Despre anxietate (neliniște), după Discursurile lui Epictet

         Când văd un om neliniștit spun: Ce totuși vrea acesta? Dacă nu ar fi vrut ceva ce nu depinde de el, ar fi oare neliniștit? Din acest motiv un chitared (Eng. Citharede) când cântă singur, nu are nici o frică, dar când ajunge în fața mulțimii este neliniștit, chiar dacă are o voce impecabilă, și-și mânuește bine instrumentul; de aceea el vrea nu doar să cânte bine, dar și să fie apreciat cu aplauze: lucru ce nu depinde nicicum de el. Respectiv, acolo unde este cunoaștere, există și încredere. Adu-i în față un profan în materie de muzică, și lui nu-i va păsa. Dar unde cunoașterea-i limitată și deprinderea slabă, acolo începe anxietatea. Ce înseamnă acestea? Înseamnă că lauda mulțimii îi este străină. Notele și instrumentul le cunoaște, dar mulțimea, comportamentul și importanța acesteia în viață, nu, la fel și obișnuința cu ele. Inevitabil, deci e să retrăiască. Cineva se teme de lucruri care nu sunt rele? Nu. Dar de lucrurile care și sunt rele, dar nu depind de noi? Nu. Așadar dacă lucrurile ce nu depind de voința noastră, nu sunt nici rele nici bune, iar cele ce depind de noi nimeni nu ni le poate lua sau induce, rămâne oare loc pentru neliniște? Deloc. În schimb noi retrăim de trup, de avere, de deciziile lui Cezar, dar de cele interioare, nimic. Oare ne gândim cum să evităm o falsă opinie? Nu. Sau la o viață în armonie cu natura? Nu... Astfel când vei vedea pe cineva palid, asemeni medicului ce citeşte pe faţă şi spune "Acesta are probleme cu pancreasul, acesta cu ficatul" aşa şi tu "tendinţele şi aversiunile acestuia sunt afectate, el nu este pe calea cea dreaptă, el este debusolat". Nu de la altceva  se schimbă el la faţă, scârţie din dinţi

 tremură, schimbânduse de pe un picior pe celălalt. (Iliada XIII 281)

Sursa imaginii:

   

         De aia Zenon înaintea întâlnirilor cu Antigon nu avea nici o emoţie. Pentru că ştia că, Antigon nu are putere asupra nimic ce prezintă valoare pentru el. Pe când Antigon retrăia, din motiv că dorea să-i fie pe plac, lucru ce nu depinde de el. Nimeni însă, care a e priceput în artă nu doreşte să se impună în faţa altuia ce nu cunoaşte nimic. Trebuie să-ţi fiu pe plac? De ce? Oare, cunoşti calităţile care îl fac pe om apreciat de alţii. Sau, ai depus eforturi pentru a învăţa cum este un om bun sau rău, şi cum se formează unul şi celălalt? De ce atunci nu eşti bun? "Cum" răspunde el "eu nu sunt bun?" Pentru că un om bun nu geme, nu plânge, nu tremură sau spune "cum mă va primi, cum mă va asculta"... Ce treabă ai tu de cei străini? Doar e greşeala lui dacă nu te percepe cum eşti în realitate? "Cum altfel?" E posibil cumva ca greşeala unuia să fie răul altuia? "Nu" Atunci de ce-ţi baţi capul cu lucruri străine. "Da, dar mie îmi pasă cum voi vorbi eu." Oare nui posibil să vorbeşti cu el cum vrei? "Dar mă tem să mă încurc în gânduri" Oare atunci când vrei să scrii numele Dion te temi să greşeşti? "Nu" Care-i cauza? Nu din motiv că ai învăţat a scrie? "Cum altfel." Dar în încercarea de a citi nu ar fi la fel? "La fel" De ce? Pentru că orice artă are o oarecare putere şi încredere în lucrurile ce-i aparţin. Respectiv, înseamnă că nu ai învăţat a vorbi? Atunci ce a-ţi învăţat la şcoală? ...
         ... Cunoaşteţi mai marii, iar până când ai puncte slabe, vulnerabile, urmează pe cineva mai puternic şi mai bun ca tine ...

Tradus din Беседы Эпиктета (Античная классика) 1997, şi A Selection from the Discourses of Epictetus with the Encheiridion by Epictetus