestându-i cea mai mare încredere. Atunci Ocus înţelese, că nu are
timp de răgaz, şi l-a convins pe Arpate fiul lui Teribazus, să-l ucidă pe
Arsame. Artaxerxe era într-o vârstă aşa de înaintată că, orice scârbă putea fi
letală. Aflând de soarta straşnică a lui Arsame, el în cel mai scurt timp s-a
stins de jale şi amărăciune. El a trăit nouăzeci şi patru de ani, a cârmuit
regatul şaizeci şi doi, lăsând în urmă slavă de om bun, iubitor de oameni - în
pincipal, datorită comparaţiei cu Ocus feciorul său, care pe toţi i-a întrecut
în ferocitate şi pasiunea de a ucide.
Numele persoanelor ce figurează în text au
fost traduse în română după viuziunea autorului, astfel, în unele cazuri pot fi
abateri de la formularea originală. Pentru stabilirea cât mai adecvată a
acestora, au fost utilizate resurse precum wikipedia ş.a.. Sper să-mi fie
iertate aceste incursiuni în originalul textului.
